Jürgen Habermas
Revoluția rectificatoare și nevoia unei noi gândiri la stânga
Etichetă / marxism
Gabriel Chindea – Din nou despre decembrie 1989, dar și despre ce mai rămâne să însemne marxismul astăzi [revisited]
Răsfoindu-l pe Marx
Ați încercat să căutați de curând vreun volum de Marx sau Engels la bibliotecă? De fapt, nu e întotdeauna ușor de găsit. Bineînțeles, vorbesc de traducerile românești apărute înainte de 1989. Majoritatea, pare-se, au fost date la topit, iar cele câteva exemplare păstrate se găsesc, nu de puține ori, într-un fond special, abandonat prin beciuri, la care se ajunge cu destulă bătaie de cap.
E judecata istoriei, veți spune. Și nu pot să nu vă dau dreptate. În 1989 s-a strigat „Jos comunismul!”, iar Revoluția Română pare să fi golit de orice sens ideile marxiste, ca și posibilitatea unei alternative socialiste la capitalism.
Cu toate acestea, s-ar putea ca istoria să fie nedreaptă în judecățile sale. Citește în continuare →
Bogdan Rusu – Lenin, Hegel și dialectica
Încercările de a-i înălța statura filosofică lui Lenin prin valorificarea interesului său pentru Hegel sunt destul de vechi. Merită amintită aici traducerea, în 1938, a conspectelor lui Lenin din Hegel în franceză de către Guterman și Lefebvre1 și însoțirea traducerii de un copios studiu introductiv. Tot Lefebvre a scris o carte despre Lenin2, în care îl ia în serios, foarte în serios, ca filosof și examinează în profunzime relația lui Lenin cu filosofia hegeliană. Althuser a grupat câteva studii despre Lenin și Hegel într-o broșură, unul dintre studii fiind o comunicare la un congres internațional despre Hegel3. Interesul pentru „hegelianismul” lui Lenin a înflorit din nou începând cu anii 1990. S-a scris și o monografie foarte completă de către Kevin Anderson4, în 1995, precedată de apariția mai multor studii ale aceluiași autor. Stathis Kouvelakis a reluat, printre alții, tematica5 și în secolul nostru. Alte figuri ale marxismului occidental recent, precum Balibar, s-au apropiat cu seriozitate de Lenin filosoful. La aproape trei decenii de la dispariția blocului comunist subiectul pare să fi căpătat legitimitate teoretică și în afara marxism-leninismului ortodox. În cea mai vastă tentativă de resemnificare filosofică a îndeletnicirilor lui Lenin cu textele hegeliene, Anderson face din acesta un precursor al hegeliano-marxiștilor occidentali de mai târziu. Analiza concepției lui Lenin nu îndreptățește, credem, concluzii atât de ambițioase. Citește în continuare →
Alex Cistelecan – Violență divină sau fascism de duzină
S-o recunoaștem: hegemonia actuală a discursului anticomunist – a unui anticomunism mult mai simplist și propagandist decât cel de dinainte de ’89, dar tocmai de aceea mult mai hegemonic în discursul public – are și lucruri bune. În special pentru cercetarea istorică și analiza teoretică a comunismului, care au astfel a se confrunta cu un uriaș dușman de paie, foarte ușor de răpus printr-o simplă redescoperire a evidențelor. Astfel, tot așa cum un volum recent descoperea că, în ciuda discursului și deformărilor anticomuniste și anti-totalitare, orașul socialist a fost totuși un oraș, iar economia socialistă totuși o economie (deci nu un simplu mecanism de decizie discreționară și autoritară), la fel și aici, în Towards a Jurisprudence of State Communism. Law and the Failure of Revolution1, Cosmin Cercel ne demonstrează că, în ciuda perspectivei dominante anticomuniste, care vede aceste regimuri politice ca o domnie a fărădelegii criminale și a deciziei arbitrare, legea în comunism a fost tot lege, și a bifat astfel toate rigorile, constrângerile dar și aporiile formei-de-lege ca atare. Ceea ce salvează cumva raționalitatea – măcar imanentă, procedurală – și modernitatea acestui sistem politic (din nou, în contra viziunii anticomuniste), dar, într-un foarte problematic joc de sumă nulă, pare să îi compromită complet caracterul marxist, revoluționar sau emancipator. Citește în continuare →
Alex. Cistelecan – Noblesse oblige
