Sări la conţinut
Ioana DIACONESCU
Nevăzut
Mi se frîng degetele precum ceara
Cînd scriu nu văd această frîngere
Cineva îmi ascunde în inimă
Misterul înserării fără stingere
Numai înfrîngeri şi cîştiguri
În sfîşierea damnată a dimineţii care nu se lasă alungată
Eu scriu şi nu contează că ziua se luptă cu amurgul
Îmi aruncă pe mîini
Mari pete de sînge amurgul reflectat mereu seamănă cu urma unei crime
„Mîinile pline sînge pe piept mi le-am şters”
Scriu uneori pe aer
Ca aerul mi se face memoria şi uit cu disperare
Ceea ce cred că n-aş putea să uit
Şi mi se ia discursul ca pedeapsă
Ca trădătoare a surorii mele albe
Pe care scriu de la începutul vieţii
Semne adesea de neînţeles
Infirmă fără ele aş fi ca trupul fără membre
Devenit invizibil
Cînd nimeni n-are milă
