În cercetarea literară franceză se vorbește mult, de la o vreme, despre literatura non-ficțională. E important să spunem că interesul pentru această literatură vine și dintr-o încercare de extindere a domeniului literaturii, cum se întâmplă, de altfel, și în alte spații culturale, inclusiv în cel românesc, dar și dintr-o nevoie de ranforsare a unui câmp de cercetare aparte, reticent la mode internaționale, ca cel francez. Contextul e dublu: pe de o parte, e vorba despre  o instabilitate a termenului de literatură „franceză”, deschisă spre francofonie și deci pe cale de a minora literatura scrisă și publicată în Franța europeană; pe de alta, extensia are de-a face și cu reconfigurările ecologice a lumii literare, dincolo de oameni și societate, prin intermediul noțiunii de agency.

Cred că atenția acordată unor texte care pot fi reportaje, anchete, texte etnometodologice, colaje, transcrierea rezultatelor muncii de teren, vine dintr-un partaj de care începem să ne dăm seama mai ales din pandemie încoace,  de când ficțiunile pe care le consumăm sunt tot mai puțin literare ci, mai ales, audiovizuale − Tiktok-uri, Youtube, televiziunea conectată etc. Și, nu în ultimul rând, personale: probabil că știți cu toții cum veți arăta la 80 de ani, prin apelul la tot felul de aplicații. La ce bun să cerem scriitorilor ficțiune, când lumea e plină de ea? Literatura poate deveni ea însăși obiect ficțional, într-un serial precum You, al cărui personaj principal, Joe Goldberg (Penn Badgley) este un bibliotecar care știe să lege cărți vechi și care, se spune, ar fi citit cam „tot” din bibliotecile care apar în serial.. Ce înseamnă asta, în serial? Înseamnă vreo douăzeci de nume de autori, amintiți și rareori citați, Dostoievski, Camus, Hemingway, și câțiva alții, contemporani. Joe Goldberg nu citește mai deloc, în film. You este un film cu crime neașteptate și cu comportamente deviante, pentru care literatura nu-i decât o tresă de onoare, un accesoriu, e unul dintre ethosurile de care industria Hollywood uzează atunci când e vorba despre comportamente deviante Ca și cum nivelul de serotonină al telespectatorului crește exponențial atunci când știe că ucigașul e un autodidact, un om citit sau, în orice caz, cu un IQ peste medie  Nimeni nu stă să-l admire pe Joe citind, ci așteaptă să-l vadă ucigând.

Discuțiile de pe marginea literaturii non-ficționale, nu au șanse să fie translatate în România, pentru că spațiul francez în care se desfășoară nu mai este unul de referință pentru noi. Dar, dacă am reuși să le aducem aici, am avea din capul locului doi autori despre care s-ar putea scrie, academic, și despre care până acum s-a publicat foarte puțin: Vasile Ernu și Radu Cosașu. Ultimul ne-a părăsit de curând, la o vârstă, 93 de ani, la care încă publica articole în Gazeta Sporturilor. Cosașu a fost mereu un scriitor monden. A contribuit, din anii 1960 încoace, la dezvoltarea unei culturi jurnalistice urbane, cosmopolite. A fost, alături de Ecaterina Oproiu, un excelent comentator de televiziune, chiar în anii în care nu prea mai aveai despre ce scrie la rubrica de critică tv (el este, probabil, primul cronicar al primei telenovele braziliene pe care a difuzat-o TVR, Avenida Paulista, cu care a fost înlocuit Dallas-ul interzis la un moment dat).

Cosașu a fost un scriitor de stânga – cum este și Vasile Ernu – fără să fie însă un marxist; fără să fie un comunist. El a fost un stângist trecut prin două totalitarisme: cel fascist și cel comunist. Sigur că ambele au emulat propriul model de eroism. Nu se poate închipui nici unul nici altul în lipsa figurii eroului, o figură virilă, nobilă într-un caz, frustă în celălalt. Ce înseamnă, pentru cineva care a trăit 40 de ani de maturitate în comunism (adolescență, tinerețe, floare) și următorii 30 în post-comunism, să fii/fie? de stânga?

O să răspund, pe scurt, în textul care urmează, pornind tocmai de la caracterul non-ficțional al literaturii cosașiene, cel puțin cea scrisă de la finalul anilor 1960 încoace. Faptul că Supraviețuirile sale au fost asimilate autoficțiunii nu interesează aici foarte mult; memorii, eseuri, autobiografie sau altceva, ceea ce e esențial de subliniat este altceva: faptul că cele șase volume ale Supraviețuirilor reprezintă o formă romanțată și ironică a unei socio-auto-biografii, așa cum e ea concentrată, de pildă, la Annie Ernaux. Putem cădea de acord cu faptul că a ficționaliza nu înseamnă neapărat să scrii „marchiza a ieșit la ora 17”, sau să construiești o scenografie SF. Pe de altă parte, e la fel de fals să crezi, așa cum tindea să acrediteze postmodernismul pe latura lui irealizantă, că eul literar este o pură invenție care nu are nicio legătură cu un cineva în carne și oase, fie  că acel cineva era autorul/autoarea ori altcineva. De aceea, susțin aici că literatura așa-numită de non-ficțiune nu este mai puțin literatură doar pentru că ceea ce spune sau recită ea se consideră, din start, că s-ar fi întâmplat, fără niciun echivoc.

