Rimbaud și libertatea sălbatică

Tot în 1933, după poemul Ulise, B. Fondane publică în Franța eseul său inovator despre Rimbaud, intitulat Rimbaud golanul (Rimbaud le voyou). În paranteză fie spus, sunt de acord cu Corin Braga că titlul ar fi fost mai relevant și poate chiar mai subtil de tradus în românește prin Rimbaud derbedeul. Cartea îi este dedicată de Fondane magistrului său Lev Șestov și nu în zadar: este un eseu monografic despre disperarea existențială a poetului francez, despre neresemnarea sa lăuntrică, despre questa sa iluminată atipic, dar eșuată. Fondane percepe în viața lui Rimbaud o tragedie antică redivivus, în care personaje precum Oedip (dar fără psihanaliză) sau biblicul Iov sunt asumate și recognoscibile.¹ Fondane este captivat de pasiunea pentru Necunoscut a lui Rimbaud, care l-a determinat pe acesta să concretizeze o formă de ură și respingere alergică hic et nunc față de umanitate. Rimbaud este golan (sau mai exact derbedeu, după cum am nuanțat, anterior, traducerea titlului) pentru că a vagabondat (a călătorit, a fugit, a gonit) toată viața, străbătând mai întâi Europa, apoi Africa și Orientul, iar teoria vizionarului este aceea a unui derbedeu vagabond, care nu are casă, nu se poate limita la o casă și nu găsește sens într-o singură casă, căci derbedeul e liber, vagabondează fără limite. Rimbaud a fost tranșant mai ales în chestiunea acestei libertăți sălbatice, de a nu se supune niciunei necesități, autorități ori instituții. Această impetuozitate în vagabondaj și răzvrătire, această agresivitate dublă și categorică (față de lume și față de sine) consacră, paradoxal sau nu, o formă de sfințenie, în sensul de puritate ca reacție extremă (dincolo de bine și de rău) și devine un simptom al modernității (în cultură, gândire, filosofie și literatură, în artă în general). Astfel, Rimbaud și-a depășit, spiritual (în sens complet și radical) epoca la nivel spiritual, tocmai întrucât puritatea sa era non-conformistă, extremă, non-dogmatică sau a-dogmatică. Iată-l pe Fondane explicând cu pasiune (răscolit chiar), într-o amplă desfășurare demonstrativă și ideatică:

„Să fie oare Rimbaud, așadar, unul din primele fenomene ale marelui decalaj spiritual modern, care face ca temperamentele metafizice, nemaiputându-și găsi locul în cadrele faptului religios, să cadă ca niște fructe prea coapte în viața mireană și să invadeze temporalul, ignorându-se ca purtători ai unei misiuni de care nu mai devin conștienți decât prin faptul de artă, în care inevitabil se sufocă, sfărâmându-l până la urmă cu propria lor frunte?

Această puritate în noroi, această puritate exasperată și irațională, această antinomie ireductibilă, această sfințenie pe dos, această sfințenie în răspăr, să fie totuși sfințenie? Umanizarea unui soi de sfințenie care, pierzându-și atributele divine, nu face decât să-și exacerbeze teribilele sale contradicții, sfârșește în nebunie și nu le mai apare oamenilor decât la antipozii prestigiului, autorității? Omul de lume, azi, să fie oare, prin forța lucrurilor, golanul?

Istoria literară, moștenitoare, după moartea lui Dumnezeu, a atâtor tenebre, ar trebui, mai des decât se crede, să fie privită în lumina acestei idei.”²

Metafizic nu înseamnă pentru Fondane a deține o sensibilitate metafizică în sens tradițional, ci a manifesta o fervoare cognitivă duală, de voracitate față de transcendent și totodată de stigmatizare și refutare a transcendentului, ambele reacții fiind marcate însă de disperare. În reacția sa de derbedeu ontic și cognitiv care face din transcendent o formă de materie spirituală, Rimbaud este un disperat care își asumă solitudinea și infernul de a încerca să cunoască Necunoscutul, detestându-și mai ales condiția umană. Astfel, Rimbaud devine un pionier în a puncta, în prima modernitate a lumii, criza umanismului, înainte de Nietzsche și Dostoievski, precizează Fondane³, dar alături de ei (la nivel universal). Este o afirmație tranșantă, care îl înscrie pe Rimbaud într-o triadă atipică, flancat de un filosof și gânditor care a distrus și reîntemeiat, în sens problematizant, structura lumii moderne; flancat, de asemenea, de un prozator (cu orientare anarhistă) care a izbutit, prin romanele sale, să atingă abisalitățile omenești (de destrămare și revelație), psihologic vorbind, într-o manieră incomparabilă. Prin această triadă setată astfel, Fondane introduce un poet anarhic și derbedeu (în sens ontic-gnoseologic), prin care recalibrează modernitatea, definind-o inovator. Intuiția lui este excepțională și catalizează o meditație acută inclusiv acum. Personal, am fost captivată mai ales de dipticul scriitoricesc alcătuit, în această formulă, de Rimbaud și Dostoievski, de poet și prozator; dar prezența lui Nietzsche în această triadă piperează, la nivel filosofic, colapsul umanismului. Dacă lui Kierkegaard i-ar fi lipsit componenta teologică, probabil că el ar fi fost al treilea angoasat problematizant și abisal din ecuația propusă de Fondane. Nietzsche este un gânditor de contrast cu efect teatral și cu structură hiperbolică, o caracteristică de neratat în triada alcătuită împreună cu Rimbaud și Dostoievski. În paranteză fie spus, Fondane îl compară pe Rimbaud cu personajul Stavroghin din romanul Demonii de Dostoievski, din punctul de vedere al limitelor libertății; amândoi au eșuat și au sfârșit în constrângere, dar au încercat să încalce (fie și numai experimental) aceste limite.⁴

