Acum câțiva ani, unul dintre cunoscuții filozofi contemporani, Jeremy Waldron, a intrat în the faculty lounge la New York University School of Law unde îmi pregăteam o cafea, și curând a început o conversație. „Sunteți un privilegiat. Limbajul filozofiei este regina tuturor limbajelor” am spus eu. „Limbajul care înglobează toate limbajele.” La care profesorul Waldron a răspuns: „limbajul religios este cel care se află deasupra tuturor limbajelor și le înglobează pe toate.”

Fraza enigmatic de scurtă m-a urmărit în timp.  Dar după ce am participat la seminariile despre procesul lui Iisus¹ oferite studenților și profesorilor de la NYU School of Law de profesorul Joseph H.H.Weiler, o personalitate a dreptului European, căruia de curând Papa Francis i-a oferit the 2022 Ratzinger Prize considerat premiul Nobel în teologie, am înțeles că metafizica este în final aceea la care ajunge gândul profund din orice domeniu al cunoașterii. Nu este poate întâmplător că tot Joseph Weiler, un evreu, a câștigat „procesul crucii” la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,² decizie prin care școlile din Italia au dreptul de a menține simbolul credinței creștine în sălile de clasă.

Ca și reflecția profundă din domeniul legii, gândul profund științific ajunge la metafizic dar în această instanță prin filozofia științei. Filozofia, scria W.V. Quine, sau ceea ce îmi place să cred că se află sub acest titlu, este continuă cu știința… filozofia științei este filozofie³. Se argumentează că legătura științei cu filozofia este aceea dintre experimentul științific și interpretarea lui.⁴

Pentru că în timpul comunismului nu era acceptată decât filozofia marxistă, cei care au preluat frânele filozofiei pe scena culturii românești au fost câțiva savanți care au elaborat teorii de răsunet cu privire la natura universului, vieții, omului.  Descoperirile matematice, biologice, de fizică cuantică, teoria informației au fost umbrela sub care s-au scris lucrări profunde, greu de cenzurat de supraveghetorii culturii acelei vremi.  Editura Politică, Editura Academiei, Editura Științifică și Enciclopedică au avut meritul de a publica tratate de răsunet internațional. Din păcate, scriitorii și criticii și mai toți filozofii de profesie au trecut indiferenți pe lângă sistemele de gândire inovatoare ale celei considerate o cenușăreasă a filozofiei.

Este filozofia științei filozofie? Se întreabă Solomon Marcus în Provocarea științei⁵  polemizând cu Constantin Noica care susținea incapacitatea științei de a ieși din teoretic. Recomand colegilor aceste rânduri: „Practicată de oameni de știință, filosofia științei este o filosofie în cunoștință de cauză. Ea nu este totdeauna un produs spontan sau un produs derivat al gândirii savantului, ci de mai multe ori rezultatul unei lungi meditații, aflate în centrul atenției sale. Prin ce are mai valoros, această filosofie nu-l pierde pe om, iar dacă-l suspendă (din necesități de metodă) pe unele porțiuni, îl recuperează ulterior,” scria Marcus. „Ce anume repartizăm, din acest rezultat, științei si ce anume filosofiei? Întrebare de interes minor, provocată în mod oarecum artificial de ambiția de a menține o graniță riguroasă între cele două teritorii ale cunoașterii. De la știință la filosofia științei, la filosofie, în general, nu-i decât un pas iar în multe cazuri acest pas nu este necesar. Numeroase adevăruri din matematică, fizică sau biologie sunt de o puternică semnificație în același timp științifică și filosofică iar problema graniței dintre aceste două aspecte este de-a dreptul oțioasă.” Solomon Marcus a demonstrat și insistat că știința, filozofia, arta și literatura sunt în permanentă interacțiune si că putem ajunge la o înțelegere cuprinzătoare a diferitelor orientări în cultură pornind de la premisa că nici un fenomen de creație nu poate fi realmente înțeles fără o situare a lui într-un cât mai larg context istoric și cultural. Preocupat de aplicațiile matematicii în filozofie, lingvistică ̧și artă, Marcus a evidențiat relația dintre limbaj, matematică, informatică, biologie și filozofie. Filozofia lui a fost aș zice synoptică: și-a permis o vedere de întreg a literaturii, artei, științei si matematicii prezentate ca o expresie a interconexiunii creativității umane, un gen de acquis communautaire, o arhivă în continuă expansiune a cunoașterii pe care urmașii au obligația să o păstreze.  Îmi amintesc cu plăcere de un compliment al lui Solomon Marcus. Venise la redacția revistei Magazin a României Libere să îmi mulțumească după ce scrisesem despre Provocarea științei la rubrica mea, Cronica Ideilor Științifice: „Coniță, mulți vin dinspre știință spre literatură sau artă, dar dumneata ești singura persoană pe care o cunosc pășind dinspre literatură spre știință.”

