Nu e secret pentru nimeni că Marin Preda a fost una dintre personalităţile cele mai incomode ale regimului comunist. N-a fost un disident, ba chiar s-a retras sistematic din dezbaterile politice propriu-zise, evitând să publice lucruri nelegate strict de literatură; în acelaşi timp, însă, a avut un proiect constant de lărgire a limitelor expresivităţii în totalitarism, atacând – cu o ambiţie neegalată de nici un scriitor român postbelic – prin fiecare roman subiecte delicate. De aceea, o carte care să scoată la iveală felul în care s-a raportat regimul însuşi la Preda e cât se poate de interesantă. M-aş fi aşteptat ca volumul Ioanei Diaconescu, Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii*, să stârnească o mică dezbatere în spaţiul public românesc cu privire la cazul prozatorului, dar şi cu privire la chestiuni mai ample legate de raporturile scriitorilor cu Puterea în comunism. La mai bine de doi ani de la apariţie, cartea a rămas însă puţin discutată. Citește în continuare →
Mi se pare că Nicolae Manolescu este un bun, uneori chiar foarte bun cititor de cărți, dar nu are vocația și nici curiozitatea depășirii suprafețelor. Are o memorie bună, dar nu infailibilă. Se bazează pe amintiri, dar nu le mai verifică acum, așa că uneori încurcă datele și situațiile.
Dau un exemplu din publicistic sa recentă. Iată ce scria N. Manolescu pe marginea studiului lui George Geacăr, intitulat Marin Preda şi mitul omului nou: „O explicaţie pentru această prioritate în reevaluare va fi stat în iritantul cult al personalităţii lui Preda, întreţinut uneori chiar de unii dintre contestatarii actuali, în care critica a văzut nu doar un mare scriitor, dar şi un reper moral.”; „E adevărat că dosarul revizuirii lui Preda a fost deschis de un articol al lui Grigurcu din vara lui 1990, care lua în considerare doar publicistica anilor 1950, plină de banalităţile ideologice de rigoare («Sarcinile trasate de partid literaturii au crescut odată cu înseşi marile transformări ale conştiinţei»). Citește în continuare →