De la „în căutarea adevăratului Marx” la „autorul unuia din ultimele sisteme filosofice”: titlurile capetelor de sumar din recenta carte a lui Nicolas Tertulian despre Lukács* rezumă perfect atât evoluția gândirii filosofului maghiar, cât și, mai general, destinul istoric a ceea ce s-a numit „marxism occidental/Western Marxism”. Un curent1 născut să facă revoluția (sau măcar să o însoțească filosofic), dar care a sfârșit făcând Cultură, altfel spus articulând ultima mare filosofie burgheză, ultima expresie sistematică și totalizantă a spiritului occidental. Acest destin paradoxal al marxismului occidental – de filosofie ce se naște din imediata vecinătate a istoriei, dar care supraviețuiește tocmai grație rupturii de aceasta – este, în fond, expresia interiorizată și mediată filosofic a propriei sale origini istorice și a contradicțiilor acesteia. Cum spune faimoasa deschidere a Dialecticii negative, „filosofia, care părea odinioară demodată, supraviețuiește tocmai pentru că momentul realizării sale a fost ratat”. Născut între două revoluții (cea prematură și, implicit, incompletă, din Rusia, și cea comunistă din Vest, condiția întârziată de posibilitate a celei dintâi, dar care, cum se spune, a murit speranță și a lăsat astfel fără speranță inclusiv încercarea bolșevică), și ca atare marcat profund de această așteptare escatologică a unei revoluții parcă iminente, deja declanșate, și totuși neîncetat ratată, „marxismul occidental” a întreținut cu moștenirea lui Marx și cu istoria mișcării socialiste un raport cu totul aparte. Citește în continuare →
Alex CISTELECAN – Practica imediat metafizică
În 1999, Verso publica Ghostly Demarcations, un volum colectiv coordonat de Michael Sprinker ce cuprindea lucrările unui simpozion pe marginea cărții lui Jacques Derrida, Spectrele lui Marx. În cea mai strălucită intervenție din volum, Terry Eagleton susținea că pretenția lui Derrida de a continua, ba chiar de a radicaliza, moștenirea marxistă implică, de fapt, o evacuare a oricărui conținut din marxism, din care nu mai rămâne decât forma goală a unei „mesianicități fără mesianism”, o „Nouă Internațională”, dar una „fără statut, fără titlu și fără nume… fără partid, fără țară, fără comunitate națională… fără organizare, fără ontologie, fără metodă și fără aparat”. În răspunsul său la critici din finalul volumului, Jacques Derrida, după ce promitea furios că nici nu are de gând să ia în discuție intervenția ireverențioasă a lui Eagleton (sau a lui Aijaz Ahmad – într-adevăr excelentă și ea), încheia totuși revenind asupra acestei obiecții – de „marxism fără marxism” – și exclamând: „yes, that is exactly the point!”: altfel spus, acest „marxism fără marxism” nu este nicidecum o eroare sau fundătură filosofică, ci exact rezultatul dorit al operației de deconstrucție, de evacuare a oricărei pozitivități esențialiste, metafizice, și supraviețuire spectrală a indeconstructibilului astfel rămas. Citește în continuare →
Terry EAGLETON – Marxism fără marxism
Nu încape vreo îndoială că deconstrucția derridiană a fost un proiect politic de la bun început, sau că Derrida însuși, într-un mod oarecare, convenabil de nedeterminat, a fost întotdeauna un om al stângii. Nici unul din cei care sunt conștienți de natura profund ierarhică a sistemului universitar francez n-ar putea rata forța politică a deconstrucției care a înflorit la sânul neprimitor al acestuia, precum glumețul în interiorul unei găști de raționaliști de elită. În interior, dar și în exterior, căci Derrida însuși este un algerian (post)colonial de origini evreiești sefardite, ale cărui contacte timpurii cu înalta și glaciala cultură pariziană au fost, din câte putem deduce, unele extrem de alienante. Filiera algeriană, printre altele, l-a apropiat de cercul faimos al lui Louis Althusser din rue d’Ulm, și astfel de un marxism atrăgător în anti-umanismul său, chiar dacă încă prea metafizic pentru gusturile sale. Dar Derrida a insistat adesea pe caracterul instituțional, mai degrabă decât doar textual al deconstrucției, astfel încât nu e cu totul surprinzător că întâlnirea sa cu marxismul, pe care, acum câteva decenii, o anunțase sec în Positions ca fiind încă una „ce va să vie”, a sosit în sfârșit, într-un sens. Citește în continuare →
Minirecenzii (1)
Horia-Roman Patapievici, De ce nu avem o piață a ideilor
Humanitas, București, 2014
Se ia o premisă radical idealistă (ideile și schimbul de idei dintre profesioniști sunt cele care susțin și construiesc realitatea socială obiectivă) și se cuplează cu o observație empirică indiscutabilă: deși avem filosofi și cărți de filosofie românești (dovadă succesul de casă al știm noi cui), ele nu creează o școală, o direcție și o piață de idei. Concluzia imediată: atâta timp cât alde Sorin Lavric și alții nu se vor mobiliza să instituționalizeze ideile maeștrilor într-o structură de continuitate, dând astfel substanță și fundament realității românești, riscăm ca, mâine-poimâine, să nu mai vedem nimic pe geam și să nu ne mai înțelegem om cu om. Ceea ce n-ar fi tocmai plăcut.