Biochimistul și profesorul universitar Eugen Macovschi, o altă prezență colosală a vremii, a elaborat și fundamentat o teorie originală despre natura materiei vii, numită teoria biostructurală, postulând că materia vie este constituită din mai multe forme de materie. Această teorie a dat o explicație diferenței dintre viața si moarte.⁶ Calea filozofică a adus în conversație un substrat al gândirii, pe care Eugen Macovschi l-a numit „materie noesică” sau „noesiplasmă”: „După cum în cadrul materiei biosice, materia biostructurată este purtătoarea însușirilor biologice, iar în cadrul materiei noesice materia noesistructurată este purtătoarea însușirilor ce condiționează gândirea abstractă” spunea Eugen Macovschi, „tot așa și în cadrul materiei enisice (enigmatice) materia enisistructurată este purtătoarea unor însușiri cu totul speciale care conferă ființelor dotate cu materie enisică puteri și posibilități nebănuite ce depășesc capacitatea de înțelegere a omului. Omul, neavând materie enisică, nu-și poate da seama de aceste puteri și posibilități, după cum animalele cele mai dezvoltate și mai apropiate filogenetic de om neavând materie noesică nu-și pot da seama de gândirea abstracta” – scriam într-un interviu cu savantul.⁷ „În aceasta tulburătoare pluralitate omul ar putea să fie înzestrat, în anumite condiții, cu materie enisică și totuși materia enisică nu este ultimul nivel. Academicianul Macovschi vorbește și de nivelul superior superenisic. După opinia lui, deși capacitatea de structurare a materiei în univers este limitată, ea nu se oprește la nivelul superenisic, ci prezintă și alte niveluri structurale superioare, superenisice...” De aici la cele șapte universuri abrahamice și cosmologia mitologică nu a fost greu de pășit.

Un substrat al materiei vii este numit deci de Macovschi „bioplasmă”, iar substratul material al gândirii ar fi „materia noesică” sau „noesiplasma”. Bioplasma ar fi sufletul. Concepția biostructurală⁸ a explicat procese biologice, psihice și spirituale, diferența dintre viață și moarte si chiar „prelungirea” vieții după moarte. Analizând sub raport energetic caracteristicile materiei vii, Eugen Macovschi considera că datorită materiei biosice organismele își manifestă în spațiul din jurul lor un câmp biosic (biocâmp, câmp biologic) prin care pot fi influențate alte organisme de la distanță. Materia noesică fiind responsabilă și purtătoare a proceselor gândirii abstracte, esența materiei noesice ar consta în alcătuirea cu totul specială a noesistructurii, superioară și calitativ distinctă de aceea a materiei biosice, cu care formează o unitate. Materia noesică este constituită atât din materia noesistructurată, purtătoarea însușirilor ce condiționează gândirea abstractă, cât și din materia biosică existentă și cea moleculară.  Acțiunea câmpului noesic se poate simți la distanță atât asupra unor organe omoloage sau chiar asupra unor obiecte nevii. De altfel, pe diferitele trepte de organizare materia produce câmpuri specifice: – treapta fizică – câmpuri gravitaționale, electromagnetice și nucleare; – materia biosică – produce câmpuri fizice dar și un câmp biosic, responsabil de interacțiunea la distanță dintre organismele vii; – materia noesică produce câmpul noesic, definit ca spațiu în care acționează substratul material al fenomenelor radioactive legate de transmiterea bioinformației. La acest nivel, conform lui Macovschi, trebuie căutat substratul material al fenomenelor parapsihologice ca telepatia, telekinezia, poltergeist, levitația și altele, precum și legătura acestor fenomene cu procesele din materia noesică a scoarței cerebrale umane⁹. Materia enisicstructurală existând probabil în alte condiții ale universului, subsumează materiile inferioare, caracteristice viului, ființele purtătoare de materie enisică posedând însușiri și particularități funcționale care depășesc limitele înțelegerii umane. Evoluția deci ar putea fi structurată într-un sistem cu mai multe trepte de dezvoltare, din care ultima ar fi cea supraenisică. Omul, neposedând materie enistructurată, nu poate realiza posibilitățile și însușirile conferite ființelor dotate cu materie enisică (geniile), tot așa cum animalele, neposedând materie noesistructurală, nu pot realiza gândirea abstractă proprie ființei umane.  „Dacă …câmpul noesic este specific pentru fiecare om în parte, materia noesică reprezintă o „specificitate personală”, dar poate totuși reală… după moartea omului câmpul noesic persistă în spațiu, până se stinge, iar în anumite condiții poate să acționeze asupra altor oameni”. Acesta ar fi deci un fel de suflet (material) energetic. Să nu aibă nimic în comun acest suflet cu sufletul despre care vorbesc misticii?

