O femeie matură din București, intelectuală aflată într-o stare post-traumatică, de după moartea unei ființe dragi, și o adolescentă desțărată, rezidentă în Barcelona, marcată de divorțul părinților, pornesc într-o excursie spre rădăcini, o mică localitate de pe malurile Dunării. Călătoria este, deopotrivă, o ciocnire între generații, o incursiune în istoria familiei și a C.-ului, o experiență de (auto)cunoaștere și regăsire, o aventură în căutarea sensului existenței. Tema fierbinte a emigrației românilor de azi în Occident se oglindește în transmutarea unor italieni pe pământ românesc, la mijlocul veacului al XIX-lea. Poți trece „Linia Kármán” fără explozie sau năruire? Numai marea literatură reușește să surprindă nuanțele infinitezimale și imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán este un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/ din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea.

Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului. Cenușă și splendoare, ca într-un film alb-negru de Elia Kazan, ca într-o melancolică fotografie în sepia, peste care se așază, în colaj, imaginile colorate, de parc Guell, ale unui nou început.

 Gabriela Gheorghișor

*

De când ajunseserăm la București, veneam seara să te iau de la Palatul telefoanelor, vara era încă lumină și Calea Victoriei plină de lume care se târa într-o direcție sau alta, fără oprire. Dacă făceai abstracție de firmele luminoase, erai înapoi pe strada Domnească, pe care dacă înaintai suficient dădeai direct în faleză. Și aici puteai ajunge jos, la Dâmbovița, dar cheiurile nu aveau nimic din farmecul celor de la Galați, nu se plimbau perechi la braț, lipseau și țigăncile cu coșuri de răchită pline de trandafiri îmbobociți. În noiembrie, cerul gri se acoperea de stoluri de ciori, umpleau aerul de un fâșâit întunecat, ca și cum ar fi târât un lințoliu peste oraș. Te așteptam în fața Palatului, lumina scădea aproape brusc, în câteva minute vedeam în jur ca printr-o bucată de voal negru. Felinarele nu se aprindeau încă, doar vitrinele prăvăliilor împrăștiau penumbra, dar nu suficient cât să vezi unde puneai piciorul, așa că o vreme mulțimea haotică se îmbulzea mai puțin, părând că se deplasează în aceeași direcție, dar balansând stânga-dreapta ca valurile unei mări întunecate. Îmi părea rău că nu pot vedea mai clar siluetele femeilor care ieșeau din clădirea telefoanelor, colegele tale erau mai toate bine îmbrăcate, făceau rost de tipare de la casele de modă și-și croiau taioare din stofă mai ieftină, dar care, dacă era bine aleasă, cădea pe corp aproape ca una scumpă.

Mitrică rămăsese la Galați, dar promisiunea era că o să vină la București după mine. Îi dădeam uneori telefon de la Palat, dar nu-i puteam ști programul, așa că de cele mai multe ori nu reușeam să vorbim. Telefonista mă întreba din ochi, când mă vedea ieșind din cabină, nimic, nu? Uneori mă surprindeam bucurându-mă că nu îl găseam, era mereu un fel de furie care mocnea în vocea lui de când plecasem, pe care deja nu și-o mai controla ca la început.

 Erai singura căreia puteam să mă confesez, mai ales despre Mitrică. Sub un impuls de moment, mă mai pomenisem povestind câte ceva uneia din fetele de la țesătorie, care mi se păruse în lumina înserării, în jocul permanent al scamelor și firelor de praf, la fel de singură ca și mine, la fel de pierdută în orașul mare, dar regretasem imediat. În orice mărturisire e o pierdere, o dezvelire care, chiar dacă de o clipă, rămâne pentru totdeauna între tine și celălalt. Am văzut mereu în ochii celui care ascultă, sub blândețea sau compasiunea din primul moment, săgeata neagră a satisfacției și triumfului, uite că cineva e mai nenorocit ca mine, uite că viața mea nu e atât de rea pe cât credeam. Dar asta puteam s-o spun și eu oricui, de la bun început, da, viața mea era probabil mai rea decât a multora dintre cei care lucrau la țesătorie, chiar și decât a Bebelinei, care avusese în copilărie un fel de boală hormonală și-i ieșiseră ochii de orbite, atât de rău că îi afectase vederea, sau cel puțin așa explica ea de ce unul din ochi te privea în față, iar celălalt fugea spre colțul de jos al încăperii, unde se aduceau baloturile de pânză. Bebelina se măritase cu un pitic, nu unul de la circ, cum râdeau fetele pe la spatele ei, unul îmbrăcat mereu la costum, funcționar într-un minister pe un salariu bun, care i-ar fi permis Bebelinei să stea acasă, dacă Piticul ar fi vrut (așa îi spunea toată lumea, așa ajunsese și ea să îi spună, fără ca porecla să mai aibă vreun sens negativ după atâta timp). Piticul era gelos și o bătea, toată secția știa, odată la câteva săptămâni Bebelina apărea cu ochiul care privea în podea învinețit, întotdeauna același, poate că nu întâmplător, părea că se uită la oameni de sus. Când venea s-o ia de la țesătorie, o aștepta afară, pe trotuar, mă uitam la palmele late, acoperite cu păr negru și des, cu degetele nu mai lungi decât ale unui copil, îmi imaginam cum trebuie s-o fi lovit cu ele.

