1. Critica fascinans sau înspre o fenomenologie a influenței

Când un studiu de critică literară devine o carte pe care, asemeni unui foarte bun roman, nu o poți lăsa din mână până nu o termini, ca apoi să reverbereze și să-ți dorești să  revii asupra unor pagini, capitole, subcapitole cu admirație, înseamnă nu doar că autorul a reușit să te seducă, ci și, sau mai ales, că el însuși a fost sedus de obiectul cercetării sale, captând cu suplețe, în cadrele limbajului de specialitate, o dinamică a ideilor, devenită, la lectură, cuceritoare, incitantă și fascinantă.     

Debutul așteptat al Senidei Poenariu – Reveriile Vestului. Lecturi americane în poezia optzecistă*, teză de doctorat la bază, însumează aceste calități, ceea ce i-a adus propulsarea în rândul celor mai bune apariții ale anului (dacă e să amintim doar prezența ei pe lista scurtă a nominalizărilor revistei Observator cultural, la secțiunea critică literară sau Premiul ”Eugen Simion” pentru Critică și Istorie Literară acordat în cadrul Festivalului literar internațional ”Mihai Eminescu” – Suceava, iunie 2023). Critica literară ca spectacol al ideilor se naște din percepția literaturii, și cu precădere a poeziei, ca spectacol al limbajului, capabil să medieze în cele mai subtile moduri relația cu realitatea. Dovedind o finețe analitică de comparatist de mare clasă, Senida Poenariu se anagajează în procesul foarte complex al sistematizării influențelor poeziei americane imediat postbelice asupra celei optzeciste, ieșind de sub incidența  ”anxietății influenței” a lui Bloom și intrând sub  zodia lui Genette, unul din cei mai atent valorificați și revendicați teoreticieni ai studiului. Teoriile sale despre arhitext/hipertext/hipotext/intertext devin metode de lucru cu aplicabilitate concretă pe parcursul analizelor comparatiste ale textelor din poezia americană, respectiv română.

Titlul poate fi înșelător, conducând spre ideea unui nou  volum despre poeții optzeciști și, eventual, eticheta de postmoderniști care le-a fost asociată și a făcut obiectul atâtor dezbateri și controverse în câmpul literar autohton postdecembrist. Dar nu! Senida Poenariu evită, pe cât posibil, pe parcursul amplului ei studiu, această ultra-uzitată etichetă și schimbă complet perspectiva, căci – surpriză!, încă din primele rânduri își decelează foarte atent și precis teritoriul, propunând un studiu comparatist care vizează influența poeziei americane – în speță a celebrei generații Beat – asupra generației optzeciste. Postmodernismul nemaifiind în chestiune și părând umbrela mai generoasă sub care se plasează studiul, Senida Poenariu postulează din start  – după cum bine remarcă Mircea Martin în prefață, ipoteza influenței declarate și asumate drept motiv de ”mândrie”  sau, în termenii autoarei: ”nu avem de-a face cu niște anxioși ai inflențelor, ci mai degrabă cu niște exaltați ai influențelor” (p.14), desigur variate și de facturi diverse, de la tipice la atipice, devenite mai curând ”virtuți”, nicidecum păcate, care ar trăda mimetismul facil, epigonismul sau sărăcia creatoare. De fapt, abia de aici începe greul: cum voi dovedi că admirația nedisimulată, ba chiar declamată cu patos, a poeților noștri pentru generația Beat a fost fertilă și nu anihilatoare, ducând la o solidaritate generațională fără precedent și la cea mai importantă schimbare de paradigmă poetică din literatura postbelică, fenomen care încă suscită interesul criticii tinere, dacă e să ne gândim la o altă apariție editorială recentă, monografia Cenaclul de luni. Viața și opera (2021), semnată de Cosmin Ciotloș. Ceea ce-i iese tinerei cercetătoare la modul superlativ este nici mai mult, nici mai puțin decât o fenomenologie a influenței, urmărite  până în cele mai fine articulații ale ei, o precisă descriere a modului în care niște conștiințe creatore au modelat alte conștiințe creatoare.

2. „Mecanismele creatoare ale influenței” 