Mihai Drăgănescu, informatician și specialist în electronică a teoretizat existenta unei substanțe originare pe care a numit-o „materia profundă” și a unui inel al lumii originare.¹⁰ „Modelul filosofic ortofizic – scria în prefața la Informația materiei –  a adus cîteva idei noi care pot fi astfel rezumate: existenta unei materii sursă, primordială, profundă; prezența informației începînd din această materie profundă, dar nu sub forma unei informații structurate, ci sub una specifică de tipul sensului mental, fenemnologică or fenomenologică; devenirea tendențială a materiei din materie profundă în materie substanță, o parte din această substanță fiind întredeschisă – și prin aceasta devenind vie – în componenta informaționalsensică (sensibilă fenomenologic) a materiei profunde; constituirea, prin procese de generare din materia profunda și de întoarcere în această materie, după ce s-a parcurs întregul ciclu al acestui Univers, eventual cu conștiință, a unui inel al lumii materiale (I.L.M.) cuprinzînd diverse straturi ale realității. Materia nu poate fi înțeleasă fără informație…informația face parte din natura materiei.” Ortoexistența sau materia profundă total diferită de modul în care ca apare ca substanță în univers …se găsește în sine în afară de spațiu și timp, și din care se generează din sine universuri… Dacă vrem să ne apropiem de spirit venind dinspre domeniile științei, dar trecând fără sfială pe puntea filosofiei, punctul de pornire nu poate fi astăzi decât noțiunea de informație.¹¹

Modelul filozofic al lui Mihai Drăgănescu este unul informațional fenomenologic care consideră ca fundamental un principiu informațional. În acest model filozofic informația este primordială în raport cu materia și se potențează și se actualizează prin sensuri-informații, acestea fiind, în esența lor, fenomene. Materia nu este privită structural ci arhitectural: „arhitectura reprezintă, într-un prim mod de abordare, structura funcțiunilor externe. Mai exact, structura funcțiunilor în raport cu alt sistem sau cu un observator, într-un anumit punct, la un anumit palier sau la o anumită interfață a sistemului. Dacă sistemul poate fi abordat la mai multe paliere atunci arhitectura sa este mai complexă, cuprinzând arhitecturile corespunzătoare fiecărui palier”¹². Iată în rezumat această concepție¹³:

Existența se desfășoară pe patru niveluri: (a) Ortofizicul, (b) O interfață Ortofizic-Fizic, (c) Fizicul, (d) Omul sau entități similare. Ortofizicul este un areal cu dimensiuni infinit numărabile (Cantor) și cu un timp instantaneu. numai sistemului…. Ortofizicul conține informații-fenomen, cu structuri flue, instantaneu schimbătoare … de natura unui câmp energetic material-specific numit „informaterie”, care apare în tranșe finite. Ortofizicul are drept funcțiune să livreze interfeței Ortofizic-Fizic, în tranșe finite, informaterie. „Instantaneitatea” timpului în Ortofizic este consistentă cu „Teoria fiindului instantaneu” dincolo de Fizic, din Logica budistă. Interfața Ortofizic-Fizic conține două tipuri de materie: Informaterie și Lumatie – similară cu materia nestructurată (privativă de forme) aristotelică. Fizicul îndeplinește funcțiunea de a permite apariția/ dispariția de structuri fizice, în funcție de cuplările/decuplările informateriei cu lumatia din interfața Ortofizic-Fizic.  Omul este constituit din structuri fizice și anumite potențialități prin care poate să introducă în Ortofizic, conștient (spre deosebire de alte animale), tranșe finite de informație structurată (fenomen de speța a II-a), dar sub controlul unor Tendințe naturale. Omul, în cest fel, își poate exercita „liberul arbitru” de a fi, mai mult sau mai puțin, în acord cu Tendințele naturale pe care le poate intui.

       Conceptele de arhitectură și gândire arhitecturală care susțin că materia și informația devin conștiente prin om și în om m-au impresionat enorm. În epocă, interpretarea lui Constantin Noica la Ortofizica¹⁴ lui Mihai Drăgănescu a rămas fie necitită fie ironizată. Îmi amintesc că aveam  atunci pe masa de lucru lucrări de cosmologie și pe Stephane Lupasco¹⁵. Și m-am întrebat într-o zi dacă exista cumva o definiție cosmologică a obiectului estetic. Ca orice obiect sau fenomen al universului, opera de artă trebuia să aibă și o interfață sau prezență sau interacțiune cosmologică. Și astfel am ajuns la idea expusă în Prefața volumului doi al Civilizației romanului apărut în 1991 la Cartea românească, care poate fi citită pe pagina mea din portalul de la New York University¹⁶. Redactorul de carte Magdalena Bedrosian nu a schimbat nici un cuvânt. Când am publicat ediția integrală revizuită a celor două volume în 2008 la editura Cartex, directorul și redactorul de carte Constantin Pricop mi-a cerut să o reduc drastic. Din punctul lui de vedere, prefața din 1991 era produsul unui nebun. Au trecut 32 de ani. Ce scriam acolo inspirată de cărțile de fizică cuantică (discutând principiul lui Mach, al formării universului din nimic, presupuneam o cuantă estetică) și lucrările lui Mihai Drăgănescu?

Ca de atâtea ori în istoria ideilor, procesele de clarificare filozofică au fertilizat teoria și practica literară. Una din direcții a fost eliberarea de canoanele structuralismului prin îmbrățișarea unor modele teoretice mai complexe și mai dinamice. În disputele care au condus la această realitate s-au clarificat sensurile unor termeni mai vechi și s-au propus termeni noi sau vechi cu sensuri diferite. Plecând de aici, cred că nu ar fi lipsit de interes să optez, din clipa în care vorbesc de ansamblul funcțiilor și de compoziția romanului, pentru termenul de sistem în locul aceluia de structură.

Filozofia consideră azi că o evaluare a obiectului estetic doar strict structural n-ar produce decât o colecție de date. Sistemul în schimb ar spune mult mai mult decât structura, fiind infinit mai complex și conținînd un puternic sens creator. Sistemul ar însemna în cazul obiectelor estetice o structură (organizare, relația dintre elementele estetice) plus o arhitectură (structura profundă de funcțiuni a sistemului).

Dacă am vedea romanul ca un sistem, atunci structura lui (organizarea, colecția de date, forma concretă) ar fi dată de o rețeaua de elemente într-un sens preexistente, cum ar fi cuvintele, gramatica și toate elementele inframateriei estetice (formând fondul conservator și comun), dar selectate într-un mod specific în fiecare text.

Al doilea element al sistemului, arhitectura, ar consta dintr-o serie de funcții epice interne (alegorică, simbolică, profetică, inițiatică, reflexivă etc.) realizate prin personaje intrate într-o aventură ca o căutare concretă sau abstractă (în romanul Extremului Orient personajul este pasiv, el se umple de un sens al lumii, lumea fiind factorul dinamic). Aventura personajelor antrenate într-o elucidare, inițiere sau pur și simplu o manifestare istorică, se derulează într-un timp mitic, simbolic, psihologic, istoric. Aventura se construiește epic pe principiul intersectărilor, rememorărilor, sertarelor, naratorilor convocați, martorilor – toate menite să realizeze o polifonie temporală de sensuri și semnificații.

