Dan Bogdan Hanu

Snowdrifts (Versetele maidaneze)

Motto: „Este adevărat că doar neliniștea merge împotriva timpului…” (V. Holan)

cînd s-a trezit se afla într-un bar părăsit

asta i-a dat de bănuit că acolo e capătul lumii

sau că oricum el nu poate fi departe

totul era alcătuit din pînzeturi și împletituri din paie – scaune mese pereți cercevele grinzi podele

„îngrozitor, m-am băgat în burta unui animal împăiat!” și-a spus

închipuindu-și flăcările ce ar mistui totul în cîteva clipe

„dacă m-aș găsi înăuntrul unei țigări, ar fi cam același lucru,

poate doar mirosul ar face diferența!”

dar între arătător și degetul mijlociu aproape stoică ea aștepta

„ah, e ultima…’tu-le muma-n cur!”

instinctiv a căutat ușa

„dacă e să fie capătul lumii, afară nu poate fi decît revărsare de gheață!”

gîndea în mers lichid de whiskey legănîndu-se într-un pahar uitat pe o masă

și un pinguin ah! desigur, unul singur, ar spulbera orice urmă de îndoială!

parcă ar fi recitit ceva scris demult a ieșit ca dintr-o sală de așteptare

nu părea să fie o cacealma

afară iarna își despăturise demult scrisorile de acreditare

deasupra vălureau cortinele aurorei polare

ceva se leagă suspect de ușor fără împotrivire

în treacăt fie spus adîncit în somn și amiralul Byrd a dispărut într-un deșert de zăpadă

nimeni nu ajunge în altă parte decît acolo unde îl lasă urmele

pentru mințile însetate de ruine nu există alte drumuri decît între casele din minte

iar acestea sînt încăperile casei minții

și niciodată nu ard

*

se scrie pînă la oboseala aceea dincolo de care nicio formă de viață nu mai rezistă

totuși ceva rămîne inconfundabil

ciorchini legiuni miriade de drăcușori neputincioși în sevraj

ca dinăuntrul unor tobe din spatele paginilor răzbate doar tropăitul lor

pare să fi rămas singurul motor

totuși în dimineața cînd cineva unul singur nu-și va mai aminti nimic

vor înțelege toți – omul, această industrie a senzațiilor de panică!

ce divinitate și-ar revendica asta?

pereții vor tăcea mai departe la fel de înalți

sus penumbra deasă va ocroti

jos unde lumina ajunge cangrena va miji

între ele nicio teorie să împace

doar un vag abur de melancolie o plantă agățătoare

o mare singurătate ațipită dincolo de experiență

un monolog antic pe o mie de voci încremenite și una

pe dinăuntru se roagă pentru ele asurzitoare

ah, și lumina cerșește agățată de ziduri sau scurmă întinderi de ape

ni se par sclipiri dar sînt gheare

aici unde odihnă nu e nici lege nici cercetare

rădăcinile se usucă în timp ce îi citim biografia în orice mișcare

cine să mai înoate cînd vorbele se-îneacă doar vrînd a le rosti?

și totuși dintre noi cineva va zbura mai departe

cineva care s-a tîrît prin aceste locuri pe care eu acum le străbat

ca și cum mi-aș păși umbra așternută pe ape

*

muzica asta stranie nu știe nimic despre oasele mele

dar spune atîtea despre lumea unde ele vor ajunge fără să știu

și o muzică stranie se va desluși

lumina prelinsă printre straturi de frunze le atinge ușor

*

atunci te gîndești că nu ești stăpîn pe nimic pînă nu ai perspectiva morții

un vertij de acoperișuri în levitație privite de sus – distanța ei clară

dar cum stilul de a saluta necunoscuții morți îți lipsește

nu ai decît șansa ieșirilor care despart a întrebărilor care intră în carne

cînd vis e linia orizontului și încă fumegă

pe jumătate dezgropat te arăți

așezat în pat

(altfel nu te poți gîndi la moarte fără să-ți pierzi echilibrul)

dai ochii peste cap și vezi

nenumăratele picioare ale miriapodului tastează silențios pe acoperișuri

din cînd în cînd cîte unul scapă mai jos unde cerul se așterne netulburat

„Bonjour, ambiguité! M-ai găsit și aici?”

