Epilog

32. Nici un semn de viață de la Pierre. Ce vor să spună sublinierile de pe bilet? Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii.

Stau pe scaunul lui Buni Zamora. A trecut o lună de la dispariția lui Pierre și n-am încă nici o veste de la el. Octombrie în capitală e, ca de obicei, o lună splendidă. Însă mie nu-mi arde de nimic. Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii. E caraghios, dar se pare că în ochii lor am preluat întru totul puterile lui Buni Zamora. Eu, un mucos de șaptesprezece ani, fără părinți, fără prieteni, fără meserie.

Despre minerul dispărut nimeni n-a mai pomenit nimic. Căpitanul Luciu pare că nici n-a existat vreodată. Viața merge înainte. Cu pași târșiți. Toți cei dispăruți se-adaugă prafului din drum. Amintirea lor mai sclipește prin aer precum vreun fluture rătăcit într-o zi noroasă. Dacă n-aș avea geamantanul lui Pierre aș crede că totul a fost un vis. Bilele lui, steagul găurit, panglicuțele tricolore, biletele de tren.

Suplimentul de viteză, cartonașul maroniu, ultima scrisoare a lui Pierre. Stă acum pe polița de marmoră a sobei. Controlorul rebusist avea dreptate: o serie de litere erau subliniate. Ușor, cu pixul. Dacă le citeai, omițând celelalte litere, ori cifre, de pe bilet, obțineai următorul text: p i a t r a v a p i a t r a v a. Dacă traducem în franceză enigma găsit: Pierre va, pierre va. Mesajul e întrerupt – motivele îmi scapă. În plus, mesajul e dublu – iarăși nu se știe de ce. Din lipsă de timp (ceea ce ar sugera o răpire), ori din lipsă de litere. Pierre își dădea seama că biletul de tren nu trebuia mâzgălit, casă nu am necazuri cu controlorul. Și probabil n-a avut hârtie ca să-mi scrie un bilețel.

Pe de altă parte: de ce mesajul este dublu? N-a găsit litere să-l continue, în schimb a găsit litere să-l mai transmită o dată. Și-a zis că în felul acesta exclude posibilitatea să cred că sublinierile literelor sunt o simplă întâmplare: fiul casieriței care s-a fi jucat cu biletele, ori altceva asemănător.

Dar ce mă muncește cel mai mult e însăși continuarea mesajului. Ce a vrut să spună Pierre despre el însuși? Ce va… face? Va reveni? Va scrie? Astea mi se par verbele cele mai plauzibile.

Cel mai dreg verb îmi… este, bineînțeles primul. Fără a-l deprecia nici pe al doilea. În fond, al doilea îl poate prevesti pe primul. După ce îmi va scrie, va și reveni. Într-adevăr, ce îl împiedică?

E, aici e buba. Probabil că ceva îl împiedică, din moment ce nici până acum nu mi-a dat un semn de viață. Faptul că nici Crâmpu nu m-a căutat mă pune și mai mult pe gânduri. Păi lui îi promisese că-l cooptează într-un spectacol al trupei noastre. Avea toate motivele să vie în capitală, să-l caute. Știu că Pierre mă avertizase de asta, rugându-mă să-l găzduiesc pe omul-ciocan vreo săptămână.

Pe orice parte întorc problema dispariției lui Pierre nu ajung la nici un rezultat. Nimic nu se leagă. Biletele de tren stau pe poliță ca un memento. Biletele mele, biletele lui. Mă gândesc la studioul Rândunica, la Cofetăria Rândunica, la familia Kantoris, la băiatul oligofren al Zamfirei, la zdrențărosul Napoleon și simt cum tăietura „nașterii” mele începe să pulseze dureros. Să mă furnice de parcă cineva m-ar fi cauterizat cu fierul roșu. Trăim oare întâmplările altora? Preluăm o încărcătură care nu ne aparține? Mă gândesc că Zamfirei nu-i păsa dacă prinde franțuzește sau nu. Principalul pentru ea era să facă ceea ce făcuse și fratele ei. Atât. Că astfel îl înșela pe Pierre, asta nu mai avea nici o importanță. Iar copilul cine știe al cui era și ce secret ascundeau icnetele lui dezarticulate. Poți oare controla ceea ce se ascunde dincolo de cuvânt? Comportarea normală nu e o cortină trasă, la rându-i, peste atâtea frustrări? Atunci când știam arunca atât de frumos bilele eram altul decât acum? Sau doar păream? Ghemotocul acesta de care se zbate înlăuntrul nostru – conștiință, eu, personalitate ori cum s-o mai numi el – poate fi convins să se comporte într-un anume fel, prestabilit? Ori nimeni nu știe ce este și cum va acționa?

N-am mai măturat curtea de-o săptămână. Nu i-am lăsat nici pe vecini s-o facă pentru mine. Stoichiță găliganul se simte cumva frustrat: de ce-l ignor. Uite-așa mi-a cășunat: să las frunzele să acopere toată curtea. Să se usuce ori să putrezească-n voia lor, ca în pădure. Ceva îmi spune că nu trebuie să acționez. Să las totul să se desfășoare fără intervenția mea. Așa e mai ușor. Și mai sigur.

