II. PORTRET

Doina Uricariu

„Pentru că trebuia să duc lupta cu invizibilul”

Lecturi americane și suedeze

Pe 31 martie 2023 se împlinesc 90 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu iar pe 13 decembrie, anul acesta, patru decenii de la moartea scriitorului. Între cele două date, aflăm viața și opera marelui poet traversând o jumătate de secol. Cei cincizeci de ani de viață și parcursul literar își așteaptă biografia și bibliografia, nescrise încă, deși era vremea de mult. Nu există volume asemănătoare cu cele publicate de Georgeta Oniscu Ion Pillat 1891-1945: biobibliografie (631p.) și Adrian Maniu 1891-1968: biobibliografie (666 p.), după cum nu există nici pentru alți scriitori majori ai literaturii române. Deși s-au scris despre Nichita Stănescu mii de pagini de eseuri și analize, de amintiri și interviuri, câteva cărți, și deși este, de departe, cel mai percutant creator, un vizionar și inovator în limba și literatura română din secolul XX.

Am ținut mai multe conferințe despre Nichita Stănescu, la New York, Montreal și în Coreea de Sud, am creat un proiect itinerant dedicat poetului în 2013, când se împlineau 80 de ani de la nașterea sa. Când am fost director ICR New York, l-am prezentat drept „un spărgător de gheață” în morfo-sintaxa și vocabularul limbii române, în poezia modernă universală (Nichita Stănescu, The Icebreacker of Modern Poetry).

Experiențele mele americane, conferințele, dialogurile și simpozioanele pe care le-am moderat în ultimele două decenii mi-au confirmat ipoteza că poezia lui va produce o dinamică similară, în orice limbă în care îl va transpune, pe puterile lui, un traducător cu har, poet la rându-i, la minte și la suflet. E o provocare enormă căreia i-au ținut piept traducătorii în limba sârbă și macedoneană, câteva traduceri în limba engleză, traducerile admirabile în suedeză, capabile să sugereze expresivitatea excepțională și unică, originalitatea universală a celui ce a dus cu adevărat lupta poeziei cu invizibilul, creând lirismul paradoxal „pentru că prin invizibil se vede. /Transparente, pentru că prin transparență nu se vede.” (Pierderea cunoștinței prin cunoaștere, în vol. În dulcele stil classic, 1970).

Aș vrea să subliniez valoarea traducerilor în suedeză și directa implicare a marii noastre poete Gabriela Melinescu, în aceste traduceri, despre care aflăm și din Jurnalul suedez, publicat în mai multe volume, la Polirom, dar și recitind evocarea unui eveniment care a avut loc marți, 2 aprilie 2013, la ICR Stockholm. Atunci s-au aniversat 80 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu și invitații, traducătoarea Inger Johansson și editorul Jonas Ellerström, au vorbit despre opera și personalitatea poetului român. Celor doi li se datorează publicarea volumului Ljusets böjning, de Nichita Stănescu, în 2008, în traducerea în suedeză realizată de Inger Johansson și Gabriela Melinescu, Jonas Ellerström și Inger Johansson au fost promotorii activi recunoscuți ai operei poetului român în Suedia, alături de Gabriela Melinescu, Dan Shafran, Pierre Zekeli. Traducerile au apărut la editurile Ellerströms și Coeckelberghs.

După ce Nichita și Gabriela Melinescu nu au mai fost un cuplu, poeta se îndrăgostește și se căsătorește cu editorul suedez René Coeckelberghs. Cei doi s-au cunoscut pe data de 31 martie 1974, chiar de ziua lui Nichita Stănescu. Gabriela a decis să se stabilească în Suedia, la vârsta de 33 de ani, alături de soțul ei René Coeckelberghs. În Suedia, Ea va publica 5 volume de versuri și 9 volume de proză în suedeză iar René Coeckelberghs va tipări poemele lui Nichita în cele mai prestigioase edituri și reviste din Scandinavia. Împreună cu soțul ei, Gabriela l-a invitat pe Nichita la lansarea cărților lui traduse la Stockholm, dar poetul nu a dorit să meargă.