— Țesătoria te îngroapă de vie, încet și sigur. Nimeni nu iese de aici fără vreo boală, mi-a zis maistra încă din primele zile.

 Era o femeie voinică, dintr-un sat de lângă Galați, care se purta cu fetele ca și cum le-ar fi fost o rudă mai în vârstă. Aducea aproape în fiecare zi de acasă mâncare pentru mai multe persoane, în toată secția erau multe fete care nu-și aduceau nimic, pretinzând că sunt la regim. Mie-mi plăceau ouăle de țară, fierte exact cât să rămână gălbenușul moale înăuntru, iar ea a observat imediat și a început să le oprească pentru mine. Dar atunci, la început, m-a deranjat tonul ei compătimitor, și felul cum s-a uitat din cap până-n picioare la mine, ca și cum stabilise deja că n-aveam nici o șansă. I-am zis că sunt sănătoasă tun și că nu mă sperie o țesătorie, nu cred că e muncă grea, nu ca la țară, la câmp.

— Sunt în primul rând articulațiile, ele cedează primele, a continuat, ca și cum nu m-ar fi auzit, dând din cap cu o privire sumbră, dar nu astea sunt bolile cele mai grave, altele sunt. Ascultă la mine, a adăugat, în țesătorie intri una și ieși alta.

Primul lucru care mi s-a părut insuportabil nu a fost, cum poate era de așteptat, statul în picioare, sau orele neîntrerupte de făcut aceleași și aceleași lucruri, ci mirosul. Aerul umed, gros de scame, suspendat deasupra încăperii ca o căciulă greoaie de lână, încărcat de mirosuri – de ars, de unsoare, de cazan în care clocotesc rufe puse la fiert în soluție chimică, de transpirație – îți astupa nările, îți atârna pe umeri, îngreunându-ți mișcările, astfel că după câteva ore începeau durerile de cap, amețeala, stările de vomă. Ochii mi se împăienjeneau, firele alergau în fața mea, mosoarele se roteau pe stativele cu țepii metalici, încinși, roțile metalice se învârteau trăgând după ele benzile fierbinți de cauciuc elastic. Mișcarea aia necontenită, care se repeta la nesfârșit, fără nici o variație, viteza cu care se întâmpla totul în jur, faptul că sunetul nu înceta niciodată, nici un moment, capcana de fier și de scrâșnete, eram într-un fund de iad, cum zisese la un moment dat una dintre fete, în minutele de întuneric dinainte să se aprindă lămpile metalice, suspendate pe câte un fir subțire deasupra fiecărui război. Într-o parte era mașina de urzit, inima de metal negru a halei, a cărei energie făcea aerul să vibreze în jur. Cu cât se mișcau mai mult toate, cu atât aveam senzația că viața stătea pe loc, se înțepenise acolo, în fața războiului numărul 34, ca un element oarecare al mașinii de urzit, care oprea cu un scârțâit întreg mecanismul. Cum la fiecare era trecut, pe o plăcuță, un număr de identificare, de multe ori mă strigau chiar așa: Treișpatru, la maistră!

Maistra mă proteja, deși mă striga și ea, ca și celelalte fete, Treișpatru, du-te până la creație, că au nevoie de model. De două ori pe săptămână îmi aducea oul moale, cald încă, și mi-l strecura în buzunarul halatului. De câteva ori i l-am dat înapoi, i-am spus că prea multe ouă îmi făceau rău, că sufeream cu bila, că în copilărie, la C., mâncasem prea multe. Mă privea mereu la fel, cu seriozitate, ca și cum ceea ce tocmai îi spusesem nu era o inepție, și mi-l îndesa la loc în mână. Uite, mi-a zis odată, eu am avut o fată care mi-a murit și mânca ouă moi, ca și tine, te rog să le primești, de sufletul ei. Habar n-am avut dacă povestea era adevărată, dar de atunci nu le-am mai refuzat. Odată, într-o dimineață când mă prinsese ploaia și mă udase până la piele, n-am observat când l-a lăsat să-mi alunece în buzunar. Am simțit deodată căldura care mi se răspândea în carne, și senzația aia, de o blândețe neașteptată, în ziua fără nici o perspectivă, în aerul umed și îmbâcsit, în uruiala care ne acoperea vocile, m-a făcut să-mi dea lacrimile. 

Mai era și altceva, dintre toți oamenii pe care-i întâlnisem, era prima care mă lăuda cu voce tare, mă dădea de exemplu celorlalte fete, eram, pentru prima dată, cum trebuie, și aveam nevoie de asta. Aveam nevoie de aprobarea ei, deși nu recunoșteam asta nici măcar față de mine. Eram în producție, lucrurile se schimbaseră, trebuia să fiu mereu așa cum zicea ea, curată, îngrijită, pricepută, ca ea să mă placă. Și dacă ea mă plăcea, atunci chiar deveneam așa, și în ochii mei, mi se părea că și în ai celorlalți. Nu mai eram rahitica, lingava, împiedicata, cheala, cum îmi ziceau la C.

