Și, prin aceasta, exemplar. În primul rînd prin imaginea emblematică a lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop, „personaj” predilect al unei serii de poeme răsfirate prin toată opera și, pentru ca lucrurile să fie cît mai bine înțelese, emblemă a volumului de eseuri Cartea numelor (Mugur, 1975b), un vademecum al operei sale poetice. Un singur citat, revelator, aș zice: „Sîntem cu toții jumătate de om” (Mugur, 1975b, 61).

O operă care ne oferă mai multe lecții. Prima dintre ele, despre marginalitate și respingere. Nu-mi dau seama dacă doar asociate, interdependente, ori derivînd, într-un sens sau celălalt, una din cealaltă. Oricum, asumate. Și ducînd la o anumită poziționare în raport cu prim-planul scenei literare. O indiferență, naturală sau dobîndită de atîta timp încît pare astfel, față de topuri, clasamente, grupuri de tot felul. Poetul devine, atît ca persoană cît și ca persona, un personaj secundar, din multele personaje secundare care sîntem pe lumea asta. Polonius, de pildă. Marginalitatea se vede cumva chiar în interiorul generației (asta în ciuda recunoașterii tacite a valorii sale), și este agravată de un con de umbră generat, pe de o parte, de moartea lui, pe de alta, de schimbările survenite în literatura romana după 1990.

Repetînd, își asumă condiția umană, așa cum o vede în urma experiențelor istorice la care a fost martor (și personaj, încă o dată, secundar și, cum se întîmplă în astfel de cazuri, potențială victimă colaterală): „Nu vom ajunge regi. Nu vom deveni soții zeițelor. Nu sîntem nemuritori. Adăpostim pofte și epuizăm invidii mijlocii. Știm toate acestea și nu ne facem iluzii. Și atunci de ce nu alegem resemnarea și acționăm de parcă am păstra o superbă șansă ascunsă, asumîndu-ne uneori riscuri nemăsurate? (…) Formulăm încă o dată întrebarea, în alți termeni: de ce, în ciuda faptului că ne ști nedesăvîrșiți trupește și sufletește, precum și determinați în cele mai multe dintre înfăptuirile vieții noastre, în pofida îndoielilor pe care ni le hrănește conștiința faptului că nu sîntem nemuritori, că avem ani puțini de trăit, nu încrucișăm brațele, ci continuăm să acționăm cu pasiunea și cu convingerea unor inși plini de iluzii?” (Mugur, 1975b, 31-32). O asumare ironică și autoironică: „Îți trebuie atît de puțin, pentru a scrie o carte! Doar să fii viu și din cînd în cînd să ai puterea să rîzi de ce faci.” (Mugur, 1975b, 7).

Concret, avem o seamă de figuri ale (auto)marginalizării, preluate din folclor (Jumătate-de-om), din istorie (filtrată în principal prin opera lui Shakespeare, de unde preia o seamă de personaje secundare), din mitologia greacă, și aceasta văzută sub aspectul ei tragic, și încununată de o menajerie de animale ciudate (și fantastice): erb, sivir, pînzaș, letard, pasărea-etis, elitul, siheia, safrul.

De asemenea, ne atrage el atenția, „Să notăm că numele acestor animale cunoscute de atîția nu apare în atlasele de zoologie. Ele, ca și Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop (care ar putea să fie una din aceste făpturi sau toate laolaltă) nu pot fi uitate de nimeni dintre cei care, întîlnindu-le, au zăbovit măcar cîteva clipe în preajma lor.” (Mugur, 1975b, 91).

Ciudățenia, monstruozitatea, atît în plan fizic cît și în plan psihic, o frumusețe fascinantă, în sens etimologic, imposibilitatea încadrării în categoriile uzuale reprezintă trăsăturile acestor ființe: „E un urs alb / și are gît / de lebădă. // Cum să-și ridice capul din pămînt? / Ochii enormi și triști călătorind / Prin viața leneșă a filozofilor.” (Mugur, 1981, 118). Sau: „o moarte ieftină / cu ochii săraci.” (Mugur, 1981, 121), „Fusese acel trandafir animal / în istoria florilor / acel trandafir ce știa să ucidă.” (Mugur, 1975, 66, unde apare sub titlul Din istoria florilor, Atta, (Mugur, 1981, 124)(Atta).

Figura centrală, dacă putem vorbi de așa ceva în cazul marginalității, e cea a prințului (nu a regelui, decît dacă e detronat, uzurpat, alungat – cum e cazul lui Ioan fără țară). A prințului întotdeauna moștenitor. Moștenitor al unui destin tragic, al unei virtualități condamnate să rămînă virtualitate, al statutului de personaj secundar în propria poveste. Sau secundar pur și simplu, ca Polonius, eventual în lectura lui Eliot din Prufrock.

Doar două exemple: „De sub frunzele pline de ghimpi / rîzînd / bătrînul prinț Ioan culege zmeură.” (Mugur, 1973, 38); (Mugur, 1981, 59) și „Ce liniște, ce bucurie! / Sînt viu, sînt prințul / bastard al pîndei / suveran al tristei lebede. // Uruie lin sub picioarele mele / enormele mașini ale sfințeniei.” (Mugur, 1973, 31).

O figură care se asociază firesc cu aceea a singurătății, al unei singurătăți care singularizează, care stigmatizează: „Singurătatea e socotită și ea o infirmitate sau consecința unei infirmități, în rînd cu șchiopătura sau surzenia” (Mugur, 1975b, 10).

