Poeme de Ioana Diaconescu, Lucia Negoiță, Eugen Bunaru și Dumitru Crudu

ioana diac

Auz

Îți iei viața din

Viața cît un fir de păr

Aurora cade golită de patimi

Aud tropotul calului pe care vii în galop

Tremurul urechilor lui

Este semnul tremurului tău

Spre valurile de pămînt

Speranța trece munții

Zbori prin sîrma ghimpată

Nu te doboară valul de pămînt

Ce ți-l aruncă negrele copite

Nici umbra nu te ia

Dispare orizontul

Căruia te pleci

Sunt cu urechea la pămînt

Aud cearta Parcelor

Pe-un măr de aur

*

                                                                  

Poem naiv

 

Păstra o bucată de piele

De jaguar de leopard

Nu știa sigur

Se acoperise cu ce găsise

Nimeni nu-i putea reproșa nimic

Un vapor e un tablou

Pe perete

O fată în barcă la mal

Singură

Și malul stingher

Ține-te bine mai spuse

Cu glasul  în lacrimi

Era frumos ca un zeu

Și ea  o naiadă

Care se scufunda în iarbă

În valurile ei

Ai să te îneci frumoaso

Mai spuse el tremurînd

Asta și vreau îi răspunse codana

Din valurile

De sub pămînt

*

În joc secund pe zidurile apei

Acoperit domul

Liniștea lui întruchipată

Cere cap de om

Răsăritul și apusul

Coroană discordantă

Rup pînza străvezie ce acoperă

Mă regăsesc deși îmi par

Un alt chip

Străin slăbit de nerecunoscut

Adînc zenitul

Joc secund în apa lacului

Al codrilor albastru

Și-i pînă la genunchi

Și pînă la brîu

De mi-ar ajunge numai pînă la gură

De gheață domn fantomatic

Mă-mbracă în zidurile reci

Ce-mi vin turnate ca o haină

Un mort frumos cu ochii vii

În joc secund

Pe zidurile apei

*

Arginturile lunii

Numai atît o înghițitură de cerneală

Albastre tuburi se ridică

În pomii verzi de astă vară

De astă iarnă verzi mai vrei să spui

Cu gura înghețată

O picătură de cerneală în vene

Cerul apasă atotcuprinzător

O plasă pescărească

În care se zbat

Arginturile lunii

*

 

Insula

O ruină albastră dantelată

Gulerul mării albit de furtuni

Părul fluturînd în desprinderi stranii

Ancorînd pe alt țărm

O insulă infimă perfect rotundă

Cu un sigur simbol rezolut

Treptele pietrificate

Lemn cîndva clădit

În formă de scară

De o mînă uitată

Ochi ascunși în ruină albastră

Clipind monstruos și suav

Atît cît se poate

Clipi fără pleoape

***

 

Lucia Negoiță

lucia n

Atingeri

 

(Răsăriteano așa mă chemai…)

…pe mine o biată Lucitoare

refugiată după scaldă

în strâmtul halat al unui adjectiv

iar tu atât de tânăr tremurând

la poarta psalmului ce mult l-am iubit

în cântările lui legănate

și cum furaseși văzul tufelor de vâsc

plămădite de preoți druizi

(boabele lucii amnare lovite de focul iubirii)

de razele milei și de privirea la cer

am căzut secerați sub nori paulini

prin ulicioarele reci din Fanar

ce pâlpâie încă în lumina lor slabă

psihi mu o sută de vieți netrăite

cerșetori și povești care așteaptă pomana

miros barbar de pește și plăcinte turcești

copii care urlă după acadele și zombi

ay ay tricourile horror ne intră cu totul în carne

*

(Părul Berenicei)

“O arteră, un aerian bulevard

Și la nr. 52 sorb din cupa vieții și eu”

Emil Botta

Numai că Visul meu Zburătorul

noapte de noapte mă ia în paza lui

“sub cerul lăcrimat și sfânt ca mirul”