Am început repede să tânjesc și eu, ca toate celelalte, după secția de creație, unde nimeni nu purta halat și nu mirosea a transpirație, femeile aveau cercei în urechi și de multe ori erau coafate, nu purtau niciodată basma. Nu o dată am recunoscut în rochiile lor poplinul pastelat sau în dungi pe care-l produceam, dar care acum mirosea a parfum, nu a metal încins. Erau câteva, nu mai mult de patru, într-un birou aerisit, cu flori roșii în ferestrele înalte, cu pereții albi pe care atârnau tot felul de tabeluri cu măsurători și bucăți de pânză. Aveau cocuri strânse în panglici mătăsoase, asortate cu cerceii sau mărgelele, se mișcau zâmbind în jurul meselor pe care stăteau albumele cu mostre, de parcă ar fi avut tot timpul din lume. Aici toate aveam nume, nu mai eram numere, chiar dacă numai pentru o zi.

Uneori, când ieșeam seara, eram atât de obosită că mă opream în părculețul din apropiere, să respir aer curat. Erau câteva bănci proaspăt montate acolo, în jurul unui rond de flori fără miros, care rezistau și iarna, alegeam una de sub copacii cu coroana mai bogată, într-o parte locul era mărginit de o bordură de plopi, rari, cu frunze anemice care scoteau un foșnet uscat, cărora nu părea să le priască aerul sărat. Scoteam din geantă cartea pe care o aveam  întotdeauna la mine, dar nu puteam citi, n-am putut niciodată să citesc în public, în trenuri sau în parc, cum făceai tu mereu, complet absentă, depărtându-te imediat de lumea din jur. Pe mine mă absorbea pe nesimțite mișcarea din jur, dar aici, afară, mișcarea însemna altceva, învățasem să ascult altfel sunetele și să le deosebesc, să le extrag, unul câte unul, din zgomotul general, iar la ora asta, a înserării, începeau să se audă greierii, vântul venea în valuri dinspre faleză, răcoros, golit de mirosurile trecătoare de peste zi, vocile celorlalți erau mai coborâte, pentru că liniștea începea să înghită bucăți mari din tot ce era în jur, liniștea pe care o așteptam toată ziua, prelingându-se treptat în fiecare ungher întunecat al parcului, abia atunci mă ridicam să plec. În primele luni, în zilele de salariu, mă duceam la magazinul de pe strada Domnească și cumpăram și eu câțiva metri de material, poplin în dungi, sau uni, sau stofă subțire de lână, pentru o fustă, pe urmă la o cofetărie din apropiere, de unde luam eclere cu frișcă, preferatele Ianei, și încheiam la librărie, de unde cumpăram întotdeauna o carte nouă.

În cazul meu n-au cedat primele articulațiile, cum prezisese maistra când mă măsurase prima dată din ochi, a fost altceva. După câteva luni am început să am insomnii, continuam să aud războaiele în urechi și după ce plecam de la țesătorie, inima îmi bătea mult mai puternic decât de obicei, după care făcea pauze lungi în timpul cărora privirea mi se întuneca. La dispensar mi-au spus să fac plimbări în aer liber și să mă alimentez corect, sufeream de astenie și eram anemică. Am început să bat faleza până în capăt, unde se sălbăticea, și să stau câte o oră pe o bancă, pe malul apei, ascultând sirenele vapoarelor și clipocitul valurilor care se loveau de țărm când trecea o ambarcațiune mai mică. Dar cum ajungeam acasă, războaiele reîncepeau, le auzeam în somn, ca și când aș fi dormit în țesătorie, le auzeam dacă deschideam fereastra și în cameră intrau sunetele obișnuite ale nopții, trăsuri întârziate, râsete, lătrat de câini, erau acolo, pretutindeni, orașul devenise o țesătorie enormă unde războaie nevăzute continuau să meargă, fără oprire, zgomotul mă urma ca un animal nevăzut, ajungându-mă mereu exact când credeam că mi-a pierdut urma.

Într-una din seri, m-au găsit pe mormanul de resturi care se aduna la capătul fiecărei zile, uneori împărțeam între noi bucățile mai mari de poplin, fetele croiau perne, ștergare, cele mai pricepute le brodau. Leșinasem, mai târziu am înțeles că fusese un puseu de tensiune, sângele care mi-a curs pe nas a fost și salvarea mea. Altfel s-ar fi dus în altă parte, mi-a zis doctorul de la spitalul județean, probabil la creier. Așa se va și întâmpla până la urmă, peste mulți ani, când voi sta în fotoliul muștar, de vorbă cu tine care vei trage la mașină căptușeala unei fuste. Când m-am trezit în pat, la spital, se lumina de ziuă, întunericul ferestrei se dilua, aerul din salon era tot mai apos, mai transparent, în cele din urmă a ieșit și soarele și lumina s-a făcut un arc albastru, tot mai larg, care a dispărut cu totul în strălucirea lui orbitoare.

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 22-24]