Vecinii mei se întreabă dacă nu cumva am înnebunit. Zâmbesc flatat de această ipoteză. Ce bine ar fi! Nebunia m-ar duce într-o altă lume. Ar fi mult mai ușor de suportat. Lucrul îngrozitor e că sunt silit să suport o lume fără sens și-n momentul în care eu nu mă mai supun ei, să fiu considerat nebun. Revolta e întotdeauna considerată irațională. „Rațional” e doar robotul, executantul, conformistul, oportunistul. „Raționali” sunt cei dispăruți, cei care nu mai fac obiectul niciunei investigații. Cei preluați de neant.

33. Îmi amintesc de primul meu tată: de Farmazon. Două versuri, recitate în orice împrejurare, ca un scut protector, în loc să-i poarte noroc l-au dus la pierzanie.

Îmi amintesc brusc de Farmazon, primul meu tată adoptiv. Cum își trăgea tacticos mănușile chirurgicale și „opera” pubelele orașului. Pe mine mă punea să cerșesc îngenunchind prin metrouri și recitând Tatăl nostru. Zilnic, când venea de la „lucru”, mă spăla într-o copaie de lemn, frecându-mă zdravăn cu buretele. Același lucru făcea și el, la cișmeaua din curte.

Farmazon m-a învățat să scriu și să citesc. Parcurgeam ziarele și mă uitam prin cărți ciudate. Farmazon fusese profesor de literatură și când se-mbăta îmi recita poeme de Nora Iuga, de Cărtărescu și de mulți alții ale căror nume le-am uitat. Le citea din niște cărți jerpelite pe care le ținea într-un geamantan. Nu înțelegeam mare lucru dar îmi plăceau. Aveam impresia că cineva azvârlea cu cuvinte în toate părțile așa cum ai face cu niște mingi. Mingile se întretăiau și făceau diferite figuri pe care le urmăream cu respirația oprită. Vocea lui Farmazon era gâjâită dar cuvintele sunau limpede. Nu-mi explic de ce era așa. Din când în când făcea o pauză și-și îndesa mai bine tutunul în pipă. Tutunul fusese scurs din nu știu câte chiștoace și amestecat cu sâmburi de măr tăiat mărunt. Mirosea nemaipomenit. Versurile Norei Iuga și mirosul de măr și tabac îmi stăruie încă în simțuri și mă-ntorc la zilele de-atunci cu o nespusă voluptate. Farmazon era în stare să recite așa ore întregi. Serile acestea deveniseră pentru mine și pentru el un drog. „Cloroform și clorofilă / iată cele două parole ale visului”: mi se părea că Nora Iuga scrisese aceste versuri pentru noi, pentru mine și pentru Farmazon. Pentru acele seri în odăița de la demisol, cu pereții duhnind a igrasie dar cu aerul plin de fum înmiresmat și de cuvinte sclipind în libertate.

Mi-e frică să-mi amintesc mai departe. Sărmanul Farmazon – credea prea mult în cuvinte. Cele două versuri ale Norei – ajunsesem familiari cu ea fără s-o fi cunoscut vreodată – îi deveniseră un fel de scut protector. Le întrebuința în ocaziile cele mai felurite. Mergeau sau nu mergeau, el le recita cu convingere. Ridica privirile în sus, lua un aer seniorial, întindea mâna dreaptă ușor înainte într-un gest socotit expresiv. Apoi rostea răspicat, rar și tot mai gâjâit, subliniind omofoniile Cloro, role și făcând în așa fel încât să-ți dai seama că fiecare sunet are pentru el o importanță vitală. La piață cu precupeții ori pe malul lacului cu vreun barcagiu, cele două versuri impuneau. Farmazon primea legume cu o substanțială reducere ori făcea o plimbare cu barca aproape gratis. Și eu cu el, martor tăcut, suporter, prieten, fiu. Nici nu-mi vine să cred că a dispărut. S-a volatilizat pur și simplu: nu l-am mai găsit la Spitalul 9.

Totul i s-a tras de la nenorocita aia de „inspirație” a lui. Eram amândoi în tramvai. Treceam pe lângă Palatul Cotroceni: auzisem că acolo s-ar fi deschis un second hand cu lucruri aduse din Canada. Un TIR se defectase tocmai pe linie și tramvaiul nu mai putea înainta. Farmazon se grăbea și-mi tot repeta cu vocea lui dogită: Lucrurile bune se iau primele, dacă ajungem târziu am dat chix. Șoferul TIR-ului moșmondea la motor fără folos. Vatmanul fuma liniștit o țigară. Farmazon stătea ca pe ghimpi. „Ăștia-s inconștienți, domʼle. Inconștienți…”

Trepida. Izbea cu palma bara tramvaiului. „Inconștienți, inconștienți!” A trebuit să-și ferească privirile de-o rază de soare. A dat cu capul în geam. I-a tras o înjurătură. Brusc m-a apucat de mână și mi-a zis în culmea furiei: „Îi arăt eu tâmpitului de șofer!” M-a dat jos din tramvai și-a trebuit să galopez împreună cu el până la cabina TIR-ului. Aplecat din mijloc, vârât cu totul în mațele pufnitoare ale motorului, șoferul nici nu ne băga în seamă. Farmazon l-a împuns cu degetul în șale și, când acesta s-a întors înspre noi, i-a țipat în ureche, ca unui surd, cele două versuri de Nora Iuga.