Nominalizarea la Premiul Nobel

Gabriela s-a luptat pentru nominalizarea lui Nichita la premiul Nobel pentru Literatură, vis împlinit în anul 1979. Nichita nu a dorit sau nu a putut să participe la conferințele unde sunt invitați de regulă scriitorii nominalizați. Instituțiile din România acelor ani nu s-au omorât să-l susțină, ceea ce s-a întâmplat și în cazul altor scriitori, cu Marin Sorescu, de pildă. Să nu uităm că eram în anul 1979. Nichita era bolnav, ficatul lui era suferind, iar doctorii se mirau cât poate rezista un organism pe care nu-l cruța nici poetul.

Pe lista nominalizărilor din 1979 erau mari scriitori, precum Jorge Borges (1899-1986), Max Frisch (1911-1991), Leopold Sedar Senghor (1906-2001), care au pierdut Premiul, ca și Nichita, în fața poetului grec, Odysseas Elytis (1911-1996). Toți au avut o susținere puternică din partea țărilor lor. Nichita, născut în anul 1933, era în același timp cel mai tânăr dintre scriitorii nominalizați, dar avea să moară înaintea tuturor.

Traducerile în mai multe limbi i-au adus poetului recunoașterea prin două mari premii, Herder, decernat în Germania, și Cununa de Aur, la Festivalul Internațional de la Struga, și i-ar fi adus și Premiul Nobel, dacă Nichita ar mai fi trăit. Câțiva poeți și profesori universitari care predau arta traducerii în universitățile americane mi-au spus, citind doar câteva traduceri, că Nichita Stănescu nu e cu nimic mai prejos decât scriitorii laureați ai Premiului Nobel din deceniul 1973-1983, referindu-se la cei doi scriitori suedezi, ambii laureați ai premiului, în 1974, pe care nu i-am citit, Eyvind Johnson și Harry Edmund Martinson, la Eugenio Montale, în 1975, apoi la Saul Bellow, în 1976, Vicente Aleixandre, în 1977, Isaac Bashevis Singer, în 1978, Odysseus Elytis, în 1979, Czeslav Milosz, în 1980, Elias Canetti, în 1981, Gabriel Garcia Marquez, în 1982, William Golding în 1983. Nu era un exercițiu de tipul celui dezvoltat de Laurențiu Ulici, în celebrele lui dueluri Nobel contra Nobel. Erau pledoarii pentru o poezie unică, universală, cosmică, metafizică, existențialistă, suprarealistă, cubistă, conceptualistă, toate aceste multiple catene rostogolindu-se pe un tobogan al lecturilor unor americani, fascinați de poetul care a scris 11 Elegii (1966), Necuvintele (1969), și Măreția frigului (1972), Epica Magna (1978), cunoscători ai marii poezii moderne europene, americane, latino-americane, seduși de minimalismul unor poeme din volumele În dulcele stil clasic (1970), Belgradul în cinci prieteni (1971) și conceptualismul șăgalnic sau abstracționismul din Noduri și semne (1982), sau poeziile din Opere impersonale, adunate din periodicele unde au fost publicate în ultimii ani dinaintea morții ori polifonia de viziuni și mituri lirice paradoxale, având în centrul lor Anatomia, fiziologia și spiritul, Descrierea lui A și enluminurile moderne dedicate literelor A, I, S, din cuvinte sau ocupându-se de, Roata cu o singură spiță din volumul Epica magna (1978), Operele imperfecte (1979).