Din moment ce relația model – succesor este una maestru-discipol, deci construită pe afinități și admirație față de predecesor, cercetătorului îi rămâne să-și circumscrie planurile de acțiune și să-și definească instrumentele. Iar planurile sunt urmate întocmai după cum sunt enunțate în Introducere, în trei trepte ale receptării: planul textual – pornind de la declarațiile optzeciștilor, cu accent pe conceptul postmodern de intertextualitate, planul subiectivității/intersubiectivității, urmărind lecturile care au dus la formarea conștiinței creatoare a fiecăruia din cei patru poeți optzeciști vizați – nucleul tare optzecist/lunedist (Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Traian T. Coșovei și Alexandru Mușina) și planul socio-cultural, cel mai larg, care le și înglobează pe primele două. Pentru a sonda cele trei planuri mai sus amintite, Senida Poenariu recurge la o terminologie marcă proprie, punând în scenă, la nivelul discursului metacritic, ceea ce va evidenția la nivelul discursului critic: lectura creatoare, în cazul ei, critică, construită după lectura admirativă și apropriatoare a unor iluștri precursori (Gerard Genette, Hans Robert Jauss, comparatistul slovac Dionyz Durisn, Paul Cornea, Adrian Marino, Mircea Martin, Virgil Podoabă, mai tânărul Christian Moraru, ca să-i amintim pe cei mai catalitici).  Pornind de la delimitările conceptuale ale propriilor maeștri în tainele criticii și teoriei literare, invocați cu precădere în capitolele teoretice din prima parte a studiului (Exaltarea influențelor și În căutarea unui model de receptare), aparatul ei conceptual e indubitabil unul foarte original și adecvat studiului: lectura creatoare consonantă revelatoare de instrumentalitate sau, după caz, de substanțialitate, dublată de lectura creatoare disonantă, pentru ca în secțiunea finală, dedicată relației contestatare dintrebeatnici și derapajele democraței americane, respectiv lunediști și regimul totalitar de la noi, să uzeze de conceptul de interrelaționare opozițională.

Cele două metode de lectură își dovedesc funcționalitatea pe deplin în centrul de greutate al studiului, și cel mai palpitant. Forța analitică a Senidei Poenariu și abilitățile ei interpretative  sunt nu doar convigătoare, ci de-a dreptul seducătoare. Modelele pe care și le-au selectat poeții optzeciști dintre poeții beatnici sunt motivate atât de afinități structurale, cât și de similarități de viziune poetică. Asocierile literare, pornind atât de la declarațiile de admirație ale poeților înșiși, cât și de la preluările retorice, tehnice, tematice sau discursive camuflate sau exhibate în poeme-cheie, inventariate de Senida Poenariu chiar cu o anumită doză de voluptate,  relevând o gamă complexă de tehnici inter-textuale, arată cam așa: Mircea Cărtărescu și Allen Ginsberg, Romulus Bucur și trioul Wallace Stevens, William C. Williams și E.E. Cummings, cu Walt Whitman și Ezra Pound în fundal, Traian T. Coșovei și Lawrence Ferlinghetti și Alexandru Mușina și Robert Lowell, respectiv John Berryman.   Practicând un tip de close reading extrem de exigent și vigilent, etalând cu grație o adevărată erudiție în materie de poezie beatnică –  unele texte fiind traduse chiar de ea – și optzecistă, Senida Poenariu descoperă analogii, paralelisme, preluări și transformări surprinzătoare, care pun într-o lumină cu totul nouă poemele etalon ale optzeciștilor, dar și individualitatea fiecărui poet lunedist. După aceste lecturi care coboară, dacă necesitatea o cere, până la firul ierbii, poezia optzeciștilor nu iese diminuată, ci chiar mai pregnantă decât înainte, mai bine fixată în unicitatea ei și în tabloul general al literaturii române postbelice.

Deși lectura comparatistă, atentă la nuanțe, pare să fie specialitatea ei, Senida Poenariu se mișcă la fel de firesc și cu la fel de multă autoritate critică și în zona sintezelor și a generalizărilor, ceea ce-i permite să se ridice de la detaliul semnificativ, la imaginea de ansamblu, de la individualitatea creatoare la contextul socio-politic. Privind lucrurile de la înălțimea contextului socio-politic, ceea ce pare să-i atragă unanim pe optzeciștii noștri la generația Beat este aerul boem, de libertate și experiment neîngrădit de care beneficiau americanii, accentuat de falia aparent insurmontabilă dintre cele două tipuri de societăți – una democratică, cealaltă totalitară. Tocmai interdicția dialogului cu ”occidentul capitalist, decadent” va spori magia exercitată de acest Eden cultural asupra optzeciștilor, căci fructul oprit atrage cu o forță magnetică. Ce vor face poeții români, cuceriți de mirajul culturii americane, cu această libertate de import, dintre-un alt spațiu și alt timp? Cum își vor regla discursul literar și conduita socială, în condițiile restrictive ale unui regim totalitar, coercitiv la modul drastic cu orice dizidenți, care nu admitea libertatea individuală și se internalizase într-atât, încât părea să nu aibă sfârșit, cel puțin nu în timpul vieții tinerilor – pe atunci –  optzeciști?