Mie nu mi-a căzut deloc bine, în schimb șoferul a fost de-a dreptul îngrozit. Se  uita la Farmazon de parcă ar fi văzut pe Satana. A stat așa un timp suficient ca lungul și greul vehicol s-o ia fără nici un zgomot înapoi și să tamponeze serios tramvaiul. „A pornit, a pornit!” țipa încântat maestrul meu. Faptul că accidentul nu s-a soldat cu nici o victimă, ci doar cu pagube materiale, nu l-a scutit pe Farmazon de proces. L-am vizitat la spitalul 9 câteva luni de zile. Apoi, o dată cu reorganizarea spitalului, a dispărut. Niciunul dintre medici nu mai știa de el. Nici în registre nu a fost găsit. Și azi cred că n-a fost loial cu mine. Chiar dacă fugise din spital, nu era firesc să dea un semn de viață fiului său adoptiv?

Nu știu ce s-a mai întâmplat cu geamantanul lui cu cărți. N-am mai trecut niciodată pe la locuința lui. Proprietăreasa le-o fi aruncat. Erau atât de jerpelite că nu le-ar fi luat nici un anticar. Toate purtau pe paginile 1 și 100 semnătura Farmazon Dorel. Faptul că nu-mi cunoscusem părinții adevărați era deja o mare nedreptate. Așa că dispariția părintelui adoptiv – cel ce învățându-mă să scriu și să citesc m-a născut a doua oară – a fost pentru mine o pedeapsă în plus. Biografia mea începea să se contureze de pe acum a nu fi altceva decât o colecție de goluri.

34. Stoichiță găliganu și alți vecini intrigați de polițaii care se interesează voalat de cei care fumează pipă. Ori de cei ce dețin pipe.

Stoichiță găliganu intră în curte, își reazemă bicicleta de gard în partea în care știe că va veni umbra. Se apropie de bine și-mi spune Bună ziua. Nu-i place să strige de la poartă ca alți mahalagii: Neața vecine! Ori Hai să trăiești nea Sandule! Când zboară prin cartier cu hârbul lui de bicicletă, tot așa, nu ți-ar răspunde la salut nici mort. „Păi cum, când ești pe roate tre să-ți vezi de drum că altfel ai pățit-o. Nu-i ca când stai la taclale, mai na-ți-o vere, mai las-o nenicule…” Lui Stoichiță îi plac lucrurile clare și bine cumpănite. El vine la mine să m-ajute fiindcă stau pe scaunul lui Buni Zamora. El a făcut un legământ cu acest scaun și nu-l poate trăda doar pentru că și-a schimbat – involuntar – posesorul. „Păi după ce mi-au spart casa și mi-au furat totul, ce mă făceam fără scaunul lui nea Zamora” – așa rezumă găliganu tărășenia pe care a legat-o cu Buni. Și pe care se simte obligat s-o continue cu mine.

— Păi dacă nu veneam io vă îngropau frunzele astea…

Înarmat cu mătură, făraș și un sac mare de plastic, Stoichiță strânge meticulos frunzele din curte. Inutil să-i spun că n-aș mai vrea să le strâng niciodată, să le las ca-n pădure. N-ar pricepe nimic. Întâi ar râde ca de-un lucru fără sens, dar apoi s-ar supăra. Așa că mai bine să le strângă. Între oameni nu poți să vrei ce vrei tu. Să fiu mulțumit că stau pe scaun. Buni, drăguțul.

Scociorând înspre uluca policlinicii, într-un loc în care probabil frunzele nu fuseseră strânse de ani buni, găliganul a găsit ceva și vine să mi-l arate. Este un vechi carnet de pensionar al lui Zamora. Toate filele sunt sfâșiate în două și pe copertă poartă ștampila ANULAT. Cum o fi ajuns acolo, căci Buni nu arunca nimic?

O idee năstrușnică îmi vine în minte. Căpitanul Luciu nu m-o fi uitat de tot. În urma mea a făcut vreo percheziție și… Însă după câte știu, după o percheziție lucrurile se așază la locul lor. Mai ales după o percheziție făcută pe furiș.

În fine, s-o lăsăm baltă. Stoichiță își vede mai departe de treabă. Începe să plouă fin și-o briză mișcă ramurile copacilor. Am șapcă pe cap așa că nu mă deranjează. Găliganul se duce, scoate din portbagaj o folie de plastic și acoperă cu ea hârbul pe două roate.

— Să nu prindă guturai.

 Se hlizește la mine cu dinții lui rășchirați. Bicicleta e pentru el ca un copil. Toată ziua o unge, o vopsește. I-a pus câte-o oglindă retrovizoare pe fiecare braț al ghidonului. I-a îmbrăcat șeaua cu o bucată de blană. I-a împletit între spițe fâșii de hârtie colorată.

— Păi bicicleta asta o să mă îngroape! Bărbatul ciolănos îmi face cu ochiul ca de-o glumă bună. Schimb subiectul și-l întreb dacă nu vrea o cafea. „Mănânci calule ovăz” îmi răspunde în timp ce prinde cu niște clame partea de jos a plasticului să n-o ia vântul.

Cum afară a început să plouă binișor îl invit în bucătărie.

Pun în ibric apă pentru două cafele. El stă într-un colț pe scaunul pe care stătea Buni. Buni nu-l invitase niciodată înăuntru așa că n-are de unde să știe pe ce scaun stătea. Cred că dacă ar bănui s-ar scula iute și și-ar cere scuze. E în țărănoiul ăsta deșirat un amestec de sfială, încăpățânare și supușenie… Niciodată nu ești sigur pe reacția lui. Așa că e mai simplu să-l lași să se desfășoare în voie.