Laurii Americii pentru traducerea poeziei lui Nichita Stănescu

A propos de Roata cu o singură spiță, titlul acestui poem din volumul Wheel with a Single Spoke and other poems avea să numească antologia de poezii alese și traduse de Sean Cotter în engleză, care s-a publicat în 2012, la Archipelago Books, unde a fost editat și Orbitor/ Blinding. Left Wing de Mircea Cărtărescu, tradus tot de Sean Cotter. Antologia în limba engleză a poeziilor lui Nichita Stănescu, Wheel with a Single Spoke, a fost încununată cu prestigiosul premiu The Best Translated Book Awards (BTBA) for poetry and fiction, cel mai important premiu acordat în America traducerii unei cărți de ficțiune. În același an a fost laureata acestui premiu și cartea de proza a lui Laszlo Krasznahorkai, Santantango, tradusă din ungurește de Georges Szirtes, publicată la New Directions. Pe Georges Szirtes, poet și traducător născut în Ungaria și stabilit în Anglia, l-am cunoscut la Festivalul Internațional „Zile și Nopți de Literatură”, de la Neptun, Mangalia, unde a primit Premiul Festivalului, în 2007.

Am publicat pe 22 mai 3013 o corespondență de la New York, cu titlul Victoria unui alergător de cursă lungă, în „Cotidianul”, unde evocam această înaltă recunoaștere a poeziei lui Nichita Stănescu în America, prin cel mai important premiu acordat traducătorului, prof. univ. dr. Sean Cotter de la Universitatea din Texas, Dallas, Sean Cotter, care a mai primit și de la Institutul Cultural Român un premiu pentru „Extraordinary Contribution to the Promotion of Romanian Literature through Translation”.

Preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, academicianul Mihai Cimpoi, i-a acordat lui Sean Cotter Premiul Uniunii pentru remarcabila antologie a poeţilor basarabeni traduşi în engleză sub titlul, ales curajos şi îndreptăţit, de Singular Destinies Contemporary Poets from Bessarabia. Antologia a fost publicată în anul 2003 la Chişinău, într-o colaborare cu alt traducător cunoscut al poeziei române, Adam J. Sorkin, şi Cristina Cârstea.

Scriu aceste însemnări și evocări, după aproape un sfert de veac de când trăiesc la New York, unde nu am întâlnit nici un alt eveniment dedicat unui poet român care să se bucure de prețuirea și recunoașterea unei valori fără egal precum Nichita Stănescu. Doar lansarea ediției de facsimile a lui Eminescu, la Biblioteca Congresului din Washington, a generat un șoc, dar era vorba în acel caz de dimensiunea incredibilă a manuscriselor, însumând mii de pagini, cu o caligrafie perfectă lăsate posterității de ultimul mare poet romantic. În vreme ce la Nichita Stănescu, șocul era produs de o poezie de o modernitate și originalitate absolută, liberă de influențele și pastișele americane, omniprezente în poezia română și poezia europeană în secolul XX și XXI.

Cărți din biblioteca receptării lui Nichita Stănescu

A trecut un sfert de veac de când s-a publicat prima ediție a cărții mele, Nichita Stănescu. Lirismul paradoxal, la editura DU Style. La origine este teza mea de doctorat, avându-l drept conducător științific pe profesorul universitar Eugen Negrici și în comisia de susținere a doctoratului, pe profesorii universitari Paul Cornea și Nicolae Manolescu. Mulți studenți au folosit cartea mea Nichita Stănescu. Lirismul paradoxal pentru lucrările lor de licență, după cum Apocrife și ecorșeuri au inspirat cercetările din câteva teze de doctorat. Între timp am citit mai multe cărți dedicate lui Nichita Stănescu, ultima, cea publicată de Bogdan Crețu, la editura Polirom, intitulată Nichita. Poetul ca si soldatul, despre care i-am spus părerea la telefon autorului ei și despre care s-ar putea să scriu, dacă nu o cronică, atunci în jurnalele mele, pline de comentarii, pe post de însemnări zilnice.

Penultima carte despre Nichita Stănescu a fost publicată tot de un ieșean. E vorba de volumul Gândurile cu vedere ale lui Nichita Stănescu de Cassian Maria Spiridon, apărut la Editura Cartea Românească Educațional, în 2021, la Iași. Cassian Maria Spiridon adună în noul volum patru eseuri apărute în „Convorbiri literare” ca ample editoriale, în numerele 3/1998 (Roșu vertical), 5, 6 (Etic și estetic), 12/2013 (Gândurile cu vedere ale lui Nichita Stănescu) și 3/2019 (Discurs și poezie).

