Am mai salutat, într-unul din numerele trecute, seria Polirom de „Biografii romanțate” inițiată acum câțiva ani de Adrian Botez. E lăudabilă, scriam atunci, încercarea de aduce mai aproape de publicul tânăr o serie de figuri reprezentative ale literaturii române strivite de interpretările didactice și de un anumit dispreț pentru biografie derivat dintr-o cultură critică situată în siajul „morții autorului”. Unul dintre cele mai reușite volume ale colecției îi este dedicat lui Marin Preda și este semnat de prozatorul Bogdan Răileanu*. În acest caz, reușita e cu atât mai de considerabilă cu cât biografia lui Preda e relativ cunoscută deopotrivă din mărturisirile scriitorului însuși (Viața ca o pradă, pagini de jurnal, interviuri) și din ficțiunile lui, care au un substrat biografic accentuat. Demersul lui Bogdan Răileanu s-ar fi putut transforma ușor în parafrază, când nu în gest tautologic.

Cu toate acestea, Preda. Adevărul ca o pradă e o carte care se achită remarcabil de misiunea de a integra, într-o viziune în aceeași timp coerentă și umanizantă, viața și opera scriitorului. Răileanu s-a documentat îndeaproape cu privire la detaliile biografiei lui Preda (drept mărturie stă bibliografia de la finalul volumului) și a recitit cu atenție întreaga proză. Reiese de aici o narațiune care nu scapă din vedere aproape nimic (detalii și obsesii existențiale, teme ale operei), reușind să așeze convingător toate piesele puzzle-ului Preda, destul de greu de refăcut din cauza epocilor diverse traversate și a schimbărilor permanente de strategie adoptate în raport cu constrângerile specifice fiecăreia. Atu-ul biografiei ficționale a lui Răileanu constă în a reuși să redea un Preda unitar, dincolo de toate negocierile de moment ale scriitorului.

Autorul se sustrage inteligent maniheismelor care au traversat receptarea lui Preda imediat după 1990, guvernate cel mai adesea de ecuația compromis – disidență. Simptomatice pentru înțelegerea „spiritului” Preda nu sunt nici operele realist socialiste din anii ’50, de care biograful nu face mare caz, dar nici Cel mai iubit dintre pământeni, unde – așa cum reiese din carte – Preda nu încearcă în primul rând să se răfuiască cu sistemul, ci să schimbe percepția cu privire la o anumită epocă: „Obsedantul deceniu i se rostogolea printre gânduri. Mai vorbise despre chestia asta cu Păunescu la un moment dat. Ce era obsedantul deceniu? Ce se întâmplase în anii ăia în care rușii puseseră mâna pe putere în România? Lumea se oprise din trăit? Oamenii nu se mai iubeau? Ba se iubeau, poveștile oamenilor continuau să curgă și peste ele se așternuse acest strat gros de funingine murdară al comunismului”. Tangajul politic nu este citit în registrul maximalismelor morale ale ultimelor decenii, ci mai degrabă în cheia unor strategii de supraviețuire. Pentru Preda, a negocia cu una sau alta dintre puterile zilei a însemnat identificarea unor căi concrete de a-și face auzită vocea într-un context complicat: „Marin sărea dintr-o barcă în alta: ba lua o cafea cu șeful propagandei de extremă dreapta din România, ba se întâlnea cu stângiști obscuri care erau cenzurați pentru părerile lor. Era ca o foaie de hârtie pe care o suflau adierile astea politice din care nu înțelegea nimic. Cumva însă era mai apropiat de acești stângiști, păreau că mănâncă și ei destul de multă pâine uscată și cartofi prăjiți în untdelemn”. Unul dintre episoadele cele mai ingenioase cu privire la deconstrucția discursului maximalist e cel care privește presupusa amenințare a lui Ceaușescu cu sinuciderea în cazul în care ar reintroduce realismul socialist: în loc să o transforme în vector moral al biografiei lui Preda, așa cum a rămas în folclorul scriitoricesc al ultimelor decenii de sub comunism, Răileanu relativizează tot episodul. Fraza e aruncată în glumă de către scriitor într-o discuție cu Păunescu, la auzul veștii absurde că un tânăr star rock occidental și-ar fi pus capăt zilelor: „ – Băi, Adriene, bă, m-am gândit, spuse Marin, întorcându-se spre amicul său mai tânăr, o să aplic soluția Jim Morrison”.