Și iată-l că se desfășoară. Dintr-un salt se duce și ridică în sus ibricul ce risca să dea peste răscoale. Așteaptă ca spuma să se retragă, apoi îl mai pune o dată pe foc.

— O dau în clocot de două ori… E mai faină așa…

E mai meticulos decât mine. Toarnă ușor în cele două cești și-și scoate din buzunar o țigară boțită…O îndreaptă rulând-o cu grijă între palmele pământii. Mișcările lui au ceva de ritual păgân. Fața și-a pierdut parcă orice expresie. Gândurile îi sunt duse departe. Buzele se mișcă încet dar nici un cuvânt nu răzbate. Pare că nu se mai află în această încăpere.

Îmi sorb încet cafeaua ca să nu-l deranjez. Palmele lui rulează încă, în același ritm lent, țigara. Ploaia bate în geamlâcul verandei. Mă gândesc la Farmazon, la Buni, la Pierre. Îmi pare că sunt bătrân de tot și-ar trebui să-mi rulez și eu o țigară. Îndelung, între palme, fără să îmi mai pese de nimic.

Flacăra bruscă a brichetei mă ia prin surprindere. Odată cu primul fum de țigară, Stoichiță mă privește în ochi și-mi spune :

— N-am fumat niciodată pipă.

Nu înțeleg unde vrea să bată.

— N-am fumat niciodată pipă, i-am spus. Era îmbrăcat în civil dar mi-a vârât sub nas o legitimație. Poliția nu știu care. I-am arătat: uite-așa îmi rulez țigările. Că le port prin buzunare și se mocoșesc.

— Când a fost asta? Îl întreb nedumerit. Chestia cu pipa mi se pare curioasă. Mai pe vară. Să tot fie două luni.

Va să zică, în timp ce eu și Pierre lipseam. Fumul țigării a umplut bucătăria. Mahorcă puturoasă, mai bine ar fi fumat pipă.

— A mai întrebat și de alții? Eram curios să aflu dacă polițistul a mai făcut vreo investigație prin cartier.

— Nu știu și nici nu-mi pasă! Găliganul bate cu pumnul în masă. Se strâmbă și-și rânjește dinții amenințător. Pot să fumez și pipă da nu vreau! Așa i-am spus.

— Te-a mai întrebat altceva?

— Nu, nea Sandule. Mai dă-l în mă-sa. Că s-a dus învârtindu-se. Nu era-n mințile lui: auzi cu ce se ocupă un polițist!!!

Nu era cazul să mai insist. N-avea nici o importanță dacă fusese căpitanul Luciu sau altcineva. Cât despre nebunia lui… hmm, mă-ndoiam.

Ascultam picăturile de ploaie răpăind în geamuri. Stoichiță devenise iar gânditor. Țigara i se apropia de sfârșit. Pe mușamaua roasă ceștile goale păreau două cratere părăsite.

35. Cred că polițaii doreau ca investigațiile despre pipă să ajungă neapărat la mine. Mi-am amintit de pipele fanteziste cu care se juca băiatul retardat al Zamfirei.

Privesc pe geam dalele alburii de beton umezite de bura toamnei. Pământul negru din grădină, tulpinile stinghere ale florilor de vară. În schimb daliile și tufănelele strălucesc și culorile lor îmi fac bine.

Cuprind dintr-o singură privire întreaga curte și îmi pare că lipsește ceva. Așa e, frunzele strânse acum câteva zile de Stoichiță: ele lipsesc. Vream să le las ca în pădure, să se usuce și să putrezească în voie. Mă doare că nu pot să fac ce vreau. Că sunt trecut din mână în mână ca un obiect neînsuflețit.

Farmazon, Buni, Pierre. Mi se pare că-i văd alergând amețiți unul după altul în căutarea unui lucru anume despre care nu știu mai nimic. Și căutarea lor devine și mai nebuloasă pe măsură ce se întâlnesc unul cu altul. Fiecare are păreri diferite despre acel lucru căutat. Nu se pun de acord nici măcar asupra motivelor pentru care întreprind această investigație obositoare.

Mă duc și iau de pe noptieră carnetul de sindicalist al lui Buni Zamora. Cerneala cândva violet a ștampilei ANULAT era acum de-un vioriu transparent. Parcă n-ar fi tuș ci acuarelă. Peste încă doi-trei ani abia se va mai vedea. Cuvântul ANULAT va fi, la rândul lui, anulat.

„Cloroform sau clorofilă / Iată cele două parole ale visului”. Încerc și acum o emoție amintindu-mi aceste versuri. Farmazon mi-a trecut oare emoția lui, sau este emoția mea și numai a mea? Întrebări zadarnice: emoțiile le ai sau nu le ai. Din moment ce le-ai încorporat sunt ale tale. Autentice ca sângele.

Nu știu ce să cred de povestea cu pipa. Luciu sau alt polițist nu și-ar pierde zadarnic vremea cu Stoichiță. Îi chestionasem discret pe ceilalți vecini: la ei nu venise nici un polițist. Mă întreb dacă găliganul nu fusese abordat nu atât pentru el însuși, ci mai curând în calitatea lui de om al meu de casă. Se știa că el are grijă de gospodărie, că lui îi lăsam cheile, etc. Însă stupizenia întrebării mă punea pe gânduri. Găliganul intuise bine și de-aia răspunsese colțos: „Pot să fumez și pipă, da nu vreau!”