Pentru mine e limpede că deschizătorul de drum în poezia postbelică și smulgerea poeziei din proletcultism aparțin poeziei lui Nichita Stănescu, nu poeziei lui Nicolae Labiș. În ce privește „oportunismul poetului”, e de văzut câți oportuniști strigă „oportunistul! Valorile literaturii și poeziei române trebuie scoase din țarcul generațiilor, de sub tutela baronilor locali și mentalitatea ôte-toi de là que je mʼy mette. În ce privește „oportunismul poetului”, e de văzut câți oportuniști strigă „oportunistul!” Valorile literaturii și poeziei române trebuie scoase din țarcul generațiilor, de sub tutela baronilor locali și mentalitatea de ocultare și discreditare a creatorilor ce ne-au precedat în timp, a căror celebritate trebuie îndepărtată, ca să facem loc ultimilor veniți. Merită să revedem seria de desene și satira unor scene de viață și evenimente, intitulate Actualités, pe care le-a creat Honoré Daumier, publicate în no. 6, în „Le Charivari” din 28 Septembrie 1839, la Paris. Chiar pe tema Ȏte-toi de là que je mʼy mette.

Coca nu e ciocolată

Poezia lui Nichita Stănescu a trecut granițele, a trecut Oceanul Atlantic. Ea câștigă detașat în turnirurile comparatiste, pe orice meridian. Poezia lui Nichita Stănescu iese învingătoare în orice simpozion, festival, internațional. Dar atenție când traducătorii își aleg coechipierii sau consultanții din concetățenii și cunoscătorii limbii materne a scriitorului tradus! Mare atenție la traduceri! Ca să nu înlocuim coca, id est aluatul cu ciocolata!

Una este frământul și frământatul metafizic și existențial și altceva e să-ți bagi degetele, mâinile în ciocolată.

Nu putem traduce în nici un caz versurile lui Nichita din poemul Roata cu o singură spiță: „Inima toată mi-o băgasem în pietre/ Cum mâinile mamei în cocă” în versiunea engleză „I shoved my heart into a stone/ As my mother would plunge her hands into chocolate”. Sună absolut hilar cuvântul cocă (sinonimul aluat), tradus prin chocolate, câtă vreme avem în engleză dough, nemaivorbind de faptul că a-ți băga inima în pietre ca mama mânile ei în ciocolată sună teribil, nu doar rizibil, ci și penibil.

Întemeietorul științelor poeziei

Cassian Maria Spiridon marchează voința colosală de întemeiere și de întemeietor a poetului, o conștiință a creației și o putere de conceptualizare unice, mult mai palide la alți confrați, când nu sunt total absente, declarative ori pur decorative. Cassian Maria Spiridon dezvoltă teza lui Daniel Dimitriu despre sentimentul pe care-l impune poezia lui Nichita Stănescu, „un sentiment năprasnic de întemeietor” subliniind darul fundamental și unic al creatorului Necuvintelor: „N‑am întâlnit la nici un alt poet român o atât de insistentă raportare la ceea ce este el ca poet şi, implicit, la ceea ce face ca poet” (Cassian Maria Spiridon, op.cit. p. 13), un dar a cărui absență o regreta Eugen Negrici la majoritatea scriitorilor postbelici, în volumul său Literatura română în comunism.

Așa cum continuu să scriu din când în când despre poet, în jurnalele mele, la Nichita Stănescu, introspecțiile creației sunt obsesive, reprezintă un dar și un proces hipertrofiat, o exacerbare a simțurilor, cugetării și proiecțiilor vizionare, generând o multitudine de „științe ale poeziei”. Pot demonstra că Nichita Stănescu a scris ca nimeni altul, în volumele lui, o anatomie a poeziei, o fiziologie, o psihologie a poeziei, o filosofie și metafizică a poeziei, o antropologie, o arheologie, o geologie, o cosmologie, o fizică cuantică a poeziei, o teorie a relativității poeziei, o morfologie a poeziei, o hematologie a poeziei („scrierea cu sânge”, „sunt o pată de sânge”), o teologie a poeziei, o apostazie a poeziei… Așa se naște mirarea, aventura „descoperirii” și revelația necuvintelor.