Dar mai există o soluție, pe care tocmai autorul – sau „editorul [său] exemplar” – o pune în practică în acest volum: se ia o carte de acum câțiva ani (Despre idei & blocaje [2007], care deja în sine era propria ei reeditare, mai bine de jumătate constând doar din reformulări, recapitulări și anexe), i se lipește o scurtă prefață de actualizare prin reconfirmare, și se scoate la vânzare cu un cu totul alt titlu. După care ne întrebăm serios de ce nu avem o piață a ideilor.
*
Zoltán Rostás, Antonio Momoc (coord.), Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori
Curtea Veche, București, 2013
„Tataie, cum a fost viața dumitale de când te-ai născut și până în ziua de azi?”.
Palpitant, relevant și, mai ales, autentic ca o călătorie cap-coadă cu Iași-Timișoara. Cam aceeași proporție și aceeași probabilitate să dai peste povești interesante, cu tâlc, utilizabile, sau dimpotrivă, perorații, banalități și sforăieli interminabile. Tot acest ghiveci consistent de chit-chat presărat cu informație istoriografică e ținut laolaltă, desigur, de pretextul și principiul – atât de venerat astăzi – al experienței directe, contactului imediat, într-un cuvânt: al autenticității. Problema cu genul acesta de experiență a autenticității, comprimată și directă ca-ntr-un compartiment cu ușile închise, este că, totuși, la un moment dat trebuie să mai ieși pe coridor, la aerisire. Munca istoricului sau a sociologului abia de-aici începe.
*
N. Larsen, M. Nilges, J. Robinson, N. Brown (eds.), Marxism and the Critique of Value
MCM’ Publishing, Chicago, 2014
În principiu, volumul ar trebui să fie un mic eveniment editorial – prima prezentare în engleză a grupului german Krisis, descendent al celei mai interesante direcții de analiză din genul marxist, și anume critica valorii. Practic însă, linia ereditară a Wertkritik-ului trebuie să fi suferit undeva un grav moment de inflexiune, dacă de la textele entuziasmante ale unui Isaac Rubin sau Moishe Postone ea ajunge astăzi să constea în a plimba impasibil același nucleu conceptual ready made peste toate domeniile posibile ale existenței sociale și în a proiecta, totodată, implicit și la tot pasul, metafore romanțate despre abstractizarea fatală a concretului și alienarea omului în medierea socială. Oare să fie chiar nevoie de toată dantelăria marxistă a criticii valorii ca să aflăm că modernitatea și Iluminismul, cu universalismul și egalitarismul lor, sunt sursa tuturor relelor, că apocalipsa socială (sfârșitul capitalismului) a și venit, dar că salvarea constă în răzgândirea interioară a fiecăruia și în decuparea unor oaze de comunitate i-mediată și rezistență prin agricultură? Pentru toate astea îl avem deja pe Dan Puric.
*
Ellen Meiksins Wood, Liberty & Property. A Social History of Western Political Thought from Renaissance to Enlightenment
Verso, Londra & New York, 2012
„For all its dangers, Enlightenment universalism has provided a theoretical underpinning for emancipatory projects much more effective than anything postmodernists have been able to devise”. O excelentă lectură a canonului teoriei politice moderne, în care textele fondatoare ale democrațiilor occidentale (Locke, Rousseau etc.) sunt proiectate pe propriul lor fundal istoric marcat de nașterea capitalismului și a statului modern. O resursă teoretică necesară în confruntările ideologice actuale, în care iluminismul modern este, pe de o parte, istoricizat și dez-abstractizat, prin raportarea sa la determinările obiective, variațiile locale și interesele dominante din epoca articulării sale, și (parțial) reabilitat, pe de altă parte, ca instrument de emancipare politică în continuare preferabil alternativelor aflate azi la ofertă.