A doua lecție în primul rînd din (Mugur, 1975): un anumit tip de poezie de dragoste, fără acrobații și prețiozități lingvistice, fără sentimentalisme desuete de extracție minor-simbolistă, o sensibilitate citadină, actuală, atunci și acum, după peste patruzeci de ani, în care cotidianul, urbanul nu mai sînt prilej de jubilație, de extaziere, ci mediul devenit natural în care trăiește și iubește, cu mai mult sau mai puțin succes, poetul.

Trăsăturile acesteia ar fi puritatea, fragilitatea, acuta conștiință a efemerității, concretizate adesea ca teamă de moarte, ca disparitate de vîrstă, el simțindu-se prea bătrîn, percepînd-o pe ea drept prea tînără: „această fată fără vinovăție / pe care-o iubesc / și care crește și crește / cu șipcile subțiri ale șoldurilor / mărginind un sicriu diafan de argint / și numai ochii ei imenși deschizîndu-se și lărgindu-se / și numai uriașa ei sfială de fată prea lungă / în fața mea, a bătrînului rege pe care-l iubește căzînd / pe puntea corăbiei” (Mugur, 1970, 104).

O iubire care rareori are parte de momente senine, fiind, de cele mai multe ori, tulburată, ca o apă mîloasă, de istorie: „Ce mi-ai lăsat plecînd? / Numai regi. / Viața plină de regi. / Toată noaptea, regele părului tău încărunțit. / Toată noaptea, regele palid al gurii tale. / Regele tînăr și năuc al dinților. / Ce mi-ai lăsat plecînd? / Umbrele tale, / înălțîndu-și spînzurători una alteia / strîngîndu-se de gît în somn / și chipurile tale omorîndu-se / și-apoi luîndu-și locul unul celuilalt – / șirag de regi criminali. / Toată noaptea mi-au lătrat cîinii frumoși / de dorul tău. / Toată noaptea am azvîrlit în ei / cu nume de regi ” (Mugur, 1967, 99-100); poemul, Noaptea regilor, e reluat, cu modificări minore, dintre care cea mai importantă e retrogradarea regilor la prinți, sub titlul Noaptea, în (Mugur, 1973, 42-43).

O istorie care scrie a treia lecție, filtrată prin literatură, pentru că unul din sensurile cuvîntului e acela de poveste. O poveste cu morala ei, pe care sîntem invitați s-o dezghiocăm din paginile cărții. Sau ale Cărții. Dansul cu cartea, gest consemnat în titlul unui poem și împrumutat ca nume al singurului său volum antologic, e de interpretat nu doar ca o expresie ad hoc a bucuriei lecturii, ca un excentric gest de iubire față de cuvîntul scris, ci și, mult mai mult, ca un ritual executat cu ajutorul Cărții, ca o afirmare, discretă însă limpede, a identității.

La urma urmei, un refuz al poeticului. Al „poeticului”, înțeles ca etalare a lecturilor, ca ostentație a simbolurilor, decăzute la statutul de simple accesorii decorative. Altfel spus, un livresc asumat, natură devenită cultură:  „și cum să fii bătrîn / și cu hainele ude de lacrimi / și cum să țopăi totuși fericit? // Pe patul meu / dansează beat bătrînul prinț / cu cartea-n brațe. // Îi șiruie udă cămașa pe umeri / îi piuie nasturii veseli – / el țopăie plin de scîntei și de țepi. // Și ce e scris în cartea Bătrînului? Destinul / meu obosit. Dansează lent. Spre seară / ouă mici, străvezii, îi curg dulce din păr. // De behăit, ce bîlbîială de petale! / Alunecă moale pe-o lacrimă. Uite, se ține / de cartea ce-i tremură leneșă-n brațe. // Și nu-mi mai e frică și nu-mi mai e frică. / Ce fraged e! Capul meu trist și muncit / îndrăznește să rîdă.” (Mugur, 1973, 40-41); (Mugur, 1977, 146-147); (Mugur, 1981, 19-20).

A patra lecție: scrierea cărților nu e un proces cu borne fixe; o carte aparent încheiată poate țîșni din nou la suprafață, ca un șuvoi care și-a continuat neștiut curgerea și, la momentul potrivit, s-a arătat din nou. Un singur exemplu: “trei versuri singure, acestea / de-un deceniu / cum trec dintr-un poem al meu în altul // și nu-și pot găsi / locul / nicăieri” (Mugur, 1975, 68); (Mugur, 1977, 160).

Din același poem, o posibilă concluzie, o posibilă consolare, „s-a înțeles / că nu sînt altceva / decît un om la urma urmei fericit”, care poate fi interpretată și ca un fel de dreptate postumă făcută poetului și poeziei sale.

Referințe:

1. (Mugur, 1967): Mugur, Florin. Mituri. București: EPL, 1967.

2. (Mugur, 1970): Mugur, Florin. Cartea regilor. București: Eminescu, 1970.

3. (Mugur, 1973): Mugur, Florin. Cartea prințului. București: Cartea Românească, 1973.

4. (Mugur, 1975): Mugur, Florin. Roman. București: Cartea Românească, 1975.

5. (Mugur, 1975b): Mugur, Florin. Cartea numelor. București: Cartea Românească, 1975.

6. (Mugur, 1977): Mugur, Florin. Piatra palidă. București: Cartea Românească, 1977.

7. (Mugur, 1981): Mugur, Florin. Dansul cu cartea. București: Albatros, 1981.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 156-158]