și dau la o parte podoaba arborilor

pe care atât i-am iubit

sicomorii în floare virginele lor tatuaje

uite Vizitiul Lebăda Ursele

încă strunind pâraiele de sus

printre Cosițele Berenicei

vestonul ponosit al lui Verșinin

ales voi fi sau poate doar chematul

ce nu se deszice de freamătul lutului

cum ramura de liliac se vrea strivită

de sandaua unui copil la moșii de vară

aproape e cifra nădejdii

Corona Borealis

isihie a umbrei

și câtă lumină

*

(Până-n cetatea Corint)

domnului Al. Cistelecan                                

Închide ochii și vei vedea

cămășile primenite ale unor cuvinte

trimise nouă de îngeri rugători

suind coborând iar suind

mai sunt atâtea zăvorâte pagini

ce n-au cunoscut păcatul nici taina

fecioarei preschimbată-n femeie

a femeii întoarsă-n fecioară

dacă le-atingi îndată vei încărunți

cu versul altuia mocnit în pieptul tău

prea plin de-aroma lumii-îmbălsămată

iubirea unei femei e durere

mai bine caută-ți toiagul pentru umblet

prin somnoros frunziș unde limacșii

împrăștie lumina cum gonacii frica

o suflete ca luntrea te-mbracă-n hiacint

nu-l uita pe luntrașul mânat de voia vâslei

(a Duhului mâhnit)

drumul e lung până-n cetatea Corint

*

(Pe strada Eliade între vii)

Câte și mai câte se vor fi îngropat

în tăblițele cu nume de-alint

inișor călușei rumeoara

mieilor rapiței mierlei sau meliței

lasă mai lasă uricul lor nedezlegat

ca un sunet al lutului

flori păsări tufe pitice jertfele

amiezii de iulie cu alaiuri de nuntă

și dricuri urnite de cai obosiți

la Gara de Est pe Eliade între vii

privești făinoșii nori ai iertării

ce nu așteaptă pedeapsă

razele milei cad secerate pe dalele lipsă

chiar pe trotoarul unde vânzătorii de Lipsca

vindeau altă dată coloniale amulete și prafuri

prin cafenele bonsai schilodiți la fereastră

pericol iminent înapoi de pe zebră

“plin am fost de iubire

că auzit-a Domnul

glasul rugii mele”

splendoare atâta splendoare

în ceața celor de jos

 

***

 

Eugen Bunaru

bunaru

 

Poem nocturn

Oraşul agonizează în seara umilă de ianuarie

moare încet aici în Piaţa Primăriei Vechi

vizavi de cazarma pustie. Dincolo de poartă

jeleşte cu dublu ecou un câine prizonier.

Pe străzi iluminate feeric înnoptezi cu tine însuţi

îţi trece prin cap un gând trufaş: cică să-ţi refaci

viaţa (deja neverosimil de lungă). Tocmai acum

te înconjoară gândul ăsta obscur îţi linşează lăuntric

ultimele cântece de sirenă. Oraşul agonizează

în seara umilă de ianuarie. Moare încet moare discret

insignifiant aici în Piața Primăriei Vechi.

Bătrâna Doamnă însăşi se poate ivi oricând şi oriunde

după primul colţ. Pofticioasă şi chicotindă. Tocmai

acum și aici  când rătăceşti abulic ușor narcotizat

prin vechea cetate şi pentru tine orice stradă

din oraşul acesta feeric poate fi chiar este deja

Strada Fantomelor.

 

*

Ardența privirii

Era un tip nocturn

mediul lui de exprimare era noaptea

ochii i se încărcau cu energii uluitoare

luminau hăt departe la mii de ani distanţă

adulmecau explozia cosmică originară

ce părea să îmbrăţişeze cu incandescenţa ei (fără

vreo omenească măsură) până şi cea mai infimă pată a nopţii.

