Rita CHIRIAN – Suprafețe potrivite

fundoianu-herta-si-alte

„Nu din imagini se încleia [poemul], nici din emoții, ci din volume, din suprafețe potrivite, din conjugări de echilibruri, din contacte precise, din ponderi măsurabile. Nici într-un caz realitatea, oricare ar fi fost dânsa, nu prima inspirația sau tehnica poemului. Poemul era conceput ca un univers autonom, cu legile lui arbitrare, cu hazardul lui prevăzut, un fel de alfabet Morse…”, acesta era principiul strategic, constructivist & înnoitor al lui B. Fundoianu. Critica noastră, destul de setoasă de taxonomii și de expedieri fără drept de apel, l-a așezat repede pe Fundoianu în linia tradiționaliștilor, fiindcă vorba venea cam des despre priveliști provinciale și cornute mari. Chiar și Călinescu se arată iritat de punerea lui Fundoianu laolaltă cu Pillat și Radu Gyr, dar nu-și duce gândul până la capăt și-l păstrează în seria tradiționaliștilor. Deși admite că, în interbelic, ei rămân să facă servicii unei oarecare forme de modernism, că cei mai mulți dintre poeții de bucolice vin din simbolism – din mantaua lui Baudelaire – și că au păstrat „obicinuința îmbrățișării universului”, pentru Fundoianu chiar și cămașa asta e mult prea strâmtă. Până la urmă, și un singur poem, citit de la început până la sfârșit, din Fundoianu frapează prin modernitatea viziunii și a dicției insolite: nimeni care să se fi aruncat cu atâta voluptate în elementare și nimeni care să fi plonjat cu aceeași beție în senzorialitate – nimeni, poate, cu excepția unui Max Blecher, alt moldovean hipersenzitiv, față de care-l mai apropie, deopotrivă, tragicul de biografie. Deși e aproape indecent să spui că, în ceea ce-i privește pe Fundoianu și Blecher, destinul e la fel de spectaculos ca opera. Citește în continuare →