Marin Malaicu-Hondrari – Glonț pe țeavă

Au ieșit de pe șosea și au început să urce pe un drum forestier, în serpentine lungi. Radioul și-a pirdut semnalul, dar cele două fete nu păreau să fi băgat de seamă. Nu auzeau nici cârâiturile postului de radio, nici motorul opintindu-se la urcușuri tot mai abrupte și la curbe tot mai strânse. Obișnuite cu frumusețea locurilor de munte, fetele sporovăiau.

            Cea de la volan, Liliana, e masivă, dar suplă, ar putea fi foarte bine handbalistă sau chiar baschetbalistă. Părul lung, blond, îi îngustează fața cu oase mari. Lângă ea, pe locul mortului, stă Mirela, la fel de blondă, dar mult mai scundă și mai slabă, cu o față mică, numai bună de pus pe ecran.

            — Dă-mi și mie o bucată de ciocolată, a zis Liliana. Nu atâta. Băi, ce mă enervați voi, astea, slăbănoagele, băgați în voi de toate și nu se vede.

Citește în continuare →

Cătălin Partenie – Vizuina de aur (fragment)

Într-o seară, cam la o lună după ce ne-am cunoscut, am deschis ușa și l-am văzut c-o sticlă în brațe.

–  Vrei? N-am pahare.

Era o sticlă de Bastion, un așa-zis coniac românesc care te-ardea când îl dădeai pe gât.

–  Semestrul ăsta îi facem pe greci. Niște ușchiți, toți. Dar niciunul nu-l ia pe Heraclit. Uite-o mostră din zicerile lui: „Oamenilor le scapă ceea ce e evident“. Ceea ce e evident, și totuși ne scapă.

–  Nu înțeleg.

Citește în continuare →

Emilian Galaicu-Păun – Terre-à-Mer*

Tonul: „…pentru că acolo trăiau oameni de cele mai diverse origini – într-o zi puteai auzi şapte sau opt limbi.”

                                                                                 (Elias CANNETI. Limba salvată)

Marea era schimbătoare, încât a fost nevoie de câteva râuri bune pentru a o lega de ţărm, dar şi aşa-i trasă când la un mal, când la altul, în funcţie de apele teritoriale. Grecii antici i-au zis Ospitalieră (Pontus Euxinus) dintr-un malentendu cu persana axaena (neagră), care lor le suna ca axeines (neospitalieră); modernii, mai cu picioarele pe pământ, au mers totuşi pe mâna perşilor, Marea Neagră; chit că dacă stai să te gândeşti are tot atâta întunecime pe cât cerneala albastră – acesta fie-i numele! – negreaţă, în ideea că prin inversarea termenilor – Cerneală pentru Neagră, şi Albastră pentru Mare – suma ecuaţiei rămâne aceeaşi. Prinsoarea vânoasă a râurilor, departe de a fi slăbit de-a lungul timpului, se simte şi ea în mod diferit, mai puţin influenţată de cotele apelor, cât de popoarele ce trag de ele, disputându-şi astfel malurile sau cursul superior/inferior, după cum le-a fost aşezarea. Rareori de-o apă curgătoare trage un singur neam, şi – de cele mai multe ori – nici măcar în acelaşi sens; de regulă însă, se înhamă două sau trei naţii, la nevoie şi o duzină întreagă, opintindu-se din răsputeri s-o stăpânească, vai! cu riscul de a fi luate la vale şi duse, fiecare pre limba lui: Danubius, Donau, Дунай, Dunărea…

Citește în continuare →

Dan Coman – dragoste

Teodora şi-a luat pijamaua, a făcut-o sul şi a îndesat-o în poşeta neagră. A verificat dacă are telefonul, apoi a mai deschis o dată uşa dormitorului – era în regulă, soţul ei dormea. Maică-sa (venise pentru câteva zile la ei, numai bine) era în camera mică, se uita la televizor. Să-mi dai un semn dacă e ceva, i-a zis. Du-te liniştită, n-are ce să fie, pa, pa.

De când se măritase nu mai ieşise la întâlniri de felul ăsta cu fetele, prietenele ei încă din facultate, acum căsătorite şi ele – lucrurile se schimbaseră destul de mult. Ea îşi luase concediu doi ani, după nuntă, deşi ştia că Magdalena şi Cătălina au început să lucreze chiar după o săptămână – îşi găsiseră bone, scumpe, dar pricepute – ele nu concepeau să-şi stopeze aşa, dintr-odată, viaţa socială de până atunci. Nu le era uşor, dar câştigau mai bine mergând la serviciu – în plus, mai ieşeau în felul acesta din aceleaşi ritualuri zilnice, trezirea, fă mâncare, hrăneşte-l, schimbă-l, plimbă-l, distrează-l.

Citește în continuare →

Andreea Răsuceanu – Vântul, duhul, suflarea

Viitorul a venit sub forma unui automobil cu roți de tren, pe o cale ferată nou-nouță. Ani de zile petițiile semnate de oamenii din C. zăcuseră prin sertarele ministerului lucrărilor publice, apoi al transporturilor, fără să le citească cineva, și la un moment dat, într-o primăvară, s-a auzit prima dată zvonul că începeau lucrările la calea ferată. Întâi au venit inginerii constructori și geologii, pe urmă, tot într-o dimineață, ne-au trezit zgomotele noului șantier, plin de muncitori tineri, necunoscuți. Curând a început să miroasă a metal încins și păcură, a lemn proaspăt de la traversele solide de stejar stivuite peste tot împrejur. Patruzeci de kilometri de calea ferată, până la Galați, o gară mică, de cărămidă roșie, totul a apărut până în aprilie următor, chiar și pasajul care trecea pe sub șine, cu pereții îmbrăcați în plăci de ceramică maronie.