Fondane consideră că expresia „libertate în mântuire” pe care o lansează și și-o arogă Rimbaud explică îndeajuns din demersul cognitiv de excepție al acestuia: este vorba despre o libertate non-creștină (înainte de toate) în sensul eliminării definitive a oricărui dogmatism. Dumnezeirea vizată este una non-religioasă, dar nici strict poetică nu este, întrucât este neîncadrabilă, fără bariere, vagaboandă, o dumnezeire mai degrabă „golănească” (îmi permit să afirm) în sensul unei libertăți maxime de cunoaștere, trăire și experimentare. Desigur, Rimbaud nu e monolitic, ci dual, vizionar și decadent, dar mai ales el este, după cum se auto-portretizează, „marele savant”, „alchimistul” senzațiilor și al ideilor, care trăiește experiența completă, până la capăt, de revelație și decepție. Întrucât nu poate eterniza revelația, Rimbaud încearcă să explice mai ales eșecul următor revelației, reprezentând astfel destinul omului tragic, chiar în sensul tragediei grecești.⁵ Problema lui esențială rămâne revolta împotriva morții și formularea unei disperări infinite în acest sens. Fondane este fascinat de acest lucru și mărturisește o reacție de subjugare tulburată față de poezia rimbaldiană și sensul ei existențial-cognitiv. Această subjugare tulburată va fi transferată în poemul Ulise în care Fondane preia tema disperării din poezia lui Rimbaud, o reformulează și reformatează, aplicând-o unei a doua etape a crizei umanismului, de data aceasta prin intermediul unei rase hăituite în și de istorie, aceea evreiască. Ulisele său îl conține și pe Rimbaud vagabondul, chiar dacă nu neapărat pe Rimbaud derbedeul. Vagabondajul din poemul lui Fondane este unul de marginal rasial, dar acesta nu este un paria, ci un factotum și mozaic la nivel spiritual, ca gândire și simțire, chiar dacă și questa sa va eșua.

Fondane mai face o comparație în care utilizează statutul extremist (mai ales cognitiv) al lui Rimbaud: îl compară cu un alt extremist în poezie (sau mai exact în prozopoezie), id est Lautréamont; ambii sunt niște pesimiști, dar Rimbaud este un „pesimist metafizic” experimentator, în timp ce Lautréamont este un „pesimist etic” declamativ. Formulele lor sunt distincte, iar Lautréamont este sub nivelul performant al lui Rimbaud, consideră Fondane.⁶ Fondane îl taxează pe Lautréamont, făcându-l pe Rimbaud să îl surclaseze doar din rațiuni de stil; dar poate și din rațiuni biografice: Mircea Martin⁷ consideră în mod întemeiat că eseul filosofic despre Rimbaud, semnat de Fondane, este un „autoportret” al autorului român care a devenit francez și al evreului care nu și-a găsit locul în lume, chiar dacă și-a găsit limba relativ matricială (franceza).

Bibliografie

B. Fundoianu, Poezii, Antologie și traduceri de Virgil Teodorescu, cu o Prefață de D. Petrescu, București, Editura pentru literatură, 1965

B. Fundoianu, Imagini și cărți, ediție de Vasile Teodorescu, studiu introductiv de Mircea Martin, traducere de Sorin Mărculescu, București, Editura Minerva, 1980

Benjamin Fondane’s Ulysses, bilingual edition, Translated from the French and with an Introduction by Nathaniel Rudavsky-Brody, with a Foreword by David Rieff, Syracuse University Press, 2017

Monique Jutrin, Cu Benjamin Fondane dincolo de istorie sau Carnetele lui „Ulysse” (1924-1944),Prefață de Ion Pop, Traducere de Gabriela Cocora și Țicu Goldstein, București, Editura Hasefer, 2018

Mircea Martin, Introducere în opera lui B. Fundoianu, București, Editura Minerva, 1984

Gisèle Vanhese, Benjamin Fondane. Dialogue au bord du gouffre, Rubettino Editore, 2018

[1] B. Fundoianu, Imagini și cărți, ediție de Vasile Teodorescu, studiu introductiv de Mircea Martin, traducere de Sorin Mărculescu, București, Editura Minerva, 1980, p. 468.

2 Ibidem, p. 485.

3 Ibidem, p. 503.

4 Ibidem, pp. 523-525.

5 Ibidem, p. 536.

6 Ibidem, pp. 550, 551.

7 Mircea Martin, Introducere în opera lui B. Fundoianu, București, Editura Minerva, 1984, p. 16.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 6-7]