vineri te iau de la școală

te duc

acolo unde soarele e doar o biată aromă mexicană

 beți de iubire

ai doar optsprezece ani

 poți fi

visul cu cremă de whisky și tutun

lasă-mi sânii învinețiți de degetele lacome ale întunericului

*

Nu voiam să văd chip de om. Totul era anost și lipsit de sens. Mama, Hans, Mercur, toți erau șterși, de parcă cineva se hotărâse cu o gumă-mastodont, să elimine conturul fețelor. Personaje care supraviețuiau după bunul plac al creatorului.

După ce tăiam lemne sau aduceam apă proaspătă de la fântână, aveam dreptul la câteva ore de respiro. Doar ale mele. Și mergeam în crângul din spatele casei, după glugile de coceni de anul trecut, pe malul pârâiașului, păzit de salcâmi înalți, care miroseau a primăvară. Acolo aveam cazemata. O improvizație din nuiele, crengi și nailon, pe care o încropisem de câteva luni. Nu eram un arhitect grozav.

Locuiam la marginea cătunului. Într-o mare măsură, dacă știai să o tolerezi, singurătatea îți oferea multe satisfacții. În primul rând, învățai să te cunoști mai bine. Să te accepți. Să-ți știi cu precizie limitele. Într-un cuvânt, să lucrezi mai bine cu tine. De două luni făceam asta zi de zi și descopeream din ce în ce mai multe secrete despre nopțile magice cu stele, despre viziuni și despre ce se poate ascunde într-un trunchi de copac.

Într-una din zile a sosit.

Slabă, cu ochii îngropați în orbite, de parcă nu ar fi dormit de ceva vreme, mai scundă decât mine. Brunetă și cu veșnicul ei zâmbet. Palidă și șarmantă.

„Ce vrei să faci cu pelerina asta de ploaie?”, m-a întrebat. Preț de câteva secunde ne-am studiat. Era simpatică și chestia asta îmi dădea încredere.

„Cu asta?” Am replicat, încercând să trag de timp. „Cu asta noaptea să mă plimb.”

S-a uitat la mine și a râs. Un râs voluptos, degajat. Dar care nu-i lua paloarea cadaverică. Paloarea rămânea acolo ca o cortină de fier. Sunt unele persoane cu care nu ai nevoie de mai mult.

Se stabilesc legături, semnale transmise de o parte și de cealaltă, cu aceeași precizie și intensitate și totul e stabilit ca un acord ferm și de lungă durată.

Ester trecuse de toate, era de încredere, voalată și palidă. De o fragilitate aproape sexuală. O finețe transparentă prin care vedeai viața cum se scurge spre cer și înapoi. Supusă, dar nu fără pretenții. Maleabilă, dar nu proastă.

Nu mi-a spus niciodată de unde vine și unde doarme. Erau seri când poposea cu capul pe pieptul meu ore întregi, dar de fiecare dată, dimineața nu o mai găseam acolo. Dispărea precum o iluzie. Dar serile petrecute cu Ester erau plăcute și intense. Deși era o fată fermecătoare, nu m-am gândit niciodată la ea ca la o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Avea o frumusețe celestă și mirosea precum un înger. Îmi era teamă și frică, deși, pot jura cu mâna pe inimă, că am iubit-o nespus de mult. Așa cum nu am iubit pe altcineva vreodată.  De fapt cuvântul iubire era incomplet.

Prima dată, rețeaua și-a făcut simțită prezența, când Ester dormea pe pieptul meu.

Prima senzație a fost de nedescris. S-a creat un vid deasupra cazematei. Stelele se strânseseră toate într-un colț. Și o magmă aburoasă, întunecată, se răspândea sporadic peste tot. Auzeam voci de tot soiul, de copii, de femei, difuze și inconstante. Puteam să ascult fâșâitul pâclei misterioase, care scruta întunericul ca un tentacul, sigur și în același timp precaut.