Cred, însă abia  în anchete, în reportaje, în jurnalism – de ce nu? – poți da seama de ceea ce se numește realismul speculativ, chiar dacă, ce-i drept, într-o formă îmblânzită.. Altfel spus, realismul speculativ susține existența realității dincolo de corelările pe care le putem stabili cu aceasta, nemijlocit, și dincolo de antropocentrismul epistemologiei moderne (Zalloua 2015). Sigur că nimic nu-i mai străin lui Cosașu decât postumanul nu asta vreau să implic. Radu Cosașu este un „antropocentric” în sensul în care integralitatea dezbaterilor legate de fascism și de comunism, adică de aproape tot ceea ce a trăit el în perioada vieții profesionale active,  au în centru omul. Abia dincoace de ele, atunci când încercăm să ne propunem să conceptualizăm capitalismul în general, ceea ce în România a început să se petreacă abia după criza din 2008, putem pune în chestiune antropocentrismul. Dar nici nu avea cum să fie altfel: după 1900 încoace, gradul cel mai mare de risc al vieții pe planetă a aparținut mereu războiului și încercărilor de purificare biologică și socială, pe diverse criterii. O deosebire majoră între fascism și comunism ține, însă de formele acceptate ale transformărilor vizate: fascismului îi lipsește dialectica; comunismul o privilegiază, dar într-o formă accelerată și, deci, artificială. Cosașu nu avea, așadar, cum să scape acestei, dacă nu alegeri, atunci acestei strâmtori pe care trebuia să o străbată. Pogrom, bombă nucleară, vânătoare de dușmani de clasă, însănătoșire etnică – toate aceste amenințări cărora le-a supraviețuit și la lumina cărora a scris l-au împiedicat să ia în calcul, de pildă, efectele poluării sau  ale încălzirii globale.

Cosașu ratează cel de-al doilea principiu al realismului speculativ, adică cel care extinde realitatea de la lumea-pentru-om la lumea-posibilă, la lumea-ancestrală și la lumea-științei-și-imaginației. Dar nu e nicio îndoială că îl intuiește pe primul, sub o formă ea însăși dialectică. Și anume: există realitate „absolută”, adică necorelată cu realitatea „din teren”, în măsura în care posibilitatea, ca gândire, face parte din realitate. Mi se pare că orice scriitor de stânga, nedogmatic, poate fi de acord cu acest postulat. Orice formă de viață este o trans-formă, iar liniile transformării nu pot fi calculate, predefinite, chiar dacă pot fi – dar e o pură posibilitate aici – prevăzute. Pe de altă parte, există o realitate outdoors, una exterioară, care reprezintă întotdeauna un stadiu. Dialectica marxistă avea aici dreptate: stadiile dinamicii politice a unui regim (comunist) sunt structurale și nu trebuie niciodată corelate cu durata unei vieți individuale, a corpului conducător, de pildă. Or, Cosașu a avut vreme să remarce incapacitatea celor două regimuri comuniste pe care le-am avut, cel dejist și cel ceaușist, de a gândi dialectica istorică în mod structural. Această incapacitate este ea însăși una omenească, iar umanismul cosașian constă tocmai în a detalia, de-a lungul a sute de pagini, omenescul ca detaliu care împiedică progresul gândirii structurale, și în a semnala ecarturile dintre un tip de realitate și cealaltă. Dacă putem vorbi despre realism speculativ aici, atunci el trebuie formulat astfel: este realist speculativ scriitorul care crede în transformare, dar care nu reduce transformarea la realizarea, reușită sau nu, a realității absolute, cea imaginată, în realitate concretă. În același timp, realistul speculativ este cineva care știe că această din urmă realitate nu are dreptul de a o anihila pe cealaltă. Nu există nimic în lipsa proiectelor și proiecțiilor minții, așa cum nu există nimic în lipsa obiectelor care compun această lume, de la pozitronii eliminați de banane (Kwon 2015) până la podul de la Grădiștea în absența căruia trenurile de la București spre Giurgiu și retur ocolesc, de ani de zile, pe la Roșiori de Vede.