Acolo tremura într-o materialitate aproape oceanică

doar transparenţa unei zile ce părea să nu se sfârşească vreodată

încât ochii lui distingeau deja ca într-o feerie edenică

pe copiii copiilor strămoşilor lui cum alergau zburdau

ca nişte miei în jocul lor nefinit în loc luminat în loc cu verdeaţă

Alteori ochii lui iscodeau doar aici şi acum prin cotloane obscure

în zonele fierbinţi-erogene ale realului colcăind

în cea mai vibratilă vecinătate

Spre zori ardenţa privirii lui se mistuia ireversibil

abia de mai reuşea să-și urmeze paşii spre un oarece adăpost

să ghicească drumul să nu-l rătăcească acum când soarele însuşi

tocmai aprindea toate lumânările stinse de prin toate cimitirele urbei

iar paşii i se împleticeau bâjbâiau tot mai împovăraţi

de chiar intensitatea luminii ce tremura necruţător

în toiul amiezii

 

 *

Lansare de carte 

Poetul e tânăr. Vibrant.

Două-trei bucle îi joacă rebele

pe frunte.  Semnează de zor dedicații.

Semnează pe bandă rulantă –

autograf după autograf.

Se face o coadă lungă. Nu se mai termină.

Un tremur abia perceptibil ‒ efect de

milioane ‒ îi flutură pe fața aplecată

peste măsuța doldora, clătinată de cărți.

În final (la cererea publicului) poetul citește

poemul despre  bătrânul comunist

Iliescu.

Supersucces! Ropote de aplauze

cineva din spate strigă: haștag rezist!

cineva  (din față) se întoarce:

liniște vă rugăm!

***

Anticomuniști foști comuniști

strigă, în Piața Revoluției, cât îi țin bojocii:

Jos Comuniștii! Mărșăluiesc prin oraș:

Moarte lor! Strigă toți în cor.

S-au blindat unu’ în spatele celuilalt

avangarda lor – activiști născuți în UE

extremiștii șoptesc: un nou URSS.

***

Am urcat în tramvaiul 1

era a doua zi de Crăciun

câțiva inși – figuri ruginii –

moțăiau lipiți de ferestrele

bocnă

o fată cu părul revărsat

lumina toată hardughia

la stația următoare

au năvălit unii cu  măști

înfofoliți în blănuri

răpănoase

de urși și de capre

s-au pus să tropăie și să grohăie

cu tot arsenalul sonor

(o tobă un acordeon o trompetă)

fata a scos celularul

și a dat să-i filmeze

 

ce faci mă puță

a râgâit unul burduhănos

la prima

am coborât cu toții

în gerul înstelat de afară

Joc de mărgele

Şi cuvintele astea care tot gâlgâie în gâtlej

care se tot deşiră asurzitoare pe lespedea

unei infatuate alei şi toată tărăşenia acestui

asfințit care nu se mai termină care mereu amână

mereu promite să-şi deconspire spectacolul

să-şi vomite jur împrejur frumuseţea orgiastică

şi toate lumile astea paralele care tot pâlpâie aiurea

din propriul lor trecut şi viitor din galaxii

din ce în ce mai ermetice mai obscure

încă şi încă nevizitate de vreo urmă de fiară

de vreo respirare de vietate împlântată

în aer

 

***

 

Dumitru Crudu

crudu

 

Vaci ale domnului

Când în dimineața zilei de trei iunie am mers cu mama la spitalul de boli infecțioase la mătușa ileana, sora mamei, la care mama ținea enorm de mult, mătușa Ileana era galbenă la față ca

șofranul

 pe banca din fața spitalului cu un etaj galben cu vopseaua coșcovită pe care ne-am așezat mătușa ileana își ținea picioarele în sus
ferindu-se să le așeze pe asfalt, ca să nu strivească vacile-domnului care roiau pe sub banca pe care stăteam le ținea în aer

O asculta pe mama cu picioarele în aer

Îi spunea mamei cu picioarele în aer că

de un singur lucru îi pare rău că îi sunt copiii mici

și în timp ce îi spunea asta își ținea picioarele în aer

își ținea picioarele în aer când mama a apucat-o de  umăr și a tras-o spre ea

își ținea picioarele în aer

 când  s-a lipit de mama

își ținea picioarele în aer când plângea cu fața

pe umărul mamei ca să nu o văd eu

cu grijă

ca eu să nu observ că plânge își

ținea picioare în aer
în timp ce mama o ferea de mine și de restul lumii își ținea picioarele în aer

când capul i se zbătea pe pieptul mamei ca un clopot din curzio malaparte

își ținea picioarele în aer

când mâinile au început să-i tremure își ținea picioarele în aer temându-se să nu observ eu asta

vacile-domnului fojgăiau pe sub picioarele băncii, pe lângă picioarele noastre și ea se temea să nu observ eu asta