Sunete puternice îmi vâjâiau în cap precum un torent. Un mic haos la început de drum. Toate astea se-nfășurau ca un lanț de gâtul unui copil și, oricât de tare aș fi strigat, tot nu m-ar fi auzit nimeni, pentru că soarta mea, în acel moment, era un fir în camera unui bolnav, de care atârna o lustră palidă și pătată de fum, rotindu-se la nesfârșit, în segmentarea timpului ce se scurgea greu, slinos, ca o halcă uitată afară, topită de soare, iar jos, în patul său metalic, bolnavul se gândea la cele mai frumoase momente ale sale, din nou și din nou, fără să se plictisească, propriul film proiectat  în spațiile dintre elicele lustrei pătate de fum, și ele deveneau secunde, apoi, ore, ani, zeci de ani, înmagazinând trăirile unui prunc și eșecurile unui adult, fără ca bolnavul să clipească, de parcă acolo lumea se oprise, martoră la propria sa viață singulară, egoistă, strecurată cumva printre mii de degete informe, unele mai urâte decât altele, degete de femeie, de salahor, de copil, de bătrân, odihnindu-se cu un zâmbet senil așternut pe față; singurul lucru, care indiferent de conjunctură, rămânea intact, așa ca elicele lustrei, într-un perpetuum mobile, cu o viteză uimitoare, prea mare, mai mare decât viteza cu care viața îi luase și-i oferise, dar toate astea pentru el nu contau, nici cât o brumă, toate astea nu însemnau nimic, căci, în sinea sa, el era mulțumit, se convinsese cumva, printr-unu joc simplu, în interiorul său, că fuseseră cele mai bune decizii pe care le-ar fi putut lua cineva, nimeni nu avea nimic de obiectat, așa cum nu avusese nici în ziua nunții, nici în ziua nașterii, deși acolo se așteptase să apară cineva, să-l scape sau să complice lucrurile. Nimeni. Un gol în care ecoul se întorcea înapoi de zeci de ori. Un gol care îți oferea încredere, un drum vidat de unde te puteai întoarce oricând în siguranță. Acolo nu era nimic. Nici măcar Dumnezeu. Nu era decât întuneric.

Abia după ce Ester dispăruse, am realizat că toate astea le făcuse doar pentru mine. Mai bine spus, Ester fusese mediul meu. Fără ea au urmat luni de zile de singurătate. Fără ea am cunoscut dezintegrarea și dispersia ego-ului meu, ca un asteroid lovind atmosfera.

Și acum simt prezența ei, impermeabila ei voce cu care se deschideau porii întregului meu trup, atât carnal cât și sufletește.

Acolo, în valea dintre case, în spatele crângului, unde vântul avea viteze incomensurabile, unde brazdele erau întoarse și uscate și praful se ridica ușor, acolo, lumea noastră, în bătaia lunii, când porneam pe jos ținându-ne de mână, devenea un instrument indispensabil pentru măsurarea întunericului. Ester nu cunoștea frica. Era imună în ciuda fragilității sale. Îmi puneam pelerina galbenă și coarnele, apoi priveam stufișurile inegal împărțite din vale, nucii înalți de la marginea bazinului dezafectat, unde nu îndrăzneam să merg. Era un loc misterios și plin de surprize, cel puțin așa mi se arăta în somn, în unele zile. Corpul meu se odihnea în fața unei camere tehnice dezafectate, frunzele se ridicau deasupra ca un coviltir, un miros dulceag de fum, câteva striații apărute din neant pe cer și pașii afundați în nisip din spatele meu. Acolo dormea femeia misterioasă. O știam încă din copilărie, când avusesem atâtea peripeții cu Flo și fratele său. „Roger, fricile noastre sunt făcute din cel mai prost material. Nu păstra în tine nimicuri. Aruncă-le!” , așa-mi spunea ea cu fruntea palidă și buzele dezlipite.

De multe ori îmi pierdeam gustul și mirosul când Ester se apropia. Inițial, am crezut că este o senzație trecătoarea, dar nu, nu a fost așa. Își făcea simțită prezența.

În momentul în care am aflat că este o iluzie, viața mea a căpătat alt sens, altfel am început să judec lucrurile, cerul nu mai avea aceeași culoare, câmpurile pline de grâu băteau în jocul vântului fără nicio noimă, totul devenise insipid și fără nicio finalitatea, de parcă Ester ar fi fost mai mult de atât. Mai mult decât o fetiță insignifiantă, mai mult decât doi ochi dezinteresați sub o claie de păr negru, veșnic nepieptănat. Era acolo de fiecare dată când aveam nevoie de ea. Era o manevră simplă. Trebuia să-nchid ochii, să mă gândesc la copilărie, să-i văd chipul odios de candid și gata. Era suficient. Apărea acolo, în colțul creierului meu, îmbrăcată cu aceleași haine de când o știu, modestă și pozitivă.