Dar ce nu intuise el era acest mod subtil de a induce o problemă: nu contează că fumezi ori nu pipă, ci doar că, iată, s-a creat din nimic o așa-zisă realitate: Poliția suspectează fumătorii de pipă. Sau, dracu știe, pe cei ce dețin pipe. Și, evident, toate aceste bănuieli trebuiau, prin Stoichiță, să ajungă la mine. Cred că asta era ținta lor. Înseamnă că simbolul pipei avea o importanță majoră.

Mi-am amintit brusc de pipele excentrice ale copilului retardat al Zamfirei. Și de faptul că presupunerile noastre – ale mele și-ale lui Pierre – îl desemnau pe tatăl acestui copil ca fiind minerul dispărut. Încă un lucru era frapant: în timp ce noi, în orășelul de munte, descopeream acest posibil  adevăr, aici, în capitală, Poliția îi inducea lui Stoichiță ideea că pipa e un obiect cuasi-subversiv. Să fie asta doar o simplă întâmplare? Incendiul de Studioul radiofonic Rândunica a fost, de asemeni, nimic altceva decât o întâmplare? Necesitatea ca Pierre să aibă pe Pașaport „viza locală” (necesitate spulberată în câteva minute de către însuși șeful Poliției locale) și apoi, la doar câteva săptămâni, dispariție jonglerului, au fost și ele doar simple fructe ale hazardului?

Am simțit nevoia să ies în curte și să mă plimb de-a lungul aleii de beton. Bura să-mi umezească scăfârlia și să-mi mai domolească arderile lăuntrice. Nu propriu-zis frică era ceea ce resimțeam, ci o obidă tot mai apăsătoare. Mă simțeam strivit și umilit, scârbit și deziluzionat, Iată nimeni nu se mai ostenește să te interogheze ori să te închidă. Nu: ar fi prea simplu. Ar contraveni drepturilor omului, atât de la modă. În schimb te intoxică cu zvonuri, cu presupuneri. Îți dau târcoale, te fac să te simți vizat. Adică aprioric vinovat. Așteaptă să ți se tocească nervii. Așteaptă să capotezi de la sine.

36. Fac o vizită domnului Misirliu, singurul care știa unde fusesem plecat. Destăinuiri prietenești. Intimitate. Rămân peste noapte acolo.

Zi vântoasă de octombrie. Agățate de grindă balanțele se mișcă dezordonat prin aer și-n ticăitul zecilor de ceasuri vocea domnului Misirliu parcă vine de departe. Dar eu o simt nespus de apropiată, de-aia am și venit aici, căci la mine acasă a început să-mi fie urît. Odată cu dispariția lui Pierre casa mi se pare goală. Amintirea lui Buni Zamora parcă nu mai reușește s-o umple. Iar Stoichiță găliganul a început să mă calce pe nervi cu grija lui ce se vrea paternă dar e mai mult o slugărnicie oarecare. Poate că sunt nedrept, îmi dau seama, dar asta este ceea ce simt acum.

În plus, se cădea să vin la domnul Misirliu căci el era singurul căruia îi spusesem exact unde mă duc. În lipsa mea poate că-și făcuse griji și era cazul să-l despovărez. Din păcate, starea mea de acum nu era de natură să-l liniștească, oricîte asigurări i-aș fi dat.

— Băiete, n-ai priceput nimic. În curând faci optsprezece ani și tot naiv ai rămas. Rotițele se-nvîrt, se-nvîrt și tu le duci de grijă degeaba. Firul de păr nimerește între ele doar din întîmplare. Hazardul e singurul în stare să oprească mecanismul. Pînă cînd se va întîmpla asta ești liber ca păsările cerului. Vezi-ți de-ale tale mai departe. Nu spera și nu ai teamă, cum bine zice poetul.

„Cloroform ori clorofilă – iată cele două parole ale visului” aș avea chef să-i răspund, însă mă abțin. Nu cred c-ar înțelege. Așa că mă rezum la pipă.

— Domnule Misirliu, cît am fost eu plecat, v-a chestionat cineva dacă fumați ori nu pipă?

Coama leonină a bătrînului se zbătu o clipă de parcă ar fi fost prinsă de-un vîrtej, ochișorul stîng, cel liber,  mă sfredeli înciudat și răspunsul veni nespus de tranșant:

— De unde știi? Cine ți-a spus?

Șocul produs de întrebarea mea îl făcu să-și scoată și lupa de la ochiul drept și să mă privească insistent de parcă ar fi vrut să-mi zmulgă un secret. Cercul roșu rămas de la lupă îi dădea un aspect de ciclop. M-am temut să nu-l fi jignit, observasem că oamenii în vîrstă sunt adesea tare chisnovați și cea mai mică remarcă îi poate răni fără întoarcere.

Văzînd deruta mea, întinse mîna lui osoasă și mă bătu ușor pe umăr.