Arhitectura epică constituită la maturitatea unei civilizații culturale, ar fi acea relație dintre structură, funcții interne, dinamica contextuală a personajelor, și a temelor și elementelor de viziune istorică, filozofică etc. afirmate într-un anume timp, din care se naște o configurație epică recunoscută, numită de civilizația noastră roman. Romanul ar fi cu alte cuvinte ipostaza proteiformă a materiei epice, epic superior arhitecturat.

Criticul literar devine în timp vrând nevrând, prin natura lucrurilor, teoretician și filozof. Citind și scriind zeci de ani despre cărți, nu poți ocoli întrebări cum ar fi de unde vine foamea de artă a creierului omenesc; de ce toate civilizațiile au produs literatură, pictură etc.; de ce omul scrie cărți; de ce mintea are nevoie de literatură, pictură, muzică etc.; de ce această sete de – mai nou – digital? Încercând să dau un răspuns, mi-am adus aminte de un lucru memorabil aflat pe când fusesem dată afară din presă și aruncată la foaia numită Muncitorul Sanitar in anul de grație 1989, după ce grupul de ziariști de la România liberă, printre care mă aflam, a fost prins și anchetat de Securitate pentru că voisem să publicăm un ziar clandestin anticomunist. Fusesem trimisă de Muncitorul Sanitar să aflu ce se mai întâmplă la un institut din Transilvania care printre altele studia somnul. Cercetătorii de acolo, aflați în avangarda multor descoperiri dar ținuți sub obroc pentru că studiau somnul, creierul, iar singura savantă posibilă atunci era nevasta conducătorului, mi-au destăinuit că au documentat un lucru de neînțeles: creierul omului aflat in stare normală de activitate, de trezie, fuge in visare (amintiri, trecut, etc.) se deconectează deci de la real la fiecare 10-15 secunde, după care se reîntoarce la realitate. Foarte târziu, în U.S. am descoperit că există clase specializate de luptă împotriva minții care fuge din real, fenomen vinovat de adicția la droguri, depresie și alte boli psihice. Mindfulness sau calitatea conștiinței de sine sinonimă cu observarea și acceptarea de sine, prin concentrarea atenției asupra clipei prezente, în timp ce se înregistrează și examinează gândurile personale, senzațiile, trăirile, mediul de existență, este o formă de aș zice acceptare a sinelui și educare a lui, proces în care mintea lunecoasă este ancorată, prin respirație, în prezentul corpului și ambianței în care se află. Respirația este firul Ariadnei, singurul reper solid al minții, un fel de harpon cu care o putem reîntoarce la real când simțim că lunecă în imaginar.

Dacă este așa, mi-am spus, dacă mintea este pusa permanent pe fugă, atunci arta ar fi în mod natural cel mai puternic produs ale minții, inventat de ea însăși, prin care își satisface nevoia de ieșire rapidă si pe termen lung din realitate. Dar de ce fuge creierul la fiecare 10-15 secunde în ne-realitate? În imaginar sau virtual? Și ce poate fi mai puternic ca să sugă mintea în acel vortex decât un roman, poem, film, tablou, simfonie, imagine digitală? Am verificat pe mine acest proces – numit mintea călătoare – și răspunsul la care am ajuns a fost că mintea fuge de real pentru că se plictisește repede, nu se simte bine în el. Cu alte cuvinte creierul uman nu este confortabil în realitatea acestui univers sau a planetei sau a lumii în care trăim. Dar în care realitate s-ar simți atât de bine că nu ar mai fugi de ea? Cred că de aici înainte numai dl. Dumitru Constantin Dulcan ne poate da un răspuns. Am scris despre Inteligența materiei în anii ’80 (pe când semna Dumitru Constantin). Nu am prevăzut atunci ce direcții aveau să ia lucrările domniei sale aflate la granița cu știința, senzaționalul și metafizica. Dar din conversațiile cu savanții și scriind despre cărțile lor am înțeles că un critic literar nu poate fi imun nici la întrebările și nici la răspunsurile lor oricât ar părea de excentrice. Filozofia, filozofia științei, neuroștiința, biologia, informatica, critica și teoria literară, matematica și fizica cuantică sunt un tot care învață și se potențează unele din altele. Dovadă ne stau în cultura noastră lucrările lui Solomon Marcus, Mihai Drăgănescu, Eugen Macovschi, Octav Onicescu, Ștefan Lupascu, Grigore Moisil, Victor Săhlean ca sa îi numesc doar pe ei.