și ceva amintește de grădinile suspendate din Boul’ Saint-Germain și înțelegi

monologul e felul morții de a te ține de vorbă

de a-ți povesti ce s-a întîmplat ca să nu observi ce se întîmplă

obișnuiește-te, sanctuarele viitorului vor fi buncărele!

*

obișnuiește-te, ce luai drept febra contrastelor era de fapt fibra lor

febra e doar a ta ea te face să migrezi de cîte ori dai peste ele

să nu aluneci în acele crevase pe care optimiștii le numesc migrene

obișnuiește-te, așadar, ești prezent doar cînd memoria lucrează

ea e mîna întinsă celuilalt și felul tău de a fi aici

amintirea e mîna pe care ți-o întinzi ție umbra vie

atunci cînd ceilalți sînt departe ești prezent atît cît îți amintești

nu-mi mai repeta!

*

cuvinte întîrziate resturi de plasmă mănuși în care tăcerea locuiește pînă în buricele degetelor

cînd vîntul scutură chimvalele nopții și între tîmple zvîcnește un animal delirînd

despre zile fără ieșire la mare ca despre un testament plutind într-o sticlă

titluri de poeme ce așteaptă să fie scrise se înșiră cum pisici mumifiate pe pervazuri

gest după gest te retragi pe același limb – oboseală

mare nostrum crește ne vom scufunda în curînd vom locui aceeași capcană

o limbă universală!

*

copil, pe cînd școala nici măcar miraj nu era dar’mite sperietoare

obișnuiai să cobori pe o stradă neobișnuit de lungă pentru anii tăi

doar așa puteai să te depărtezi de oraș să ajungi acasă

de cîte ori scrii prin curțile din spatele acelei străzi urcă o magmă

ajunge sus pe o stradă pe care doar ai visat-o

și se răspîndește, e lavă, se răcește mereu înainte de a te trezi

și cineva face umbră cineva nevăzut suveran și timid somatizează

pune în umbră morțile precedente pînă la ultima rană

unde abisuri nu sînt doar întristare și e capătul textului

o lume mai joasă întotdeauna mai mare

o platformă ca o piele roasă

cei cunoscuți nu mai sînt de găsit nu știi pe nimeni

ești obligat să-ți amintești și asta faci pînă te trezești că începi să urci

faci asta pînă lumea se face mică așa cum era cînd o locuiai

și te recunoști

*

sînt mereu praguri dar asta nu înseamnă că intrăm în casele altora

poate doar le părăsim pe-ale noastre casele minții

vei afla ai răbdare rațiunea e cînd un mare animal cu digestie lentă cînd podoabă

o dresezi sau te împăunezi cu ea pe toate scenele

abia într-un tîrziu decontezi

locurile arborilor au fost luate de petece rectangulare de asfalt așezate în verif

toate visele sînt pînă la urmă redate asfaltului

te lovesc dintr-o parte cum rafale de cîntecele atee

tocmai cînd cineva cîte unul dispare cu coada între picioare din locurile de parcare

și nu e același cu cine va fi văzut cum dispare cu coada între picioare din locurile de parcare

doar locurile de parcare rămîn mereu aceleași – muzee în aer liber

pe simezele lor la răstimpuri străfulgeră arcuri voltaice lumini de avarie

apoteotice sumbre figurile distruse ale literaturii noastre contemporane

(8/ 10.01.2023)