La fel ca alte volume din serie, așadar, cartea lui Răileanu se ferește de discursul hagiografic în favoarea încercării de a elucida un anumit temperament creator. Iar în cazul lui Preda, acesta pare a fi guvernat de câteva idei (metafore?) centrale. Pe de o parte, e vorba de binecunoscuta metaforă a vânătorii, pusă în circulație de scriitorul însuși, care ar care vâna „personaje, situații, discuții între oameni” pentru a ținti forme de adevăr. Pe de altă parte, Răileanu aduce în concret – pe înțelesul cititorilor de cam toate vârstele – mecanismul creator al lui Preda apelând la imaginea „pescărușului de hârtie”, care „putea să se ridice deasupra oamenilor și să-i observe în întregime și se hrănea cu intimitățile lor, un soi de gunoaie și alte urme ale existenței lor, pe care el le scotea la suprafață în cărțile sale”.

Cartea ar fi fost, totuși, susceptibilă de romanțări excesive dacă s-ar fi limitat la aceste reprezentări metaforice sau simbolice. Or, personalitatea lui Marin Preda a respins sistematic astfel de falsificări livrești în favoarea unor abordări frontale și fruste și printr-o reflecție tăioasă cu privire la chestiuni imediate. În interiorul culturii neomoderniste a anilor ’60-’70, care miza pe abstracțiuni și evazionisme în încercarea de a ocoli ideologia, Preda a făcut, în mod programatic, figură aparte: opera și personalitatea lui nu pot fi înțelese decât prin foarte strânsa legătură, aproape dialectică, cu transformările la firul ierbii ale contextelor social-politice traversate: de aceea, cartea insistă asupra reflecțiilor de acest tip ale scriitorului (expuse adesea la mesele copioase de la Capșa), dar și asupra dilemelor încifrate în operele lui –  a se vedea cazul Delirul, care prilejuiește un semi-scandal diplomatic care implică relațiile dintre România ceaușistă și URSS.

De altfel, cele mai vii pagini ale cărții sunt atât cele care măsoară cota ideologică a lui Preda, cât și cele care înregistrează, cu acuitate de seismograf, raportul dintre poziția materială a scriitorului în cutare epocă și statutul său la bursa valorilor literare. Preda. Adevărul ca o pradă nu ocolește descrierea bunăstării de care s-au bucurat mulți dintre scriitorii oficiali ai regimului – și Preda în primul rând, care se bucură de burse de creație la Sinaia sau la Mogoșoaia, se plimbă cu mașini străine (pe care le conduce prost), se înfruptă la mese îmbelșugate „ca în Occident etc”. Prozatorul părăsește lacul în care se îmbăia zilnic la Palatul de la Mogoșoaia „ca un mic Cezar care la ieșirea din baia lui romană descoperise că servitorii îl abandonaseră și trebuia să-și care singur hainele”. Acest statut semi-regal (sau măcar burghez) de care se bucurau scriitorii cei mai cotați ai regimului e plasat în antiteză cu pauperitatea cruntă de la începuturile carierei, când tânărul Preda este invitat în biroul lui Lovinescu împreună cu Hortensia Papadat-Bengescu, dar nu-și poate distrage atenția de la sandvișurile cu salam din fața lui, provocatoare de reflecții „moromețiene”: „Brusc, șirul gândurilor sale se îndreaptă spre acele apariții de pâine și salam care îl îmbiau. Cum arăta omul care făcuse salamul acela? Ce făcea el acum? Știa oare că o bucățică din munca lui va ajunge în fața acestei doamne, cea mai mare scriitoare a țării?”.

Fragmentul de mai sus, care ar putea părea artificial sau caricatural, reprezintă o mostră prin care biograful ficțional inițiază cititorul într-unul din gesturile simptomatice ale sensibilității lui Preda, manifestă deopotrivă în operă și în comportament: acela de a brusca valorile înalte sau metafizice printr-o constatare cât se poate de terestră. Una dintre lecțiile cele mai importante ale scriitorului, care îl și singularizează în literatura română – și pe care Bogdan Răileanu a înțeles-o și o redă perfect – este aceea că nicio dezbatere cu privire la valoare sau spirit nu poate scăpa din vedere condiționările concrete (materiale, biologice, politice) ale celor angajați în ea. Dacă Preda mai e resimțit, chiar și de generațiile noi, drept un scriitor de actualitate, e datorită faptului că aceste multiple condiționări sau asumări imediate nu sunt ascunse sau sublimate, ci expuse în toată complexitatea lor, de multe ori conflictuală.

__________________

* Bogdan Răileanu, Preda. Adevărul ca o pradă, Editura Polirom, Iași, 2022, 292 p.

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 32-34]