Voi ilustra realismul speculativ al lui Radu Cosașu recurgând la textul care însoțește prima reeditare a Manifestului comunist al lui Marx și Engels de după 1989, la editura Nemira (editură „liberală”, vorba lui Cosașu). Textul, îngrijit de Cristian Preda, este însoțit de opt comentarii, ale unor oameni „de dreapta” și „de stânga”. Realismul speculativ al literaturii cosașiene tocmai de aici poate fi derivat, din comentariul lui, intitulat „Actualitățile Manifestului Comunist” (Cosașu 1998). Cred că Radu Cosașu a înțeles, devreme, că realitatea comportă două mari domenii: ceea ce este convocat mental, proiectat în imaginație, și ceea ce, cu cuvintele lui Cosașu, „ți se întruchipează”. Cosașu citește Manifestul la vârsta de 18 ani și renunță pe loc la lecțiile de pian, o activitate brusc respingătoare, fiind burgheză. Mărturisește că nu citise și n-a citit, în contrapartidă, Mein Kampf, pentru că nazismul i „se întruchipase din copilărie până la adolescență”.

Fără să fie filozof, Cosașu a înțeles, astfel, că cele două realități nu pot fi reduse la una singură. O conștiință reflexivă suficient de dezvoltată – a unor oameni, cum scrie el, „inteligenți”, nu „deștepți” – va ține cont mereu de realitate în dubla ei ipostază, imaginară și întruchipată. Într-o vreme în care procesul comunismului încă nu începuse, dar stătea pe buzele tuturor, dar în care anticomunismul ritos devenise mainstream, Cosașu declară că tot ceea ce înseamnă „actualitate”, atunci când grila ei se aplică apăsat pe lectura unui text, adică pe expresia intelectuală și stilistică a unei imaginații, „desfigurează”. Există o inocență a Manifestului comunist, în măsura în care textul lui este unul utopic – sugerează Cosașu – asumat utopic. 

Aici intervine rolul detaliului. Imaginația este motivată și alterată în același timp de dorința realizării, a trecerii la act. Ceea ce li se poate reproșa realiștilor secolului lui Marx „este absența detaliilor mai importante decât exactitatea construcției și a liniilor ei generale, prea generale, așa cum există prea umanul”. Mai mult, aș spune, exactitatea construcției este dată de detalii. Prin sintagma aceasta, Cosașu voia să spună, cred, altceva: că detaliul poate să strice perspectiva geometrică a realității.. De aceea, Manifestul comunist este un „scenariu fără plan-detaliu”, care, așadar, nu poate fi executat, poate tocmai pentru că e o poveste de cinema, o ficțiune.

Realismul speculativ înseamnă, prin Cosașu, trei lucruri, dialectic. Primo, că tot ceea ce-ți trece prin cap există de vreme ce-ți trece, și poate intra și în alte capete, desigur, ca franciză. A nega realitatea imaginației sau a ignora imaginația pentru că reprezentările ei ar fi false e un exercițiu extrem de periculos: prin el, stabilești analogii, uneori ucigașe, între ceea ce crezi tu, cel care negi realitatea imaginației, și ceea ce trebuie să existe. O faci fără să-ți dai seama că, la o adică, în act, „întruchiparea” are nevoie de o constituție extrem de detaliată. Cel puțin la fel de detaliată, aș spune, ca toate regulamentele și contractele pe care trebuie să le semnăm astăzi, pe internet, și pe care le semnăm mereu fără să le citim. Nici nu știi ce să alegi: un Manifest clar dar mult prea general, sau un Contract detaliat pe care nu-ți vine să-l citești? Secundo: că ceea ce există deja, tot ceea ce se poate constata prin experiență directă, nu e decât jumătatea actuală, dar temporară a realității. În sfârșit, tertio: nu încerca să înlocuiești ceea ce este cu ceea ce poate fi, așa cum ai învârti inelul Arabellei, sau cum ai face dublu click, ci adaugă-i detaliile care-i lipsesc.

„Actualitățile Manifestului Comunist” sunt niște glose de detaliu la un document istoric. Care nu-l contrazic și nu-l validează, ci care îi adaugă amănunte. Căutarea, găsirea, alegerea, dispoziția acestora fac din literatura lui Cosașu una profund realistă. Socialist-realistă până la un punct, unidimensională, dar nu după multă vreme dublu-realistă, realistă pe bune, niciodată lăsată să se aplece prea multe nici înspre proiecție și nici înspre lumea așa-cum-apare-în-general, probabil cea mai complexă punere în scenă a realităților românești din ultimele șase decenii.

Referințe:

Cosașu, Radu, „Actualitățile Manifestului Comunist”, în Karl Marx, Manifestul comunist, București, Nemira, 1998, pp. 115-132

Kwon, Diana, „Ten Things You Might Not Know About Antimatter”, in Symmetry, 2015. https://www.symmetrymagazine.org/article/april-2015/ten-things-you-might-not-know-about-antimatter

Zalloua, Zahi, „On Meillassoux’s Transparent Cage”: Speculative Realism and Its Discontents”, symplokē, Vol. 23, No. 1-2 (2015), pp. 393-409

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 153-155]