Citește în continuare →

Corin Braga – Fulviu o întâlnește pe Luiza

După bacalaureat, pe care îl luă fără efort, îndemnat insistent de mătușa sa Dorli, care îi promisese că îl va susține în toate modurile, inclusiv financiar, Fulviu se înscrise la Facultatea de geografie, la specializarea Hidrologie și geologie. Universitatea se afla în Clusium, așa încât, cu ajutorul mătușii sale, Fulviu părăsi orașul bunicului Frederic, în care parcă ispășise o condamnare, pentru a reveni în orașul în care copilărise. Desigur, apartamentul în care locuise înainte familia Friator fusese vândut după moartea părinților săi, așa încât acum trebui să închirieze o cameră la o gazdă, a cărei chirie o plătea din banii pe care îi primea la rândul său din închirierea apartamentului bunicului din Honura.

Citește în continuare →

KOCSIS Francisko – Pitea Farcaş şi noaptea lupilor de nicăieri

kocsis 2

Pitea Farcaş era dintre bărbaţii cu prea mult ţuşti de viaţă, nicăieri nu putea sta în ultimul rând nici să fi vrut cu toată voinţa de care era în stare, ceva sau cineva îl scotea mereu în faţă şi trebuia atunci să-şi apere vrednicia. Nu pentru că ar fi fost chiar atât de greu de scos în faţă, cât mai ales că nu ţinea să stea ascuns. Se băga şi când nu era chemat s-o facă. Pitea era din neamul lupeştilor, care avea în sânge mâncărime şi repezime la faptă, însuşiri de cele mai multe ori cu folos, dar pot să fie şi pe dimpotrivă, şi-atunci n-ai cum să duci lipsă de necazuri. De-aceea, mulţi din neamul lor au ajuns soldaţi cu simbrie pe la imperii, pentru că au fost nevoiţi să fugă de acasă şi s-au întors bătrâni, cu vreo femeie străină şi copii vorbitori de limbi nemaiauzite, ori şi-au lăsat oasele cine ştie pe unde. Cu Pitea nu s-a întâmplat la fel. Cu el a fost altfel. Citește în continuare →

Melania Bancea – Capitolul 6

Făcuseră mai mult de jumătate din şedinţe, dar încă nu era convinsă că o ajutau din cale afară, pentru că jinduia în continuare după NO, mânca în silă şi nu-şi găsea liniştea. Posta pe site-ul de socializare doar articole vesele, fiindcă ştia că el le urmăreşte (îi confirmase asta în unul dintre rarele sale mesaje), nelăsând să se vadă că are sufletul cernit; în viaţa de zi cu zi, însă, se lăsa mult prea des prinsă în sarabanda gândurilor negre. Fiul ei era singurul care reuşea să o aducă cu picioarele pe pământ, dar probabil că se săturase şi el s-o vadă mereu îngândurată şi tristă, aşa că îşi petrecea din ce în ce mai mult timp la bunici, mai ales că aveau acum şi conexiune la internet, aşa că se putea juca pe computer în voie, în timpul liber.

Citește în continuare →

Robert Lazu – Insula fără anotimpuri (fragment)

…Vizitasem capela de câteva ori. Eram convins că totul nu era decât o glumă, un capriciu, o sminteală de aristocrat. Nici o altă tetralogie nu se găsea aici. Și nicăieri altundeva. O dorință absolut neașteptată întrerupse șirul unor asemenea gânduri: aceea de a mă ruga. De când mă mutasem, singur, în Londra, mă limitam să frecventez biserica doar în zilele de sărbătoare. Spiritul duminicii era singurul lucru prețios care-mi rămăsese drept amintire din vacanțele mele italiene. Totdeauna simțisem din plin diferența dintre ceea ce aș putea numi „aerul” duminicii și atmosfera zilelor obișnuite. Duminica rămăsese altfel. Lumina ei făcea ființele să strălucească diferit. Această conștiință acută a unicității primei zile a săptămânii a fost și a rămas singura urmă a plimbărilor de până la bazilica Sfântului Benedict din Norcia. Citește în continuare →

Mihai Ignat – De hominum natura (cvartet similiepicopoetic biobliografic și biodegradabil)

Montmartre

Apollinaire nu e gras, ci poartă nenumărate straturi de rufe de corp.

În schimb, jurnalistul Jean de Bonnefon rămîne înţepenit în coridorul îngust care dă spre camera lui Maurice Delcourt.

Picasso şi frumoasa Fernande Olivier sînt salvaţi de la foame de pisica lor care fură un cîrnat de la un vecin.

Alfred Jarry îi oferă lui Picasso un revolver, pe care spaniolul îl pune cu un gest neglijent pe masa negustoresei Berthe Weill, astfel că ea îşi scoate de sub fustă o sută de franci şi i-o dă înspăimîntată. Citește în continuare →