— În fine, treaba ta de unde ai aflat…

— Nu, n-am aflat nimic, domnule Misirliu. Vă rog să mă credeți. Am făcut doar o supoziție, legate de alte lucruri care s-au întîmplat… Așa că v-aș rămîne recunoscător dacă mi-ați spune cine…

— Dragă băiete, uite cum a fost. Zăpăcitul de Pintilie, care uită să-și întoarcă ceasurile și vine cu ele la mine crezîndu-le stricate, a băgat într-o seară capul pe ușă și m-a-ntrebat într-o doară dacă nu știu unde se mai găsește acum tutun de pipă. Am rîs, spunîndu-i că mă confundă cu altcineva. Țin minte că am făcut și o glumă pe seama lui. I-am spus: n-am fumat niciodată pipă, și-am reparat întotdeauna numai ceasuri stricate. Excepție n-am făcut decît pentru tine. A zîmbit mînzește, și-a cerut scuze, a închis ușa și a luat-o la picior. La ora aia trebuie că bodega lui era plină de mușterii și nu vrea s-o lase pe nevastă-sa, pe Rita fandosita, singură cu ei că de, nu se știe de unde sare iepurele…

Pintilie deci. Puțarul patron de bodegă ce-i momise pe intelectualii cartierului cu o masă REZERVATĂ. Cel care la parastasul lui Buni susținea sus și tare că minerul e-o invenție a lui Zamora, că ce dacă venea el pe-aici ocolea tocmai bodega lui? Iar azi – după cum aflase de la Stoichiță – era gata să-i rezerve și lui o masă alături de cea a lui Giuvergeanu și Mirică. Cum să rezervi o masă cuiva care nu există? Ori care a dispărut? Iar acum, colac peste pupăză, pipa. Se făcea agentul acestei anchete secrete privind pe fumătorii (ori deținătorii) de pipe. Dracu știe ce mister se-ascunde în obiectul ăsta care-i înnebuni pe toți.

Parcă mă mai liniștisem. Dacă poliția lucra prin interpuși se presupune că nici ea nu știe nimic sigur. Și ca să nu se facă de rîs…

Oricum, parcă nu mă simțeam în stare să mă duc acasă. Afară de înserase, domnul Misirliu aprinsese luminile și umbrele unduitoare ale balanțelor transformaseră prăvălioara într-un tăcut fund de mare.

Luîndu-mi inima în dinți am spus :

— Domnule Misirliu, îndrăznesc să vă rog ceva.

— Spune, băiete, tot ce ai pe suflet. Dacă te pot ajuta, o fac cu dragă inimă.

— Știți, aș vrea să rămîn la Dumneavoastră peste noapte.

Bătrînul mă bătu pe umăr, încuviință din cap și-mi făcu cu ochiul:

— Știi bine că am sus o cămăruță special pentru oaspeți. O să mîncăm ceva de seară și-apoi o să fumăm amîndoi pipă. Pipa păcii. Ca bătrînii indieni.

37. În odăița domnului Misirliu. Portretul modernist făcut din colaj de pipe.

Nu știu de ce odăița domnului Misirliu îmi aduce aminte de cea în care stăteam cu  Farmazon. Nu seamănă cîtuși de puțin între ele, aceasta este la mansardă iar aceea era la demisol, și totuși… Nu știu cum să spun, au în comun o anume intimitate. Aceea era plină de cărți și de reviste, cu pereții tapetați de pliante și de afișe de la atîtea și atîtea întîlniri literare la care profesorul pretindea că participase. Era de ajuns să întindă mîna într-o direcție și să înceapă a povesti și a recita, imitînd vocile și gesturile unor tineri poeți cu o vervă inegalabilă, ca respectivul afiș îngălbenit și pătat de igrasie să învie dintr-odată și să-mi pară aureolat cu toată inconștiență eroică a acelor timpuri cînd cel mai mic cuvînt rostit în public era un risc asumat și nimeni nu știa cît de mult te putea expune el. Iar odăița aceasta cu tavanul teșit și cu fereastră prin care se vede cerul e plină de mici gravuri colorate reprezentînd turnuri cu ceas din toate colțurile lumii. Și, ia uite, aici, sub ramurile mari și decupate ale unei plante exotice (rododendron, paulonia?), agățat de un cui bătut direct prin macatul cu decorații orientale ce acoperă peretele – să nu-mi vină să cred – un portret din…pipe. Profilul unui bărbat ce ține el însuși o pipă în gură și care țintește cu ochiul scobit al altei pipe fereastra oblică din mijlocul odăii.

Neîncrezător am pipăit pipele lucioase, una cîte una. Erau, fără-ndoială, pipe adevărate. Castanii cu gît negru cu toatele. Cred că de vreo trei mărimi foarte apropiate între ele. Din diferite unghiuri portretul se citea mai bine. Din altele era doar o îngrămădire curioasă de obiecte care șerpuiau, se-ncălecau, își împrumutau unul altuia strălucirile de castană proaspăt desghiocată din coaja țepoasă ori de mineral îndelung șlefuit de ape freatice. Pipa din colțul drept de jos, cea care figura gîtul și începutul reverului hainei, avea scrijelat pe muștiuc un nume, probabil al artistului ce realizase acest montaj ciudat. N-am reușit să descifrez iscălitura. Mîine dimineață o să-l întreb pe ceasornicar.

Va să zică domnul Misirliu nu glumise întrutotul cînd îi răspunsese așa cum îi răspunsese lui Pintilie. Evident, portretul e o operă de artă modernă, pipele nu-s utilitare și probabil că n-au fost folosite niciodată. Așa că, din acest punct de vedere, ceasornicarul nu se eschivase subtilei anchete a puțarului. Însă, de bună seamă, nici pipa pe care-o caută de zor cei ce îl caută pe miner, probabil că nu-i utilitară. Căci ce valoare poate să aibă o pipă utilitară?! Nu, aici se-ascunde altceva mult mai greu de ghicit. Pipa minerului capătă o valoare secretă, masonică. Se-adaugă lămpașului și tîrnăcopului: desigur, doar în mintea unora, cei presupuși a fi conducători, oricum conducători ai acestui joc tot mai obscur.

