Bucureștiul visat în adolescența mea provincială aveam să-l descopăr lent, în anii când deja îl locuiam.

Poate nepoții mei cam așa visează acum Londra în care n-au pus încă piciorul, dar speră s-o facă într-o studenție nebuloasă, și la fel de nesigură cum părea să fie și a mea.

Mie orașul așteptat mi s-a adeverit, după un bacalaureat cu atât mai greu cu cât trebuia să-mi parcurg toată materia la toate materiile (performanță irealizabilă), în timp ce-mi înghițeam suferința unei despărțiri, neinițiată, din păcate, de mine.

Dar viața e un balans continuu între pierdere și câștig, aveam să-mi spun, destul de timpuriu. O înțelepciune datorată, mai mult ca sigur, genelor unor negustori mărunți aflați în ascendența mea maternă. Pierdusem un iubit, dar câștigam cea mai frumoasă vară a vieții mele, în care „totul începea cu mine”, așa cum aveam să scriu, după un deceniu, în „Drumul egal la fiecărei zile”.

Cu bacul în dinți, venisem, împreună cu mai mulți  colegi la cursurile (gratuite) de pregătire pentru  admiterea în facultăți. După orele în amfiteatre, descopeream  orașul, în întâlniri de seară pe care tata nu mi le mai putea monitoriza, cu severitatea lui obișnuită. Nici gând de telefon în biata lor cameră de bloc, la 114 km distanță, în Piteștiul în fine abandonat! Se tot lungea ora de întoarcere acasă, pentru că era un acasă  provizoriu, două camere și un antreu pe strada Coriolan, unde locuia, tolerantă și veselă, sora mamei, tanti Geta, împreună cu soțul ei.

Știam, din bârfe de familie, că el nu strălucea prin inteligență, dar își va păstra statutul în ochii mei, fiindcă ani de zile avea să mă întrebe de la înălțimea de 1,80 m:

„Ei, ai învățat Bucureștiul?”

Și eu n-am fost niciodată în stare să-i răspund, sigură de mine: „Da!”, conștientă fiind că oricând mă mai puteam rătăci în labirinturile capitalei, lipsită de simțul orientării, cum sunt.

Și nu uitam că, în vara aceea, stând la ei, n-a trebuit să îndur viața colectivă de la cămin a următorilor patru ani care avea să-mi aducă și beneficii, nu doar lipsa acută a singurătății.

*

Zona cu care am început „defrișarea” Bucureștiului a fost cea a cartierului lor, adică traseul vechilor tramvaie 3, 8 și 25: Uranus, 13 Septembrie cu monumentul eroilor uitați care au încercat să apere Bucureștiul, Șoseaua Panduri, pe unde  intrase cândva Tudor Vladimirescu, Piața Puișor. O zonă inseparabil legată pentru mine de ființa mătușii Geta, copila orfană care, de la vârsta de 11 ani, devenise mama fraților mai mici.

O coincidență dintre acelea pe care, la un moment dat, ni le pune viața în față, dându-ne un fugar frison, odată cu bănuiala premeditării existenței noastre, a suprapus sfârșitul ei tragic cu cel al cartierului, pus la pământ de buldozerele lui Ceaușescu. Strada Coriolan, înconjurată de blocuri de zece etaje, fracturată chiar acolo unde fusese locuința ei modestă, devenise nerecognoscibilă pentru mine, acum câțiva ani, când o jurnalistă suedeză a vrut neapărat să facă un reportaj acolo. După moartea mamei și, la o lună, cea a surorii ei mai mari cu șapte ani, tanti Geta, evitasem să mai calc pe acolo.

Și abia la a nu știu câta  ediție a Dimineții pierdute aveam să-mi iau inima în dinți și să-i dedic cartea. Dar cum viața nu e doar pierdere și câștig, ci și amestec de tragic și comic, mă bufnește râsul de câte ori îmi imaginez mutra mea uluită, în momentul când lectorița inițială a cărții, mereu tentată să construiască scenarii fantasmatice despre viața mea personală, dând cu ochii de numele necunoscut tipărit pe carte, și neînțelegând de ce până atunci îl ținusem secret, m-a întrebat, suspicioasă: cine este? o fostă iubită a ta?