________________________

^[1] „Joseph Weiler examines trial of Jesus in three-part lecture” https://www.firstthings.com/article/2010/06/the-trial-of-jesus

² „Joseph Weiler argues high-profile classroom crucifix case before European Court of Human Rights”

³ W.V. Quine. Theories and Things https://plato.stanford.edu/entries/quine/ „… In earlier essays, not reproduced in this volume, Quine wrote, «Philosophy, or what appeals to me under that head, is continuous with science»; and, more bluntly: «Philosophy of science is philosophy enough …»” https://www.lrb.co.uk/the-paper/v04/n03/p.f.-strawson/what-can-be-done Theories and Things by W.V. Quine. Harvard, November 1981.

⁴ Frank, P. „The Chain That Links Science With Philosophy.” In P. Frank, Philosophy of science: The link between science and philosophy (pp. 1–20). Prentice Hall/Pearson Education. https://doi.org/10.1037/11137-001 „When we speak of science, we always speak on two levels of discourse or abstraction. The first of these is the level of everyday common-sense experience. The second level to which we have referred is that of the general principles of science. How do we get from the one – common-sense experience – to the other – the general statements of science? This is the central problem of the philosophy of science. We might describe here, in a preliminary and perfunctory way, what the relationship between science and philosophy is. If we speak in the ordinary way of a chain that connects common-sense experience with the general statements of science, at the end of this chain, as the statements become more and more general, we may place philosophy.”

⁵ Solomon Marcus. Provocarea științei. Colecția Idei Contemporane, editura Politica, 1988, pp. 191-195.

⁶ G Drochioiu, Murariu. Biostructure of the living bodies was discovered by Eugen Macovschi. Biostructural theory of the living systems – ScienceDirect.com https://www.sciencedirect.com › science › article › abs › pii Eugen Macovschi is among the few scientists who tried, and partly succeeded, to explain the differences between „dead” and „living” in biological sciences. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0303264712000482?via%3Dihub

⁷ http://www.scribd.com/doc/41307148/Academicianul-Eugen-Macovschi

⁸ https://epdf.pub/origine-evoluie-i-evoluionism.html

⁹ Eugen Macovschi, Teoria biostructurală, în Probleme actuale de biologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1975-1978 vol. III, 1978.

¹⁰ Mihai Drăgănescu. Inelul lumii materiale. Editura științifica și enciclopedică, 1989. Drăgănescu. Ortofizica. Editura Științifică și Enciclopedică, 1985 Mihai Drăgănescu. Informația materiei. Editura Academiei, 1990.

^[1]1 Mihai Drăgănescu. ESEURI , Editura Academiei.1993. (Articole publicate înainte de 1989).

^[1]2 Mihai Drăgănescu. Gândirea arhitecturală, în Milcu, Ș. & Stancovici, V.  Interdisciplinaritatea în știința contemporană. Editura Politică, 1980.

^[1]3 Gorun Manolescu. Eseu despre modelul onto-informațional-fenomenologic propus de Mihai Drăgănescu. Editura Paidea, 2022

^[1]4 Referatul lui Constantin Noica pentru Editura Științifică și Enciclopedică în 1984 pe marginea manuscrisului  Ortofizica de Mihai Drăgănescu. Din Alexandru Surdu, Vocația filosofiei românești, (București: Editura Academiei Române, 1995).  http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2014_1_1.pdf

^[1]5 Stephane Lupasco. Logica dinamica a contradictoriului. Editura Politica, 1982

^[1]6 https://wp.nyu.edu/mroznoveanu/2023/02/09/civilizatia-romanului-prefata-la-vol-2-1991/

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 162-165]