*

Ioana Diaconescu

Poeme visate și scrise

Pastel

În grădina-fantomă

Uscate crengi cădere liberă

Între Cer și Pămînt

Larma stelelor

Umbră peste umbre

Păstrate în flaconul cu opiu

O mască de eter

Ce alte vise

În armia

Care lunecă pe cer

Fluturi de noapte cu aripile moi

Înnegrind cerul

Peste munții lunari

Deasupra mea coroană

Pleoapa lunii

Aur

Sub scoarța Pămîntului

Pletele fluturînd în vîntul narcotic

O oră care încă mă mai rabdă

Și mă așază  în lumea pentru care par

Nepotrivit stingher

Pentru ce va fi sau poate

Pentru chiar ce se întîmplă acum

Pe partea Pămîntului nevăzută vreodată

De amarnica Lună

Și nici de  norii grozăviilor terestre

Un timp ce nu-i decît o clipă în fața plecării

Pe care-o numim moarte

Îmi spune despre toate acestea

 Vocea șoptită

Despre care am scris pe ziduri

Cuvinte care nu se văd și nu se aud

Și se fac aur

Sus în Ceruri

Îndreptarea

O mare va rămîne

Din cele știute și cele neștiute

Sub cerul liber de întunecime

Șesuri aspre vîntului

Un ochi imens un iris în capcana

Vederii tale care se deschide

Întocmai vieții

O necunoscută

Să nu se știe

Ce ești nici cine ești

Turnată  în fireturi noi

Pe cînd dispari

În zalele armurii

Solitar

Am coborît

Sub ghizdurile reci

M-a poleit încremenită

Sub tăișul razei

Apa Solitarului

În străvezimi

Am început să cad

Lent

În zbor planat

Cu aripi ca dezmembrate brațe

Devenite valuri

Peste o noapte înmărmurită

Atîta timp cît mai presus de ea

Pleoape plutitoare peste gene

Și genele ca aripi de efemeride

Mă ridicau spre clipa numită

Viața mea

Fugi de aici

Îmi spunea licuriciul

Cu suratele lui după el

Luminînd tot cerul

Și poiana săgetată de Luna

A cărei rază

Nu se mai vedea

În exploziva lumină a Ta

Ivită dintr-odată cu o coroană de raze

Purtată pe un creștet argintiu

Eram o făptură a nopții

Și printre razele coroanei Tale

Aș fi voit să fiu

*

Dan Dănilă

Lumânare

Lumina care ne devoră

se adună în ceara ei,

focul care ne pândește

coboară în pivnița trupului

Flacăra, o balerină

care își cunoaște locul,

neliniștea și scurtimea vieții,

deși încearcă să evadeze

La priveghi atrage privirile,

mișcă, pictează cearcăne

și nimeni nu are curaj să o stingă,

să își ardă degetele – miroase

a rai și a stup, leagănă sufletul.

Picior peste picior

Piciorul meu stâng calcă

firesc pe umbra piciorului drept,

mâna stângă nu știe să scrie

deci iubește mâna mea dreaptă

ca pe o soră mai înțeleaptă

Nici unul nu se crede mai important,

nici una nu face pe deșteapta,

nici un pic de invidie acolo

unde dreptatea sau stângăcia

sunt legi organice

pentru bunul mers pe pământ,

palmă peste palmă

sau picior peste picior.

Disecție

Mai ales când se înserează

începe disecția fără martori,

simți că cineva îți ridică mâna

ca să fie sigur că visezi,

apoi îți caută inima și apasă

pe camera cea mai secretă

Te vezi de sus cu un zâmbet

printre ghivece de flori exotice

și pisici care torc pentru tine

Câinele latră în fața ușii

dar nimeni nu-i deschide,

îi miroase a oase și carne,

a stăpân care își astupă urechile

și caută o formă nouă

pe care să o umple cu trupul

Mai ales când se înserează

și cerul are hemoragie

trupurile se caută între ele,

îmbătrânesc și apoi se îmbată.

Elegie

Am murit de două ori dintr-o dată

la nașterea copiilor mei în vis

și nu bănuiam că aerul e paralel

cu suflarea tot mai obosită,

nu știam cât de lent se albesc degetele

celui care strânge pușca plângând.

Alt timp continuă pe lângă acesta

și acesta, sau acesta

Ieșirea din sine, o pictură abstractă

dacă nu ar fi foarte exactă,

dacă acidul gravurilor ar coroda

mult mai adânc, poate atunci

ar fi posibilă o nouă revelație

Căldura trupului tău încă scrie poeme,

le citesc pentru plăcerea mea,

o, gelozia mea poartă armură,

nimeni altul să nu le cunoască

Cine mai învață limbile moarte

recitind din memorie până când

îi vor cădea urechile și va vedea

ciclopic, doar cu un ochi?

