Merită semnalată apariția, în excelenta colecție Anansi. World Fiction a Editurii Pandora M, a micului roman Copil de octombrie*, semnat de Linda Boström Knausgård. Cartea a apărut în traducerea Roxanei-Ema Dreve, responsabilă și pentru traducerea volumului Bine ai venit în America! (apărut în 2020) al aceleiași autoare, dar și pentru alte volume semnate de Karl Owe Knausgård. Foștii parteneri de viață au creat senzație nu doar în zona literaturilor nordice (unul din 10 norvegieni deține un volum al lui Karl Owe în bibliotecă), ci și în ceea ce se cheamă spațiul globalizat al literaturii lumii. S-ar putea ca, în afară de noir-ul scandinav (care transgresează mai ușor limbi și spații, datorită formulei „de consum”), cărțile Lindei și ale lui Karl Owe Knausgård să fie cel mai important produs de export al literaturii nordice din ultimele decenii. Interesant, la nivelul dinamicii globale a genurilor, e și faptul că „autoficțiunea” câștigă tot mai mult teren. Din produs francez patentat de Serge Doubrovsky la finalul anilor ʼ70 – și practicat apoi în Franța în deceniile următoare –, el devine o formulă internațională, acumulând, odată cu extinderea sa spațială, teme și tehnici literare noi. Un punct important în acest proces de canonizare la nivel mondial îl constituie recenta acordare a premiului Nobel scriitoarei franceze Annie Ernaux, o „veterană” a genului.

S-ar prea putea, însă, ca varianta nordică a genului să fie chiar mai de succes, ținând cont de rapiditatea cu care au fost traduși – în doar câțiva ani – Linda și Karl Owe Knausgård. Reîntorcându-ne la Copil de octombrie, ceea ce frapează din start nu e doar amestecul de confesiune brutală, impudică și ficționalizare (ecuație mai generală a autoficțiunii), ci și punerea lor în slujba unei teme cât se poate de acute a societății de azi: tratarea instituțională a persoanelor cu disfuncționalități psihice, cu respectarea liberului lor arbitru. Cartea mizează pe confuzia deliberată dintre eu biografic și eu naratorial (tot specifică autoficțiunii), relatând experiența de patru ani într-un sanatoriu a unei femei care suferă de tulburări bipolare. Nu e vorba însă de un tratament obișnuit, ci de terapie cu electroșocuri. De aici și dilema morală a cărții, care formulează cât se poate de direct problema raportului dintre dezvoltarea tehnologică a societății europene așa-zis „avansate” și tot mai slaba ei disponibilitate de a gestiona corespunzător experiențe individuale neînseriabile. Nu doar că Suedia, etalon al civilizației materiale a Europei, e printre singurele state unde terapia prin șoc electric mai este legală, dar fiecare întâlnire a pacientei cu doctorul reflectă birocratizarea relațiilor umane elementare: Într-una din scenele cheie ale romanului, „Linda” (cred că îi putem spune așa, la adăpostul pactului autoficțional) își interoghează doctorul cu privire la posibilitatea pierderii memoriei în urma electroșocurilor: în loc să-i ofere justificări, medicul o bruschează atrăgându-i atenția că meseria ei, aceea de scriitor, nu are nevoie de memorie: scriitorul e, în fond, un aparat de inventat povești. Dincolo de aspectul ei cinic și dezumanizant, scena trebuie înțeleasă și ca o punere în chestiune a raportului dintre scriitorul tradițional (cel preocupat de „fabulație”, de imersiunea în ficțiuni compensative) și scriitorul autoficțional, pentru care memoria, identitatea, chestionarea sinelui constituie materie indispensabilă a scrisului. Majoritatea personalului medical din sanatoriul suedez nu are disponibilitatea de înțelege nimic nici din scris, nici din terapie. În mod paradoxal, dar în același timp simptomatic pentru universal carceral pe care îl construiește cartea, Maria, singura infirmieră preocupată de tehnicile de prezervare a memoriei, este în același timp și cea care montează cel mai repede electrozii pe creștetul condamnaților.