Pariul pe estetic

S-a pus întrebarea dacă drumul către universul necuvintelor este neantizat de presupusul „oportunism” al poetului, lansat de vechiul și noul val de oportuniști. O posibilă rezolvare a antitezei moral vs. estetic se găseşte în eseul Etic şi estetic din cartea lui Cassian Maria Spiridon.

Răspunsul la această întrebare îl putem găsi în cercetarea contextelor și a textelor, în mărturiile celor ce l-au cunoscut și citit cu adevărat pe Nichita Stănescu, la Matei Călinescu și Eugen Simion dar și din cărțile Confesiuni violente (volum pe care l-am publicat la grupul meu de edituri), Viaţa mea şi din alte mărturii scrise de către „şaizecistul” Nicolae Breban, prozatorul care contestă conceptul de generaţie, preferând, pe bună dreptate conceptele de grup literar, curent literar… Într‑o generaţie, coexistă mai multe grupuri literare, doar așa se manifestă diversitatea, vitalitatea, organicitatea unei culturi.

Nichita Stănescu face parte din grupul celor cinci scriitori care au debutat târziu: Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Matei Călinescu, Cezar Baltag şi Grigore Hagiu, legați nu doar de o prietenie bazată pe atâtea afinități elective, dar mai ales de un ideal și crez comun: esteticul, opozant, atât de puternic și neconcesiv al proletcultismului și distopiilor ideologice și politice din dictatorial obsedantele decenii și „epoca de aur” a Cortinei de Fier.

Despre acest pariu al esteticului și conștientizarea lui ca o formă de rezistență mi-a vorbit Matei Călinescu în zilele petrecute în România, când a fost invitat la a șasea ediție a Festivalul Zile și nopți de literatură Ovidius, în 2007. Și apoi, într-o vizită pe care mi-a făcut-o cu Ion Vianu acasă la mine, la București.

Despre ce a însemnat forma de rezistenţă prin cultură, contextualizată în acei ani, în poezia lui Nichita Stănescu. Poetul care și-a asumat o libertate stilistică, estetică, filosofică fără de frontiere, fără să fie niciodată un calofil și un narcisist, afirma că „zona de vârf a esteticii” trebuie „concepută ca ultima concluzie a zonei etice”.

Trăind în America de un sfert de secol aproape, pot spune că mă identific cu adevărul din celebra mărturisire a poetului care sună ca un jurământ, ca un testament: „limba română este patria mea”. De aici și această copleșitoare revelație despre taina propriei speranțe umane care se numește limba română: „Dragii mei, nu vă mai lăsaţi provocaţi de superstiţiile unor foşti trădători, a unora care‑şi spuneau lor înşile oameni şi se lăudau că sunt români, fără măcar să ştie taina acestei speranţe umane care se numeşte limba română”.

Cartea lui Cassian Maria Spiridon, dar și alte volume, reliefează actualitatea și originalitatea marelui poet și reprezintă o replică la vocile unor complexați ce s-au trezit axiologi, moraliști, justițiari peste noapte, într-o campanie de discreditare sau de omisiune concertată a valorii poeziei lui Nichita Stănescu. Cine îl citește pe Nichita Stănescu folosindu-și vederea de la piciorul broaștei, să și-o păstreze. Ca să ajungi la înțelegerea lui Nichita Stănescu e nevoie de perspectiva vulturului despre care ne-a povestit Nietzsche. Adică să fii un cititor al poeziei contemporane și moderne universale, să fii un cititor al marilor critici, eseiști și istorici literari din Europa, America și America Latină. Ceea ce nu e cazul prea des, nemaivorbind de dezinteresul comentatorilor față de artele vizuale, muzica și arhitectura modernă. În acest context comparatist complexant pentru critica pe suburbia, vei descoperi că Nichita Stănescu e mult mai prețuit în afara României decât la el în țară, ca pentru a ne convinge încă o dată că „nimeni nu-i profet în țara lui”.