Oricine poate săpa un tunel

spre sine, doar colo e bine,

dar să nu stai prea mult singur,

să nu cazi definitiv pe gânduri

Neînțeles cântecul păsărilor

dar îl urmezi orbește, este drumul

spre orice dimineață, culoarea

cu care te vopsești pe față,

neînțeleasă și lumina dintâi

dar este veșmântul nepieritor

Priviți această taină a morții,

aveți răbdare cu zilele voastre

cuibăriți pe giulgiul zorilor

nici nu mai simțiți frigul final

Vi se pare că somnul neîntrerupt

se poate măsura omenește,

vi se pare că anii sunt trepte,

dar urcă ele sau coboară,

al cui pas este dreapta măsură?

Am murit de două ori în vis

la nașterea copiilor mei,

dintr-o dată eram altul,

dintr-o dată am avut timp.

*

Alexandru Ovidiu Vintilă

Soarele Burger King

din piața de pește a orașului vin vești

să zicem

obscure

e un viscol puternic vor urma ploi diluviene

și încă multe alte intemperii

și de-abia după toate astea

după o vreme

se va ivi soarele burger king

un împărat absolut gol

atât de trist că s-a născut

într-un ceas rău

și cum mâine nu seamănă cu ieri

și nici cu poimâine

în piața de pește a orașului

alb de argint verde de paris albastru de india

sunt culorile magice ale unui răstimp

uitat

în copacul porfir

o păpușă de cârpe strânge la piept

o așa-zisă pisică a lui schrödinger

Așadar

Putem observa că

alimentarele de cartier au dispărut

în treizeci de ani și

până în prezent

când granițele mentale

și condițiile de trai

s-au schimbat

și cerurile se amestecă

odată cu lumea

oriunde am fi avem nevoie de

zei ocrotitori

(care să orchestreze simfonia progresului

veșnic)

uneori nu ne îndoim de nimic

o tânără soție iubește enorm o pisică albastră

povestea ei e atât de

alambicată

pare o viziune de anvergură a unui dumnezeu

care ne gândește cu o seriozitate

exactă

în parcul cu lei

tata

a primit

un buchet de flori

și întotdeauna și-a amintit despre vizita sa

în republica sovietică socialistă estonia

la tallinn

a aflat cum e să fii viu

într-o vreme îndeosebi

tenebroasă

și între timp prețul aurului a crescut

acum i-au rămas tatălui meu doar poveștile

la persoana întâi

un discurs politic

specific

întregul univers casnic

și sentimentul că

în general

se spun

prea puține

lucruri

Doamna x domnul y

ceva mai târziu

de pildă azi în două săptămâni

pe strada 6 noiembrie colț cu mihai viteazul

în arșița halucinogenă a bărăganului

domnul y

în costum de tergal

era o prezență copleșitoare

se învârtea în cercul unui pătrat

și se manifesta

ca un erou

de altfel doamna x și-a ieșit din sine

ieșindu-și din sine

*

Sorin Anca

***

în noaptea în care 
a murit tata și-a săpat
dumnezeu singur groapa

*
una după alta
pietrele se opresc
din împietrire

*
mie mi
s-au administrat
zeii intravenos

*
acest pod nu e făcut
spre a fi trecut ci spre
a fi aruncat (zilnic) în aer

*
un copil 
a căzut ieri din cireș
în cer

*
cu ce ușurință
își rupe clipa
câteodată gâtul

*
o perlă în plus sau
în minus și colierul 
e iremediabil distrus

*
liliacul sfâșie aerul
serii cu pumnale
de parfum violet

*
sunt semne
că n-o să mai supraviețuiesc
încă o naștere

*
nici una dintre realitățile 
mele paralele nu e 
dispusă să-mi plătească chiria

*
încet se retrage
viața mea
în fotografii

*
patefonul meu

se pornește în unele nopți
de la sine

*
oglinda nu minte 
niciodată deși ea
a inventat minciuna 

*
habar n-am de ce 
tot mut ca un disperat
munții din loc

*

otrava din

venele mele

dă să ațipească

*

zilele mele

lucrează de-o vreme 

doar schimb de noapte

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 123-129]