Dragă  Monica,

Te-am visat azi noapte și mi-am dat seama că nu mai pot amâna scrisoarea pe care o am în minte de la moartea lui Virgil. Nu am putut să-ți dau telefon, imediat, dar în cele trei zile de când am aflat, l-am simțit/văzut exact așa cum îl păstrez în minte, cu acea eleganță naturală pe care a păstrat-o până la sfârșit, cu acea interioritate inteligentă, plină de umor, uneori caustic, alteori trist, alteori doar destins, cu acea rezervă în gesturi pe care nu am mai văzut-o, la fel, la nimeni.

M-am gândit din nou că fără voi acel ultim deceniu ar fi fost o beznă totală. Că vocea lui Virgil a readus o ordine și un set de reguli pe care în jurul nostru puțini le mai respectau. Că literatura română, și fiecare dintre scriitori, inclusiv eu, personal, am fi avut alt destin fără el. Că îi sunt recunoscătoare pentru asta și țin la el aproape la fel de mult ca la tine.

M-am gândit din nou la ce mult mi-a plăcut jurnalul lui și  mi-a părut rău că le-a distrus – dacă, într-adevăr, le-a distrus pe celelalte. În acest mod de negare a ceea ce n-ar fi vrut să existe i-am recunoscut orgoliul, firea inflexibilă. Doar că ceea ce gândea drept eroare, existase, se întâmplase, participase la ea, și nu putea să mai schimbe nimic. Firește, n-a ieșit ce a vrut el, cum a dorit, doar că totdeauna se întâmplă așa. Ceilalți ne dezamăgesc, și noi îi dezamăgim, la rândul nostru, dar viețile și opțiunile trecute nu ni le putem schimba ca să corespundă clipelor viitoare.

   În visul meu erai aici, undeva, și, firește, îmi reproșai, dar cu gentilețea dintotdeauna, ceva: obișnuitele, de la o vreme, aluzii glumețe aduse personajului feminin  pe care l-ați  construit din mine. „Stângista”. Un personaj în care mă recunosc și nu prea.

Țin  mult la tine, dar deseori nu (mai) văd lucrurile la fel ca tine. Nu mai văd viața sau oamenii sau relațiile la fel ca voi. Nu  din haosul presupus al minții mele, nu din stângism, nu din opțiuni conjuncturale. Nu pot și nici nu vreau să renunț la felul meu de a vedea, și știu  că tu îl accepți, în cel mai bun caz, ca o eroare pardonabilă.

Probabil acesta este motivul pentru care am întârziat să-ți scriu, neștiind  bine în ce stare de spirit față de mine vei fi când vei citi scrisoarea. Dar orice ar fi, sentimentul meu față de tine este același, plin de așteptare și recunoștință, chiar dacă nesupus față de așteptările tale. Și acum, după atâția ani, când mă gândesc că voi trece iar prin Paris, primul lucru de care mă bucur este că voi ajunge la stația Danube și voi coborî spre voi. Și când o s-o iau spre piscină, voi fi fericită și  nostalgică.

M-am bucurat să aud că te gândești să te muți în România. Sper să vii într-adevăr aici, unde ești iubită și respectată, unde îngrijirea poate fi mai facilă, unde vei fi înconjurată și de noua generație de tineri scriitori care merită cunoscuți.

Pe 30 octombrie voi merge la Berlin, la o rezidență de o lună, iar între 15 și 22 voi fi  în Franța, la un salon de carte la Cognac unde se prezintă și „Matinee Perdue”. Am rugat să-mi cumpere biletul cu câteva zile în plus de stat în Paris ca să-mi văd prietenii, firește pe tine, în primul rând.

Cu drag, Gabriela 

Un text de la sfârșitul lui septembrie 2006, care avea să se tot plimbe prin computerele mele succesive, fără să-l fi trimis. Probabil fiindcă nu era cu adevărat un text de condoleanțe, ci mai degrabă o  mărturisire a lealității mele.

La telefon trebuie să-i fi spus câte ceva din ceea ce scrisesem aici. Nu tot. Nu aveam de ce să replic la niciuna din referirile ei la mine din jurnalele ultimilor ei ani. Sigur nu și-a imaginat că nu le deschisesem. Eram încă în acea lungă perioadă a mea de refuz al cărților, după cei cinci ani (1985-1989) de lucru ca lector la Cartea Românească. Iar  memorialistica, așa cum am povestit și în Anii Romantici, nu m-a interesat decât atunci când mi-am documentat ficțiunile.

I-am deschis jurnalele de relativ puțin timp și mi-am dat seama că fiecare referire a ei la mine ar fi trebuit contextualizată, asociată cu explicații etc. Am amânat pentru un posibil capitol viitor din ”Meserii nerecomandate femeilor.”

„8, Rue Francois Pinton”

Eram foarte tânără atunci când, la moartea tatălui meu, am înțeles că de fapt, pentru fiecare dintre noi, un oraș, oricât de mare, este locuit doar de câțiva oameni: de cei pe care cu adevărat îi iubim. Cei care la moartea lor iau cu ei lumina, culoarea, căldura unei străzi, a unei case. Și pe urmă am scris asta în „Drumul egal al fiecărei zile”.