și teama ei i s-a transmis și mamei care a început să plângă

și și-a ridicat picioarele în aer

vaci ale domnului care mișunau pe sub tălpile noastre

și teama ei mi s-a transmis și mie

și mi-am ridicat picioarele în aer

vaci ale domnului care mișunau pe sub tălpile noastre

cu toții stăteam pe banca aia din fața spitalului de boli infecțioase

din ungheni galbeni la față ca șofranul și ne țineam

picioarele ridicate în aer

*

 

azi

o singură dată dată am fost cu mama la un film

la care am râs ca un apucat
azi cinematogragul ăla nu mai există

azi nu mai e în viață nici mama

 azi m-am uitat iar la filmul ăla și am

plâns în hohote

*

ciupercile bune/ciupercile otrăvitoare

mătușa mea vighea știa să distingă ciupercile bune

de alea otrăvitoare mergea dimineața devreme după furtună

 la cules ciuperci
când ploaia încă se scurgea pe ciuperci

ca pe sticla ferestrei

mătușa mea vighea nu era căsătorită

bărbatul cu care urma să se căsătorească

a părăsit-o când a rămas gravidă

și ea mă lua cu ea în pădure

la cules ciuperci după furtunile alea mari

când toată noaptea am tremurat de frică

la culesc ciuperci în pădurea din fundul grădinii

știa să le deosebească
Mă lua cu ea în pădure și mă învăța

 să le caut la poalele copacilor

din care mai cădea câteun strop de ploaie

să le deosebesc pe cele bune

de cele otrăvitoare

și era tare uimită că eu nu vedeam diferența

mătușa mea vighea a murit și eu nici acum nu știu

prin ce se deosebesc ciupercile bune de alea otrăvitoare

*

 

camera vecină

moș vasile și mătușa ileana se retrăgeau în camera vecină  și șușoteaua cu mama mea
un zâmbet niște vorbe tărăgănate niște șoapte și o trâmbă de fum de țigară
în camera vecină

„oare dacă aș deschide brusc ușa aș mai da de ei acolo?”

Într-un mic orășel de pe graniță

Când vreau foarte tare să vorbesc cu mama mea Iau autobuzul și cobor într-un mic orășel de pe graniță Și dau roată autogării Pe unde treceam de fiecare dată când Veneam acasă. Acolo aș fi putut-o întâlni Și acum Dacă mama mea ar mai fi fost În viață Zeci de bătrânele în sala de așteptare din acel mic orășel de pe graniță Vorbind între ele Cu mâinile pe genunchi Îmi plimb ochii de la una la alta Deși știu că mama mea nu are cum să fie Printre ele Barem măcar vreuna dintre ele de-ar fi cunoscut-o, Atunci m-aș fi apropiat Și aș fi intrat cu ea în vorbă. Dar nu e nici asta. Deschid ușa și intru în casa ei din acel mic orășel de pe graniță Acum pustie Și ating cu mâna toate obiectele Pe care le-a atins mama mea Ridicând în jur un nor de praf Un nor de praf atât de mare Că nimeni nu m-ar mai putea vedea de afară Dacă s-ar uita pe geam Cu norul ăla de praf în jurul meu Trec dintr-o cameră în alta Și intru în camera mea, din casa mamei din acel mic orășel de pe graniță, unde Mă bag în pat Și aștept cu nerăbdare să adorm. Măcar în somn poate o voi întâlni Pe mama mea

Xxx

Treceam printr-o câmpie pustie și am zis Hristos a înviat.
Sunt sigur că cei pe care eu nu-i văd și nu-i aud
mi-au răspuns.

Xxx

Doamne petalele albe din copaci sunt ca niște
felii de pâine

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 63-73]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.