Nu se speria niciodată.. Era imună. Din altă lume. Lucidă și-n același timp coerentă. Capdeșoarece nu avea o părere bună despre asta. În fine, el nu credea în iluzii, și niciuna nu-i inspira încredere. Spunea mereu „Iluziile, băiete, mai devreme sau mai târziu, te vor dezamăgi.” Timpul, însă, a demonstrat contrariul. Pentru că Ester nu era o iluzie obișnuită. Era mai mult decât atât. Uneori, iluziile pot avea propria lor personalitate și în timp pot deveni entități separate de celelalte trăiri personale, asta depinzând și de cât de des sunt utilizate și, mai ales, în ce mod.

Cert este că dronele nu o puteau vedea pe Ester. Fluxurile conștiinței și celelalte teste nu o puteau găsi. Întotdeauna am crezut că ea este mai mult de atât și toate astea cumva, mi-au întărit convingerea. Ester trăia în cel mai sigur colț al creierului meu. Acolo unde trăiau cele mai frumoase amintiri, nedeformate de timp și de mine, însumi. Acolo exista un loc ferit de colții realității și se asemăna foarte mult cu satul în care am copilărit, Mo yan.

Atunci când rețeaua întunericului se-ntindea, precum o rețea tubulară transparentă, prin toate capilarele mediului, trăiai cu certitudinea că nimic nu poate scăpa unui parazit inter-spațial atât de bine pus la punct, o metodă infailibilă, atât de puțin cunoscută. Dar lucrurile nu stăteau chiar așa. Colțul acesta era impenetrabil. Târziu, mult mai târziu am și descoperit și de ce…   

Întinderea vastă ca o pânză impermeabilă extrem de subțire, se-ntindea peste întreaga vale ferită de case și de ulițe, lăsată pradă crângurilor cu porumbe și măceșe. Mirosea atât de frumos încât nările mele mi se lipiseră de burta cerului ca două ventuze prin care încercam să aspira arome noi. Striațiile mantiei, care acopereau întreaga priveliște, nu erau altceva decât vectorii unor atracții între moleculele fiecărui obiect, mai mici sau mai mari după caz. Cineva ar fi scanat lumea pentru mine, deși nu cerusem una ca asta. Ester, întinsă ca un bulgăre de zăpadă lângă mine, albă și rece, privea cerul, încorsetată în rețeaua ei proprie de mii de gânduri, construind castele în grabă ca și cum oamenii ar fi fost pionii minții proprii. Niciodată nu am văzut-o derutată pe fata asta. Avea o siguranță de fier, poate cum mai găseam la Capdeșoarece. Cu toate astea, pielea ei albă ca laptele îmi stârnea fluturi în stomac cu care nu știam ce să fac. Nu putea fi vorba de o atracție fizică, nicidecum. Era mai degrabă, o stare ciudată, Ester devenise o entitate, o gură cu o sumedenie de gânduri, care depășeau cu mult pe cele ale oamenilor. Întotdeauna Ester privea dincolo de aparențe, de multe ori, lăsa să se-nțeleagă atât de mult,  încât nu știai dacă este o viziune-test sau o nebună.      Buzele se opreau perfect sub nasul proporționat, ochii de un negru aprins, pe albul imaculat, semănau mai mult cu două raze scrutătoare, ferite de izul normal, plat.  Nimic nu mai rămânea ca înainte după ce o cunoșteai.  Avea un impact colosal asupra ta, vrând nevrând, deveneai alt om după ce Ester îți vorbea. Nu neapărat tonul, mai degrabă felul în care articula și se juca cu cuvintele, fără să bagi de seamă, rămâneai hipnotizat cu bună știință.

Într-o zi m-a întrebat:

„Crezi în destin?” Nu am știut ce să-i răspund, pentru că bănuiam că era o întrebare capcană. De prea multe ori eșuasem la astfel de întrebări și începeam să o cunosc mai bine, deși era departe de mine din toate punctele de vedere.

„Și dacă nu cred, el este acolo, nu?”  Am zis eu.