În ultimele dăți când am mai fost la Monica, de fiecare dată m-am gândit ce frig se va lăsa, pentru totdeauna, peste acel colț al Parisului, după ce nici ea nu va mai fi acolo. Pare retoric, dar este adevărat:  mai mult de  un deceniu mă bucuram să ajung la Paris doar ca  să merg în vizită  la ei. Emoția cu care priveam în jur după ce urcam scările la stația Danube, piațeta de unde coboram spre piscină, alte scări urcând la acea căsuță care mi s-a părut apoi, atunci când bătrânețea i-a prins  din urmă, atât de improprie pentru ei, din cauza scării de lemn. Vocea ușor afectată a lui Virgil, un domn distins, cu o amabilitate egală și mereu ironică, vocea Monicăi, puternică, pasională, inflexibilă. Făceam două-trei vizite pe zi într-un Paris care mă strivea, mă înăbușeam în metrou, eram istovită, întârziam mereu față de ora promisă și Monica mă aștepta cu o anxietate inexplicabilă pentru mine. Ce ore fericite urmau, când vorbeam toți trei, eu plină de încredere că ce voi spune pe divanul acela, acolo va rămâne: consemnul transmis din scurta noastră „ilegalitate”, de doi ani, când i-am trimis, pe numele și adresa unei necunoscute Lucie Rosetti cărțile recomandate pentru cronici la Europa Liberă. N-am avut cum să mă necăjesc văzând că avea să fie călcat în libertate, fiindcă, așa cum deja am spus, i-am citit prea târziu jurnalele.

Nu reușeam s-o conving de nimic din ceea ce gândeam altfel decât ea și mi-a  construit, în paginile jurnalelor ei, un personaj care, după ce nu voi mai fi, va rămâne poate mai viu decât sunt/am fost. Faptul că nu comunicam totdeauna nu mă împiedica să țin, poate chiar la fel de mult, la ea. Prietenia, afecțiunea nu se pot explica, nu se pot povesti.                              

Se pot povesti doar momente când mi-a spus ceva ce nu  trebuie să uit: cât a surprins-o bătrânețea, pe care și-o imaginase cu totul altfel. Părinții ei muriseră mai devreme, mai tineri decât ea, iar moartea mamei, în închisoare, însemnase o suferință de o viață și un dereglaj al programului zilnic: de atunci, după cum a tot spus, n-a mai putut dormi fără somnifere.

Bătrânețea o descoperi la părinții, la rudele care mor, treptat, înaintea ta; dar ei, ca mai toți exilații, erau orfani. Și ultimul lucru la care se gândiseră a fost făptura lor de nervi și carne, dăruită unei cauze, în final dezamăgitoare.

Când servești o cauză nu ai îndoieli și te obișnuiești să acționezi pe loc, mai ales dacă ai vocație de  lider. Iar Monica avea. Când lupți pentru o cauză, nu te lași convinsă de alte păreri. În trupul mic al Monicăi, în ochii ei intenși, negri era o voință de neclintit pe care am simțit-o și în anii ei de suferință. Pentru că, până și o ființă ca ea, atât de iubită, de respectată  în țară a trebuit să treacă prin suferința bolii, a pierderii partenerului de o viață și, oricât ar fi de greu de crezut, a singurătății adusă de  bătrânețe. 

Am văzut-o ultima oară la începutul lui decembrie. A intrat repede într-o discuție normală, se uita la florile pe care i le-am adus, avea umor, mi-a spus iar, ca și altădată, că nu și-a imaginat niciodată că „Dimineața pierdută`” va apare vreodată în franceză și încă la Gallimard. Am fost aproape sigură că o văd  pentru ultima dată, într-atât de mult o distrusese statul în pat, pericol mortal de la o anumită vârstă încolo.         

A murit în „săptămâna luminată”, ea care era o agnostică, la fel ca Virgil. „Aș vrea să cred, dar nu pot”, mi-a spus la un Paște, când, cu obișnuințele din România, am întrebat-o dacă merge sau nu la Înviere. Dar eu sper că mai este undeva și a putut vedea  tristețea lăsată la despărțire.

Textul acesta, puțin scurtat, îl publicasem în acel aprilie 2008, în suplimentul „Bucureștiul Cultural”. Pus în mijlocul 22-ului, părea să aparțină revistei, dar eu nu mai lucram la ea, și, după trei ani, mă și dezintoxicasem.

Stăteam pe străduța din fața fostului restaurant Cina. N-am intrat în Ateneul unde erau expuse urnele, unde se ținuseră discursurile, ceremonia solemnă, de unde ieșea în valuri o lume cunoscută etc. În acel moment de gol, când nu vedeam legătura dintre ce se petrecea acolo și cele două vieți care se derulaseră la mare distanță, în Parisul arondismentului 19, m-am trezit față în față cu un coleg de la GDS.

Mi-a spus: Mulțumesc! pentru textul meu care presupun că-l impresionase. Am dat din cap, încruntată, deși aș fi vrut să-i spun: N-ai de ce, n-am scris pentru tine! Monica și mai ales Virgil îl  admirau foarte tare, și aveau de ce, dar eu n-aveam treabă cu sentimentele filiale ale fiecăruia, eu scrisesem doar despre mine.

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 2-3]