*

Firește însă că în acea vară de neuitat  părinții apăreau din când în când. Mă văd împreună cu tata, în  tramvaiul care coboară pe Uranus, văd și casa boierească de pe stânga (după alte decenii le-o voi închiria Letiției și lui  Petru Arcan, în „Provizorat”). Tramvaiul trece de Arhivele Statului, de biserica Mihai Vodă, și noi ne dăm jos la vechea Operetă, cu  o stație înainte de Piața Mare, cum îi spunea tanti Geta zonei de azi Unirea, așa cum Spitalului Brâncovenesc îi zicea Brâncoveneasa.

Noi însă urcăm pe Bulevardul pentru mine năucitor, care se numește 6 Martie, și căruia tata se încăpățânează să-i dea un nume de regină, așa cum librăriei anonime în care intrăm el îi spune Alcalay, și-mi mărește confuzia explicându-mi că într-un timp se numea Cartea Rusă. Adolescenta provincială este iritată de stăruința tatălui de a păstra denumirile din vremea lui – Bulevardul Regina Elisabeta, Sărindar, Librăria Italiană. I se par (cu un început de dispreț) probe ale vârstei și neadaptării lui la prezentul în care trăiește ea. Nu-i trece prin cap că în țara provizoratului până și numele străzilor se pot întoarce.

Și iată că denumirile tatei s-au întors, iar eu, mai vârstnică bine decât era el atunci, le vorbesc nepoților nedumeriți și amuzați despre străzi bucureștene al căror nume e tot mai adânc îngropat în memoria timpului comunist. Ei pricep însă (cu un început de dispreț), că în acel timp  s-a risipit mai mult de jumătate din viața mea.

*

Între 1964 și 1975 aveam să locuiesc și eu în acest cartier pe strada Ciucă (nu primul ministru de-acum, altcineva, un militar, un doctor, ca toți cei care și-au lăsat numele străzilor de lângă Academia Militară). Strada devenise apoi Trestiana (alta decât cea care apare în recentul roman al lui Bogdan Alexandru Stănescu, „Abraxis”). Avea  un capăt în Șoseaua Panduri și  celălalt deasupra  Cotrocenilor, pe dealul Țăcăliei.

Cu gândul la cele câteva adrese din București în jurul cărora s-a rotit viața mea, voi bâjbâi un timp după „teoria locurilor”, formulată explicit în cel mai recent roman al meu, „Voci la distanță”:

„În existența ta, câtă e, reîntâlnești oameni și locuri care se rotesc de mai multe ori, la fel ca figurinele din ceasul primăriilor medievale.”

Această parte de București s-a strecurat, treptat, în geografia literară a prozei mele – strada Coriolan, a Vicăi, jumătate demolată, așa cum am lăsat-o în „Dimineață pierdută”, Uranus și Arhivele Statului cu locuința Letiției și a lui Petru Arcan etc., demolată după ce ei au plecat din țară, și Cheiul Dâmboviței, din „O plimbare scurtă după orele de servici”.

*

Prin Bucureștiul lui, tata mă plimbase toată seara, oarbă, surdă, năucă, fără memorie, fericită – un pelerin ajuns la Locurile Sfinte, incapabil să le descrie, fiindcă este incapabil să despartă ceea ce vede de ceea ce a imaginat. Unele imagini aveau să-mi rămână zăvorâte decenii la rând în pivnița subconștientului. Mirosul unei scări de bloc interbelic, cu treptele late, îngustându-se pe măsură ce urci și o placă de lemn netedă, lucioasă, la capătul balustradei, pe care te poți  sprijini, îmi trezea o amintire confuză. Acolo descoperisem, plină de emoția noutății, prototipul locuinței elegante din Capitală, la doi pași de Piața Romană, inima mondenă a Bucureștiului.

Peste câteva decenii, când voi reuși să reperez acel bloc interbelic ușor înnegrit, aflat pe strada Visarion, mi se povestește că atunci când am intrat noi în apartamentul care mă epatase, acesta era ticsit de lume: copii gălăgioși, bătrâni senili, câteva familii trăind într-un permanent război al vieții la comun, cu treizeci de oameni așteptând la rând la singura baie cu closet a spațiosului apartament. Locuia acolo alt frate al tatei, căsătorit cu urmașa numeroasei familii a unui moșier scăpătat, mătușa mea, Rodica, fostă Daia, și fetița lor, vara mea.