„Adevărat. Însă forța cu care te grăbești spre el sau cu care încerci să fugi, are o repercusiune asupra evenimentelor viitoare.”

„Sunt conștient de asta. Totuși, de ce atâta zgomot, în fond și la urma urmei, cineva știe încotro ne-ndreptăm și nu ne dă nici o șansă să demonstrăm contrariul, nu?

„Roger, nu toate destinele trebuie neapărat să ajungă la capăt! Vezi, tu! De multe ori lași lucruri neterminate pentru că așa este firea omului. Destinele sunt precum niște becuri aprinse pe o hartă gigantică. Unele îți atrag atenția, altele, din nefericire, nu sunt atât de importante. Puțini sunt cei cu adevărat aleși.”

„Ester, tu crezi că gândurile noastre au și ele viața lor, adică se trezesc dimineață, merg la câmp, chestii din astea?!”

„Nu aș merge atât de departe… dar, cine știe? Totul e posibil într-o lume ca asta.”

Apoi Ester făcea un gest ciudat, așa cum nu mai văzusem la nimeni. Se lăsa pe o parte, privea în gol și-și băga policarul în gură. Așa cum fac nou-născuții. Stătea așa câteva minute bune, cu privirea ei blândă, călătorind cu ochii minții dincolo de linia zenitului, departe de noi, de lucrurile reale, de salcâmi, de crâng, de casă, de stolurile de vrăbiuțe, de tot ceea ce înseamnă viață. Acolo, în lumea ei era liniște, o liniște de mormânt, o singurătate unică, aidoma cu cea din uterul mamei. Ce n-aș fi dat să călătoresc cu ea?!

…

Când am înțeles că Ester era călăuza mea, călăuza singuraticilor, a fost prea târziu. Îi simțeam mirosul în pielea de pe brațe, îi auzeam vocea, deși știam că nu se va mai întoarce niciodată.

Era prezentă în interiorul fiecărui nucleu, precum o informație bine inserată, de care nu mai puteam să scap cu una cu două. Când mă trezeam, ea devenise un vid dureros, o mantie aspră, sub care mă ascundeam de ochii lumii, dar țepii ei mă scrijeleau ca pe o coală de hârtie. Era ca o petală de trandafir, care la început nebăgată de nimeni în seamă, înconjurată de țepi, devenise cu timpul, o piele atât de fină, de care nu mă puteam dezlipi.

Post scriptum:

….

Acolo unde ar fi trebuit să am o inimă și să  bată, este un vid, un loc sterp de unde nu ajunge nimic până la mine. Sunt un tub de plastic cu conștiință. Nu pot să mă ridic, nu-mi văd picioarele, nici mâinile. Nici nu cred că am avut vreodată. Tavanul alb seamănă cu o pânză de bumbac, pe care obișnuia mama să scoată pâinea din cuptor. Amintirile nu-mi mai aparțin în totalitate. Simt că trupul meu nu face doi bani și asta e o chestie mișto, sunt liber într-un fel, și realizez că lucrurile în care am crezut când am fost în deplinătatea facultăților fizice, se dovedesc acum, fără nicio valoare, ca și cum anii ar fi trecut în grabă și întregul sistem de valori s-ar fi schimbat. Nu știu nici dacă sunt eu însumi, Roger Mood, sau sunt o sosie, o clonă, un rebut, o mașinărie, un mic univers, o bacterie cu conștiință. Poate că așa este sfârșitul. Imaterial, suferind, să poți auzi tot și să nu poți face ceva, să nu poți fugi, să te ascunzi. Poate este doar o etapă. Cred într-un sfârșit complex, astfel nu ar avea nimic sens. De fapt, sfârșitul ar trebui să fie mult mai interesant, să aibă mai mult miez, de unde să-și tragă fiecare insectă învățăturile, să-și ia doza de morală, să facă o gargară, apoi să meargă mai departe.

Sfârșitul ar trebui să fie un refresh, nimic mai mult, pentru că existența, în sinea ei, e musai să devină eternă.

   „Lumina nu valorează nimic, atâta vreme cât ochii care o privesc, nu simt mare lucru. ”

                                                                                                                                      Tao Pixe 4.6

(fragment din romanul Tao Pixe)

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 24-26]