Fără a fi în vreun fel didactic sau moralist, Copil de octombrie are un sens terapeutic accentuat – consonant, aș adăuga, cu tot mai desele exerciții de recuperare prin artă, practicate uneori și în cadre instituționale. Romanul ilustrează încercarea femeii traumatizate de a-și recupera memoria și identitatea prin transpunerea în scriitură a amintirilor scurtcircuitate. Mecanismul se reflectă într-un discurs simplu și tranzitiv, dar în care pasajele despre viața claustrofobică în sanatoriu fuzionează – fără vreo ruptură de nivel stilistic – cu refacerea fragmentată a unei deveniri personale. Sunt reluate, astfel, episoade fundamentale ale evoluției Lindei, de la raporturile problematice cu părinții (cu un tată abuziv, în special), la confecționarea în adolescență a unei identități protectoare („copilul de octombrie”, imun la agresiunile psihologice din exterior), ratarea carierei de actriță în favoarea câștigării celei de scriitoare, sau prima încercare de sinucidere. Pasajele de încărcătură emoțională maximă sunt, însă, cele legate de elucidarea relației cu noua familie (fostul soț și cei patru copii), care în mod obiectiv ar fi avut toate datele unui paradis domestic, dar care sunt resimțite de „Linda” drept simptome ale unei alienări atroce, vecină și ea cu atmosfera dezumanizantă din sanatoriu.

Deși e evident că autoarea nu-și propune în mod direct acest lucru, romanul poate fi citit și ca răspunsul/punctul de vedere autoficțional al „Lindei” la crizele conjugale semnalate de „Karl Owe” în ciclul Lupta mea (după modelul „conflictului prin autoficțiune” al lui Annie Ernaux și Philippe Vilain): doar că dacă autorul bărbat miza pe formula confesiunii și a expunerii fără perdea a acestei relații, în schimb, femeia pariază pe decuparea unor mici evenimente simbolice care se transformă, însă, în rechizitorii puternice împotriva presupusului caracter al soțului. Memorabil e figurată în acest sens violența implicită a relației dintre cei doi în episodul uciderii accidentale de către Linda a unei pisici: „Îmi amintesc dintr-odată de pisoiul pe care l-am călcat în picioare. Era într-o noapte și m-am dus în saboți la căsuța de vară. Ce făceam acolo? Eram somnambulă. Am deschis ușa și l-am călcat. Mica lui coloană vertebrală s-a frânt. L-am călcat și a murit. L-am strivit. Am devenit peste noapte criminală. Ceilalți pisoi au sărit în jurul meu, lipindu-se de mine. Am fugit de acolo, până la tine, te-am trezit și ți-am spus: Am omorât un pisoi. Te-ai trezit greu din somn, ai ieșit, ai văzut ce-am făcut, te-ai întins înapoi pe pat și ai adormit. Acel somn. La o secundă după ce ai pus capul pe pernă, ai adormit. Această totală rupere de sine”. După această constatare mai degrabă neutră a comportamentului partenerului cade și sentința morală aparent la fel de neutră, însă implacabilă în subtextul ei: „Cred că toți președinții, toți șefii de stat de rând înalt pot dormi. Cred că este o precondiție. Cred că omenirea poate fi împărțită între cei care pot dormi și care nu o pot face”.

N-aș vrea să se înțeleagă că această carte nu poate fi citită autonom, dar merită remarcat și faptul că față de formula autoficțională a lui Karl Owe, cea a Lindei Bostrom Knausgård e în același timp mai directă și mai poetică. Pasajele digresive și frazele aluvionare ale scrisului primului sunt înlocuite aici de un discurs în același timp exact, tranșant și poetic prin decupaj, prin omisiune. De altfel, dispunerea frazelor în oglinda paginii respinge convențiile prozei: replici și episoade sunt atent izolate grafic de corpul central al textului, acolo unde autoarea vrea ca intensitatea scriitorii să crească, iar toată această retorică nu face decât să sporească efectul hipnagogic al textului: realitatea e redată conform unei subiectivități pentru care paradisul se decolorează pe nevăzute în coșmar, ca în starea nelămurită în care conștiința se pregătește de anestezia în vederea următorului electroșoc sau ca în momentul în care ea își revine treptat în urma acestui shut down indus artificial. Inclusiv retoric, romanul e construit ca un strigăt de ajutor din mijlocul celor mai adânci angoase. Copil de octombrie nu e pentru cine se teme de scufundarea în astfel de abisuri sufletești, dar sunt convins că oricine îl citește va rămâne cu convingerea că se află în fața unei cărți de primă mână, ieșită dintr-o experiență la limită.

_____________________

* Linda Bostrom Knausgård, Copil de octombrie (traducere de Roxana-Ema Dreve), Editura Pandora M, București, 2023.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 34-36]