În romanul lui Claudiu M. Florian¹, e urmărit modul în care un copil de cinci-șase ani descoperă, înțelege și interpretează lumea unde trăiește (România anilor ʼ70). Întâlnirea cu Occidentul, prin bunurile materiale sau produsele culturale cu care intră în contact protagonistul, jalonează și orientează procesele de familiarizare și „defamiliarizare”, deopotrivă, ale copilului cu România epocii ceaușiste. Pe de o parte, prin intermediul acestora, copilul primește explicații „pe limba” lui despre lipsurile și anormalitățile lumii din jur. Eroul nu poate internaliza carențele regimului (surprinse, în detalii semnificative, în discuțiile adulților, și receptate pasiv de către copil), dar observă „bătălia” pierdută de lumea comunistă cu cea de Dincolo, la nivelul obiectelor sau produselor culturale. Întrucât bunurile de Dincolo sunt superioare celor din lumea comunistă, eroul stabilește ierarhii între cele două lumi, alegând-o pe cea a căror obiecte/produse îl fascinează. Pe de altă parte, contactul recurent cu obiectele din RFG îl înstrăinează pe copil de lumea unde trăiește, motiv pentru care spațiul de Dincolo (în special, obiectele și bunurile acestei lumi) devine centrul de greutate în imaginarul infantil al protagonistului.

Copilăria povestită de erou (copilul – personaj central și narator, totodată, nu are nume) se derulează preponderent în spațiul rural, într-o comunitate multietnică (alcătuită din unguri, sași și români). Protagonistul e plasat de către părinți în grija bunicilor, care locuiesc într-un sat de lângă Brașov (Dacia). O primă observație a personajului (enunțată încă din debutul romanului) despre lumea înconjurătoare – „Toate sunt de-mai-multe-feluri.” – sintetizează procesul cunoașterii, asimilării și sistematizării realității exterioare, developate de copil prin intermediul bunurilor materiale și/sau produselor culturale ale fiecărei lumi. Pentru a pune în ordine „lumile” ce i se descoperă, eroul apelează la un criteriu simplu: asociază o anumită lume cu obiectele/bunurile ce provin de acolo.

Cele două lumi pe care protagonistul încearcă să le înțeleagă sunt: România anilor ’70 și RFG. Urmărind emisiunile de la TV și cele de la radio (unde bunicii ascultau posturi clandestine, Europa Liberă sau Vocea Americii), copilul sesizează antiteza dintre cele două lumi. Însă, copilăria, în roman, e vârsta inocenței politice. Chiar dacă participă la nenumărate scene în care e dezbătută de către adulți (bunici, unchii din Germania, părinții etc.) situația României comuniste, de la începuturile regimului politic și până în prezent (fiind surprinse, prin informații semnificative, ororile comunismului dejist și carențele epocii ceaușiste) și observă că emisiunile din „televizorul brun-roșcat” sunt diferite de cele de la radio, copilul nu poate percepe realitatea politică integral. Evident, e mereu protejat de către adulți, care evită constant să-i explice copilului de ce lumea e „de-mai-multe-feluri”.

Pe de altă parte, prozatorul insistă și asupra ingenuității infantile, ca trăsătură fundamentală a copilăriei: chiar dacă e curios (pune întrebări adulților și se întreabă uneori pe sine) de antagonismul mesajelor auzite la TV și la radio, și de amplele discuții politice familiale, pe care le înregistrează cu atenție, mereu găsește o explicație puerilă pentru opoziția dintre discursul oficial și limbajul dublu. De pildă, cu ocazia sărbătoririi zilei botezului său (e chiar 23 august), dată despre care bunicii și unchii din Germania nu aveau o părere deloc bună, considerând-o o nenorocire postbelică (ei asociau insurecția armată a Rusiei cu începutul comunismului din România), copilul crede că această nenorocire e, de fapt, furtuna ce le stricase atunci, la botezul lui, petrecerea. De altfel, întreaga copilărie e vertebrată de cele două discursuri contrastive (cel de la TVR – televiziunea comunistă – și cel de la posturile clandestine de radio) despre aceeași realitate, antagonism observat de protagonist, dar imposibil de asimilat la vârsta copilăriei.