Și, la urma urmei, nu-i cumva o intoxicare? O dezinformare programată? Ca să-i inducă pe intruși în eroare, să-i pună pe piste false și să-și rezerve doar lor adevărata căutare a minerului. Căci ce este atît de anormal dacă presupusul copil al minerului (după cum știm, Zamfira pretinde că ar fi al ei) se joacă cu o pipă? Pipă pe care – altă presupunere – i-ar fi dat-o chiar tatăl său? De ce ar trebui ca dispariția – samavolnică sau benevolă – a minerului să fie într-atît legată de această străveche ustensilă de fumat?

Și oare această pipă – dispărută și ea, poate înstrăinată chiar de miner – e musai să fi ajuns la fumători ori la colecționari? A o căuta numai în aceste categorii mi se pare o nerozie patentată. Atît de nărozi să fie oare securiștii, căci nu mai încape îndoială că ei sunt cei care o caută? Nu cumva…

În toiul atîtor dileme somnul puse stăpînire pe băiat și-l transportă în lumea de dincolo de nașterea lui controversată, redîndu-i puritatea materiei eterice lipsită de gînduri și de finalități, o lume în care minerii și pipele sunt forme încă increate și nimeni nu știe dacă e cazul să le acorde o cît de mică speranță de a fi create vreodată.

38. Un prieten i-a trimis domnului Misirliu încă un turn cu ceas pentru colecția sa: un decupaj dintr-o revistă franțuzească. Ceasornicarul va lipi bucata de hârtie pe un carton, pe care-l va înrăma. Nu va ști niciodată că pe spate se află o știre: plauzibilă dezlegare a enigmei minerului dispărut.

Prin fereastra în pantă a acoperișului cerul cobora în odăiță. O clipă n-am știut unde sunt. Dar apoi, portretul din pipe, straniu luminat și umbrit, mi-a dat măsura îndepărtării mele. Mă aflam undeva într-o altă țară, într-o altă lume. Și acest portret neo-archimboldesc (Pierre îmi arătase într-un album legumele ingenios metamorfozate în chip uman), al nimănui și-al tuturor, părea a fi emblema acestui spațiu în care, fără să bănuiesc ce urma să se petreacă, pătrunsesem pe nesimțite și-l imaginam protector.

De altfel, această odăiță era singura încăpere a etajului care scăpase neatinsă din incendiul de odinioară. După spusele unui pompier, s-ar fi găsit exact în punctul unde s-a schimbat vîntul. Vîntul a bătut cînd înainte, cînd înapoi, și-a ars celelalte camere ale etajului de două ori, iar pe aceasta nici o dată. Un mic miracol, domnilor: așa a vrut vîntul, și-a încheiat succinta lecțiune pompierul.

Domnul Misirliu făcuse un acoperiș nou peste parter și odăița rămasă în capătul clădirii părea un foișor. Un punct de observație, o răspîntie a vînturilor. De aici cuprindeai cu privirea o bună parte din cartier, din păcate nu și strada mea. Nu că aș fi avut chef să aflu cam cu ce se ocupă la ora asta Stoichiță, dacă robotește la el acasă sau la mine acasă, ci doar așa…

Un sentiment ciudat mă cuprinse fără veste. Mi s-a năzărit că stăteam pe-un scaun orientat cu spatele către casa mea și mă îndepărtam constant de gospodăria lui Buni. Mă îndepărtam în timp, dar și sufletește. Buni Zamora, jilțul de sub umbrar, carnetul decolorat de sindicalist la ITB, găsit de găligan în curte,  cleștele de perforat care stătea după sobă, lîngă vătrai, toate aceste vestigii îmi apăreau ca într-un film mut, țopăind, sclipind brusc și întunecîndu-se iute, năvălind unele peste altele într-un vîrtej, estompîndu-se ori prăvălindu-se vertiginos către mine, îngrozindu-mă, cuprinzîndu-mi tot ecranul minții. Aproape că răsuflam ușurat cînd nu le mai vedeam. Cînd pelicula se rupea și mintea îmi rămînea goală, pustie de orice imagini.

M-am dus și am întredeschis încet fereastra. Aerul rece mi-a biciuit obrajii. O să-mi mai împrospăteze gîndurile, mi-am zis. Dar curentul a făcut să zboare o hîrtie de pe măsuța aflată sub ficus ori rododendron ori ce-o fi fost. M-am repezit și am prins-o tocmai cînd se îndrepta spre geam. Cu ea într-o mînă, cu cealaltă am închis iute geamul. Răscrucea vînturilor, m-am gîndit. M-am așezat pe pat.

Era o tăietură dintr-un ziar franțuzesc. O fotografie color reprezentînd Turnul cu ceas al nu știu cărui castel. Urma, desigur, să îmbogățească colecția ce tapeta cei doi pereți ai odăiței mele. Am zis odăița mea ? Da, așa am zis. Gîndul, ori vîntul, face năstrușnicii de-astea. E cu dus-întors. Gîndul, ori vîntul.