Răspunsul, pentru toată generația optzecită, nu doar pentru eșantionul ei cel mai reprezentativ, pare să fie rafinarea mijloacelor subversiunii și crearea unei literaturi și culturi paralele celei oficiale, agreate de regim. Nu chiar o contracultură – deși această etichetă le-a fost atașată optzeciștilor – , după cum va demonstra cu acribie Senida Poenariu, fenomen posibil doar într-o societate de tip democratic, care suportă autocritica, nici o ”rezistență prin cultură” – sintagmă evitată elegant, căci cercetătoarea nu-și transformă protagoniștii studiului în eroi ai luptei anticomuniste. Dar optzeciștii au, fără îndoială, un  merit incontestabil:  au triumfat în impunerea unei ”culturi alternative”, nealiniate oficial, care a reușit să se sustragă, să fenteze, să ignore sistemul, să eludeze discursul ideologizat și să-și atragă de partea sa o mare parte a populației culte – după cum bine se știe, solidaritatea intragenerațională a fost dublată de complicitatea  scriitor-cititor. Chiar dacă nu la modul direct și militant, al eroismului gata de sacrificul suprem, al denunțului răului totalitar în toată monstruozitatea lui, o atare atitudine de ignorare, care le va fi tolerată o vreme optzeciștilor, ca unor oameni cărora li se acceptă febra tinereții, va va avea rolul său în subminarea edificiului cultural oficial și îi va impune ca o generație contestatară.

3. Când foștii protestatari în blugi devin maeștri

O altă dimensiune a studiului Senidei Poenariu, mai puțin evidentă și care transcende limitele unui studiu strict documentat și condus cu rigurozitate științifică, vine din însăși natura opțiunii asupra temei de cercetare. Produs de top al școlii literare de la Brașov, Senida Poenariu i-a avut drept mentori pe o bună parte din cei citați sau analizați – unii fugitiv, alții extensiv – adică poeți, critici și prozatori optzeciști de prim rang, huliți în ”tragicul și grotescul deceniu literar nouă”, marginalizați profesional, arătați cu degetul pentru opțiunile pro-ocidentale, acea ”generație în blugi” a cărei conștiință artistică a fost dublată de una reflexivă (și nu e nevoie să amintesc solidele studii teoretice ale optzeciștilor), dar și de vizionarism cultural. Printre ”părinții fondatori” și vizionarii Literelor brașovene se numără Gheorghe Crăciun, Romulus Bucur, Alexandru Mușina, Virgil Podoabă, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Al. Cistelecan ș.a., dar niciunul nu se bucură de o lumină mai aureolată, potențată, probabil, și de trecerea dincolo înainte de vreme,  ca  Alexandru Mușina. Excelent profesor și pedagog, el pare să fi aprins scânteia care a făcut ca studenta curioasă și inteligentă Senida Poenariu să apuce cu toată încrederea pe calea profesionalizării cercetării și criticii literare. Mici indicii autobiografice s-au strecurat în capitolul dedicat autorului Budila-Express, (Alexandru Mușina, (nou) antropocentrism și poezia confesivă americană), ultimul poet luat în discuție, dar poate cel mai modelator în plan personal. Referința din debutul capitolului la celebrul său curs de ”scriere creatoare”, audiat cu fascinație de autoarea Reveriilor…, i-a revelat nu doar o personalitate electrizantă ca prezență, ci și un maestru de tipul celui teoretizat la curs. Dacă, în acord cu estetica lui Mușina, mecanismele care generează poezia sunt construite pe baza relației cu un maestru, mecanismele care generează criticul sunt de aceeași natură –  studiul de față al discipolei fiind proba irefutabilă a acestei teorii. În ultimă instanță, deși purtând marca personalității și gândirii critice a Senidei Poenariu, Reveriile… sunt un omagiu discret adus maeștrilor, asimililați și lecturați creator. Încheierea studiului cu un ultim comentariu strălucit al poemului-fanion optzecist, Budila-Express, e edificatoare în acest sens, impunând, în acestă constelație, un spirit tutelar. Interpretat de Senida Poenariuca o prelungirea spiritului protestatar din Howl al lui Ginsberg, poemul mușinian e ilustrarea continuității maxime în raport cu poetica maeștrilor  americani, dar și, deopotrivă, a radicalității maxime atinse de generația optzeci în raport cu regimul. Altfel spus, e manifestul poetico-politic al unei generații exasperate, exprimat prin vocea curajoasă, neconcesivă, vertebrată a lui Alexandru Mușina, prin apelul, în plan tehnic, la ”anti-limbaj” ca semn lingvistic al opoziției, autoexcluderii și revoltei.  Ceea ce, indirect, legitimează discursul lui Mușina la un nivel superior și-l impune drept liderul unei generații, chiar dacă intenția studiului nu a fost aceea de a crea vreo ierarhie.

Cu Reveriile Vestului, Senida Poenariu se impune în câmpul teoriei literare și al comparatisticii autohtone ca o voce de o incontestabilă autoritate.               

_____

*Senida Poenariu, Reveriile Vestului. Lecturi americane în poezia optzecistă, Prefață de Mircea Martin, Editura Universității Transilvania din Brașov, 2022, p. 354

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 30-32]