Ca în cazul romanului lui Adrian Sângeorzan, sunt alte întâmplări și experiențe care-i furnizează copilului explicații pe „înțelesul” său la întrebările despre lumea-de-mai-multe-feluri. În sensul acesta, întâlnirea cu Occidentul, prin consumul bunurilor materiale și a produselor culturale de la rudele din RFG, devine un marker politic pe „limba” copilului. Prin intermediul obiectelor venite din Dingermania se stabilește o ierarhie între cele două lumi, cea comunistă fiind surclasată de cea occidentală prin calitatea bunurilor materiale:

„Precum ecoul unei îndepărtate și tulburătoare lumi de vis mi se cuibărește încet-încet în ureche numele unui loc al cărui început se rostește când așa, când așa, precum căciulile schimbătoare pe unul și mereu același creștet: Îngermania, Dingermania. Îngermania pleacă toți cei care pleacă pentru totdeauna. Dingermania vin cele mai faine mașinuțe de fier. Îngermania există cea mai bună gumă de mescat, cu hârtia cea mai colorată, cu aroma cea mai delicioasă, numai bună de întins cât e brațul de lung, între mestecături, din vreme în vreme, s-o poată vedea toată lumea. Dingermania sosesc din când în când unchi și mătuși cu valize mari și doldora care ascund tot felul de lucruri de preț. […] Oamenii Dingermania trăiesc într-o minunată carte cu poze, într-un basm grozav, însă pe undeva tulbure și greu de închipuit. Așa cred eu. Pentru că nu-i am niciodată în fața ochilor atunci când aud vorbindu-se despre ei.”²

De pildă, primind o mașinuță de tablă din China de Moș Crăciun, eroul e dezamăgit (aștepta un cadou Dingermania) fiindcă ceilalți copii de pe strada Cetății (locul de întâlnire unde își etalau jucăriile, stabilindu-se ierarhii între copii în funcție de proveniența acestora) au mașinuțe metalice din străinătate. De timpuriu, realizează că produsele materiale din Occident sunt superioare celor din țară, în ciuda discursului oficial, auzit la emisiunile de la TV: „Aici la noi, se zice, avem tot ce ne trebuie. Însă tot ce e neobișnuit, ce e acătării, ce e dorit și visat, zic toți că vine Dingermania.”³. Mai mult decât atât, copilul sesizează că prin intermediul bunurilor materiale din Occident, cei din țară pot avea acces la servicii altminteri raționalizate (unchii din RFG cumpără motorină de la paznicii C.A.P-ului în schimbul revistelor pornografice aduse din străinătate).

Predilecția copilului pentru bunurile de Dincolo vine în siajul unei atracții irezistibile, care pornea uneori de la ambalajul acestora. De pildă, țigările Lord pe care le fumau cei doi unchi Dingermania sunt apreciate pentru „[c]utia lor lucioasă de carton [care] e atrăgătoare”⁴, spre deosebire de ambalajele palide ale țigărilor autohtone. Cu prilejul vizitei rudelor din RFG, popularitatea printre ceilalți copii crește considerabil, în imaginarul lor Dincolo fiind paradisul jucăriilor, dulciurilor etc. Când află că vor veni în vizită și unchii din partea tatălui din Oltenia, eroul știe că „[…] nu te poți aștepta la valize atât de fermecate.”⁵ Antagonismul mediatic (discursul de la TV vs. discursul de la radio) e tradus pe „limba” (fiind și singura pe care o poate înțelege) copilului prin competiția dintre obiectele și/sau bunurile culturale din lumea comunistă și cele din lumea occidentală. De asemenea, copilul observă și modul în care adulții folosesc bunurile celor două lumi, înțelegând că produsele materiale/culturale autohtone nu au prea multă valoare. De pildă, revistele de modă sau benzile desenate Dingermania sunt citite până se uzează, în vreme ce ziarul Scînteia e folosit în alte scopuri:

„Pe masă zac vreo câteva reviste cu pagini multe și pline cu poze colorate, cu multe flori și cu tot felul de oameni îmbrăcați frumos. Toate în germană. Arată cu totul altfel decât veșnicul ziar Scînteia în alb și negru, pe care nenea Ghiță-poștașul ni-l aruncă zi după zi în curte. […] Le citesc toți până când nu mai sunt așa lucioase atunci când, după o vreme, le împrumută ca să le citească a doua oară.”⁶

„Donald există și în unele reviste pline cu desene colorate și povești. Cu o mulțime de imagini mici, pătrate, așezate alături și una sub alta, care toate împreună zugrăvesc o ispravă. Însă revistele astea sunt în germană, greu de văzut și la mare preț la noi pe stradă, pentru că din astea Ghiță-poștașul nu ne aruncă în curte. Doar câțiva dintre noi au câte una. Unii chiar au mai multe, însă ăștia sunt doar ăia ai căror unchi trec mult mai des în vizită decât Miș-Onkel și Gatz-Onkel ai mei. Eu însumi nu am nici o astfel de revistă Dingermania. N-au știut cât înseamnă pentru noi revistele alea când au venit și nu mi-au adus. Am în schimb un ghiozdan cu un cap de Donald. De aici. Asemenea reviste, însă cu isprăvi ale Tovarășului, nu există. Imagini cu el se găsesc, ce-i drept, în toate revistele și ziarele românești, însă doar câte două-trei pe o pagină și doar puține în culori – și fără a zugrăvi o ispravă. Cu mult scris alături. Asemenea povești nu sunt palpitante, și Bunicul, deși citește zi de zi din ziarul cel nou pe care poștașul ni-l aruncă în curte, nu le pune deoparte spre a face colecție, precum cei ce au reviste cu Donald, ci le folosește pentru tot felul de alte treburi: ca preș, iarna, pentru grămăjoara de lemne de la gura sobei, sau ca să aprindă focul. Sau la budă, rupte în bucăți mai mici, înfipte la îndemână într-un cui. Deși se spune că scrisul e important și că trebuie să respecți cuvântul scris.”⁷

Romanul urmărește modul în care un copil de cinci-șase ani din România comunistă descoperă, înțelege și interpretează lumea înconjurătoare. Comunitatea multietnică în care se derulează copilăria protagonistului îi furnizează una din lecțiile-cheie în ce privește demersul de familiarizare cu viața de zi cu zi, și anume, lecția despre polimorfismul lumii. Descoperă apoi antiteza dintre emisiunile de la TV și cele de la radio, care e, în final, tradusă pe „limba” copilului prin opoziția dintre obiectele și produsele culturale din lumea comunistă și cele din lumea occidentală. Occidentul e, încă de primul la contact, tărâmul de unde vin bunuri materiale de calitate (Digermania) sau locul spre care pleacă definitiv cei din țară (Îngermania). Bunurile lumii de Dincolo, pe de o parte, îl „defamiliarizează”, treptat, cu România anilor ’70 în care trăiește, iar pe de altă parte, îi alimentează fascinația față de RFG, devenind, în cele din urmă, singurul loc ce-i împlinește dorințele copilăriei. Câștigând supremația în raport cu lumea ceaușistă la nivelul bunurilor materiale, lumea de Dincolo, în imaginarul infantil, e definiția prosperității. Totodată, cu ajutorul obiectelor din RFG, eroul stabilește o ierarhie între lumea de Dincolo și cea comunistă, fiind modul în care, de altfel, protagonistul rezolvă antagonismul dintre Occident și „Epoca de Aur”.

_________________

^[1] Claudiu M. Florian, Vârstele jocului: Strada Cetății, Iași, Polirom, 2016 [2012].

² Claudiu M. Florian, op. cit., p. 75.

³ Ibid., p. 75.

⁴ Ibid., p. 114.

⁵ Ibid., p. 131.

⁶ Ibid., p. 358.

⁷ Ibid., p. 367-368.

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 138-139]