Întind mîna și pun tăietura pe măsuță. Dar sunt neatent și o așez pe partea cealaltă. De acolo fotografiile a două coperte de cărți mă privesc insistent. Mi se par cunoscute. Una este Une histoire de la piraterie à partir de XIII-ème siècle și alta Les plus fameux trucs de magie. Dintr-odată un fior mă străbate. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Astea sunt cărțile pe care Aneta, fata în casă a lui Kantoris, trebuia să ni le dea după ce am fi…

Mîinile îmi tremură. Le pun pe masă, presîndu-le îndelung peste bucata de ziar, de parcă m-aș teme să nu mi-o zmulgă cineva. Apoi le ridic brusc și încep să citesc. Se pare că am în fața ochilor o coloană din Sumarul ziarului. Așa că în dreptul celor două coperte se află doar minime indicații: Ultimile apariții în Colecția de buzunar. La pagina 9: recenzii semnate de P.L.

Apoi, în virtutea obișnuinței de cititor împătimit, parcurg mai departe Sumarul. N-ar fi trebuit s-o fac. Nu întotdeauna cuvintele îți aduc ceva bun. Mai ales rezumatele „fulminante” ale unor texte la care nu vei avea acces niciodată și care, nu de puține ori, se dovedesc a fi irelevante pentru subiectul promis. În fine, ce e citit, citit rămîne: O afacere franco-română în plină desfășurare. Agenți secreți francezi recrutați din cadrul unor artiști ai spectacolului veniți cu contracte cultural-umanitare în România. Cu ocazia descinderii lor în Parlamentul de la București, unul dintre mineri ar fi furat de la un demnitar o prețioasă pipă și apoi s-ar fi volatilizat. Se crede că pipa adăpostea codul ori cheia unuia din safeurile bancare din Franța ale fostului dictator român. La pagina 10 : un reportaj fulminant de L.K.     

Mă opresc din citit. În capul meu parcă a explodat un cocteil Molotov. Minerul volatilizat, safeuri bancare ale Dictatorului, spioni francezi deghizați în artiști… Cele două cărți promise de Lucian Kantoris sunt prezentate (prezentare pe care n-am s-o văd niciodată) de un oarecare P.L. Reportajul fulminant (pe care, de asemeni, n-am să-l văd), e semnat de un oarecare L.K. Pe maestrul meu (dispărut ca și minerul) îl cheamă P(ierre) L(ardeur). Să fi primit de la L(ucian) K(antoris) cele două cărți și informația aferentă? Atunci cum poate același L(ucian) K(antoris) semna un reportaj despre spionii francezi care…?

Dar există mii de oameni ce se pot ascunde după aceleași inițiale. Există mii de pipe neutilitare, portretul de pe peretele din fața mea stă mărturie. În fond, sintagmele minerul dispărut și minerul volatilizat de unde știm că desemnează o aceeași realitate? E vorba oare de același miner? Ce înțeleg ei și ce înțelegem noi? Care noi? Eu, noi. Despre cine vorbesc? Ce se întîmplă cu mine, cu mine Sandu Ionescu, fiul nimănui, fiul tuturor? Cine e și unde e Pierre? Așa e, a venit cu contract cultural – și ce dacă! L-a căutat pe minerul dispărut, ca și mine. Ori eu l-am căutat pe minerul dispărut – ca și el? Doamne, în ce hățișuri mă găsesc!

Cred că am adormit un timp. Cînd m-am trezit pe cerul de-un albastru înghețat vedeam toate culorile curcubeului defilînd înainte și înapoi, rotite, învîrtejite, pulverizate. Prin mintea mea se perindau  brambura amintiri mai vechi ori mai noi, tocmite de înlocuitorii mei de părinți, vîndute de Pintilie, ori de Crîmpu, ori de Mărul-de-aur polițiștilor care ne-au evacuat, tîrîte pe ciment de otreapa zoioasă a Zamfirei, încurcîndu-se printre picioarele bătrînilor cu linguri de gît, transbordate peste ocean de tînărul Kantoris și numaidecît internetizate, ascunse de slujnica Anica între filele Istoriei pirateriei ori ale Faimoaselor trucuri magice, ghemotocite de vînzătoarea cofetăriei „Rîndunica” în palma celui pe care-l credeam prietenul și maestrul meu și care, iată, poate fi bănuit de… – de ce?, spune odată! de ce poate fi bănuit? Afurisit sumar!

Să fi adormit iarăși? Am auzit o bătaie în ușă. Peste o clipă capul alburiu al domnului Misirliu a apărut și nu știu de ce simpla lui prezență în odăiță mi-a spulberat toate frămîntările și mi-a dat asigurarea că rotițele merg înainte de la sine și că nu trebuie decît să te lași dus.

— Ai văzut? Un prieten francez mi-a făcut rost de încă un turn cu ceas. Unul istoric!

Așa era. Pierdusem din vedere acest aspect al problemei. Rotițele se rotesc, se rotesc și

– chit că vrei, chit că nu vrei – totul în jurul tău devine istorie.

Reproducerea turnului cu ceas va fi lipită pe un carton, înrămată și adăugată lungului șir de turnuri cu ceas. Nimeni nu va mai citi niciodată cele scrise pe partea cealaltă, ca și cînd n-ar fi existat vreodată.

În odăiță glasul domnului Misirliu reverbera parcă din toate părțile:

— Cu atîtea ceasuri în jur nici n-ai timp să mori…

(fragment final din romanul omonim în pregătire la Editura CARTEX)

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 9-14]