*
Hannah Arendt, On Revolution
Penguin Classics, 2006 [ed. orig. Viking Press, 1963]
Visul umed, revoluționar, al liberalismului contrarevoluționar, expresia filozofantă, sublimată în înțelepciune, a anticomunismului american.
O relectură „istorică” și „filosofică” a conceptului și fenomenului de revoluție, care urmărește obsesiv, din premise până-n concluzii (nici doi pași, în fond), aceeași teză și misiune: să curețe revoluția (ideea cât și istoria ei autentică) de orice depunere sau ingerință a chestiunii sociale – și implicit de orice tentație sau urmă socialistă. Revoluția astfel revoluționată este un fenomen pur politic, din care lipsește și trebuie să lipsească orice aspect legat de constrângerile imediate, materiale și economice ale existenței individului, care sunt, ne spune Hannah Arendt, supuse iremediabil necesității și incapabile să poată fi vreodată sublimate în politic altfel decât prin teroare și totalitarism. Pe scurt, o disecție cu paloșul a fenomenului revoluției, în două mari hălci opuse: pe de o parte, revoluția bună, liberală și democratică, în care s-a luptat pentru politică, libertate și individ, și care se potrivește cumva istoric cu revolta micilor proprietari de afaceri și marilor proprietari de sclavi împotriva taxatorului britanic (pe scurt, Revoluția Americană), și pe de altă parte, revoluția nasoală, cu teroare și inevitabil totalitară, în care s-a murit degeaba pentru chestiuni frivole și oricum eterne, precum sărăcia și inegalitatea – concept de revoluție prin care Arendt vizează, desigur, Revoluția Franceză, dar mai ales, pe cât se poate așa mai peste umăr, Revoluția din 1917. Dacă nu luăm în calcul victimele colaterale – cum ar fi istoria, sacrificată rapid pe eșafodul gata pregătit al argumentației autoarei – se poate spune că misiunea reușește. Altfel, tot așa cum în Condiția umană conceptele și treptele existenței umane (muncă-lucru-acțiune, necesitate-libertate, economie-politică) se nășteau imaculat din experiența grecească și treceau direct în tabla de valori eterne, eliberate de orice pată istorică precum prezența covârșitoare a sclaviei în democrația originară ateniană, la fel și aici, opoziția revoluție americană bună, pentru libertate vs. revoluție franceză/rusă rea, pentru egalitate, saltă prin fenomenologia efectivă a revoluției, către teza finală, fără să se-ncurce vreodată în vreo complicație a istoriei efective, precum masacrul populației indigene, sclavia, imperialismul ș.a.m.d.
Dar oare să mai aibă rost să maltratăm în felul acesta istoria revoluțiilor, când avem acum exemplul perfect de revoluție curat liberală în fața ochilor? Unde oare întâlnim acest teatru în care cetățenii liberi se mobilizează ca niște spirite abstracte, imaterializate, și totuși ca la un semn, în vederea unei experiențe pure a libertății – ca să instituie, altfel spus, spațiul separat, golit de orice conținut și totuși autosuficient al politicului, ca să vegheze în mod pozitiv o libertate pur negativă, din care orice chestiune socială, materială și economică este respinsă politicos ca vulgaritate pre-politică? Unde altundeva, altfel spus, economicul și socialul sunt depolitizate și naturalizate direct din definiție, iar politicul anemic astfel obținut e exaltat ca bun democratic și datorie politică supremă – unde mai votăm doar ca să votăm, pentru că așa e frumos, politicos și democratic, dacă nu astăzi și pretutindeni în lumea noastră liberă.
Așa, într-adevăr, liberalismul a învins, și Hannah Arendt are dreptate. Da-i bine oare?
(Alex Cistelecan)
Aakash Singh RATHORE – Marxism și postcolonialism
După cum s-ar putea să știți, sunt văzut ca un teoretician postcolonial, dar cel mai probabil nu așa cum sunteți obișnuiți să-i concepeți pe aceștia – precum Gayatri Spivak sau Homi Bhabba, de exemplu. Ce vreau să spun prin teorie postcolonială? Ei bine, dați-mi voie mai întâi să spun ce nu înțeleg prin asta*.
Citește în continuare →
revistavatra.org 