Însă chiar în acești ani începeau să se rarefieze categoriile sociale tipic bucureștene pe care vechii bucureșteni le puteau distinge cu oarecare ușurință. „S-a umplut de țărani Bucureștiul, spune cu năduf Vica în „Dimineața”, țărani care stă la bloc și strânge bani de mașină.”

Migrația interioară, dar și cea exterioară, se va accelera, diluând până la dizolvare compoziția umană a capitalei interbelice, înlocuind-o cu o umanitate și un urbanism identic în toată țara.

*

De la prieteni, bucureșteni veritabili, aveam să aud povești despre orașul lor în anii cincizeci: liniștit, domol, cu circulație rarefiată. Eu am continuat însă să-l admir ca pe o impunătoare metropolă până după cutremur, când, fără vreo legătură directă cu seismul (din țară nu ieșisem încă, deci nu-l puteam compara cu altul), am simțit dintr-odată că dobândise aerul provincial al orașului meu adoptiv. Ritmurile lui febrile se destindeau, lânced, metropola se descompunea și se recompunea în cartiere identice, nu comparabile.

Poate și pentru că dintr-o margine neștiută a lui începusem să înaintez, fără să-mi dau seama cum, spre miezul lui fierbinte: lumea scriitorilor, înconjurată pe atunci de atenția politică și de un respect snob care azi lipsesc.

Și din apropiere, totul se micșora dezamăgitor, tangibil.

La fel, mi-am găsit redus la dimensiuni cartierul unde copilărisem, în orașul meu adoptiv. Când am ajuns în 2016, în Pitești, pe strada Fântânii, cu regizorul Alecu Solomon ca să filmeze imagini din copilăria mea pentru filmul Patru patrii, făcut pentru televiziunea franco-germană Art (despre patru scriitori, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Florin Lăzărescu și eu), am fost mirată să descopăr că acest colț al orașului rămăsese neschimbat. Numai reperele geografice și dimensiunile caselor erau mai mici decât se păstraseră în mintea mea și ramurile sălbăticite ale salcâmilor îmbătrâniți acopereau un colț al curții și parte din vederea unei case  părăsite.

*

În clipa când mă apropiasem de el cel mai mult, Bucureștiul de altădată a început să alunece din nou, de data asta implacabil și vertiginos, în spațiul amintirii. Ani de zile, chiar și după ce îl locuiam de destulă vreme, a însemnat pentru mine, ca și pentru alți adolescenți care trăiseră cu sentimentul imemorial al provinciei, locul geometric al iluziilor de tot felul. Concretizarea materială a mirajului literar, cultural modern: Metropola.

Sună tocit, încă mă tensionează amiezele petrecute în câte un oraș de provincie când, cine știe ce amănunt mă duce brusc înapoi. Lumea redevine plină și vastă, cărțile, relațiile se ierarhizează după un cântar fără eroare, iar eu, așezată într-o margine, sunt incapabilă să realizez modalitatea și traseul realizării, însă direcția e unică, o știu: Bucureștiul.

Orice mare oraș al lumii aș mai avea ocazia să cunosc  știu că invariabil m-ar face să retrăiesc pe un ecran panoramic, dar într-o tonalitate mai ștearsă (pânza sufletească s-a mai uzat) primele mele emoții bucureștene, amețitoarea forfotă umană și topografia complicată: prima treaptă din ceremonialul unei inițierii  labirintice.

*

Bucureștiul îl prefer și acum, fiindcă îmi plac orașele mari. Cu toată alegerea lui constantă, după decenii de când îl locuiesc, nu-l simt însă ca fiind „al meu”. Îi detest clima, mai ales verile toride, iar  întinderea șesului mă neliniște.

Dar, de fiecare dată când îl privesc de la înălțimea unei terase de bloc, am fantasma unui târg medieval înconjurat de lacuri și de pădurea deasă a Vlăsiei, cu străzile breslelor podite cu lemne, cu oameni cărând apa cu cobilițe și bragă cu sacale pe ulițe prăfoase, în lătrat furios de câini. Poate sunt reminiscențe de lectură, poate e amintirea unui timp netrăit, viețile îndepărtate ale necunoscuților mei strămoși. Păstrez, abia mărturisit, visul unui roman al acelor timpuri, coborând spre timpul documentelor din colecțiile rămase de la tata.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 2-3]