O altă carte care polemizează argumentat cu demolatorii marelui poet a fost publicată de Adrian Dinu Rachieru, la Iași, de editura Princeps, în 2006, cu titlul interogativ, polemic, ironic Nichita Stănescu – un idol fals? Idol sau nu, mulți poeți au fost influențați de Nichita Stănescu din anii ʼ60 și până azi, când redescoperim minimalismul și conceptualismul din Noduri și semne la atâția postmoderni prȇt à porter.

Nichita Stănescu a fost interpretat, în singularitatea și valoarea poeziei sale, de Matei Călinescu, Eugen Simion, Alexandru Condeescu. A fost analizat din diverse perspective într-o serie de cărți între care aș aminti volumele publicate de Ion Pop, Nichita Stănescu. Spaţiul şi măştile poeziei (Editura Albatros, 1980); Alex. Ştefănescu, Introducere în opera lui Nichita Stănescu (Editura Minerva, 1986); Daniel Dimitriu, Nichita Stănescu. Geneza poemului (Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1997).

În 1998, am publicat cartea mea Nichita Stănescu. Lirismul paradoxal (Editura DU Style, 1998), volum ce încorporează analize și studii comparatiste de literatură, filosofie și artă universală, prezente din 1983, în Apocrife despre Emil Botta, Editura Cartea Românească și Ecorșeuri, volum care a fost editat, abia în anul 1990, după 7 ani de stat la cenzură (Editura Cartea Românească).

Mi se pare interesant că există și o carte publicată de C.Z. Bustiuc, Nichita Stănescu, poet al Logosului şi Divinităţii (Constanţa, 2001), pentru tema divinității pe care o lansează, de asemenea un volum de Carmen‑Maria Mecu, Nichita Stănescu prin lentile de psiholog (2001). De pe raftul receptării poetului din biblioteci nu pot lipsi volumele Nichita Stănescu. Orizontul imaginar de Corin Braga (Editura Dacia, 2002), Nichita Stănescu. Monografie, Brașov, Ed. Aula, 2003 și Viziunile învinsului de profesie Nichita / Cosmicitate în lirica stănesciană, Ed. Timpul, ambele volume publicate de Vasile Spiridon în 2003, cartea lui Mircea Bârsilă, în 2006, Introducere în poetica lui Nichita Stănescu (Editura Paralele 45).

În 2013, Sorin Dumitrescu a publicat un volum de colecție, Tablou cu ochi. In memoriam Nichita, la Editura Anastasia. Marele prieten al poetului, artistul ce i-a ilustrat cu desene excepționale câteva volume și ale cărui lucrări străjuiau apartamentul lui Nichita din Piața Amzei,Sorin Dumitrescu este unul din marii artiști care au prețuit și înțeles profund opera poetului, ilustrându-i poemele conceptual, abstract, liber de orice ilustrativism și de reflexele tautologice.

„Eu sunt Mama ta!”

În apartamentul lui Nichita, l-am întâlnit de câteva ori și pe prietenul nostru comun, pictorul de talie europeană Mirel Zamfirescu. Venea în vizită la prietenul din copilărie de la Ploiești. Un rod miraculos al acestei prietenii, care s-a născut din copilăria celor doi, este volumul publicat în 2016, la editura Alexis, intitulat Albumul unei prietenii. Nichita Stănescu și Vladimir Zamfirescu,

Așa cum se cuvenea, Albumul unei prietenii are un format mare, e cuibărit în casetă, iar paginile pe carton gros sunt detașabile, încât îți vine să le înrămezi pe fiecare, căci ele au fost destinate fotografiilor, reproducerilor de manuscrise si de picturi pe care vei fi tentat să le expui la vedere tot timpul sau să le privești doar când și când, scoțându-le din caseta lor, ca să le dai răgazul de liniște și iubire cu care trăim invizibilul, când privim ori nu privim reproducerile după tablouri. Volumul album cuprinde o selecție de 50 de planșe format A3.

Albumul e prefațat de o pagină scrisă de pictorul Mirel Zamfirescu, intitulată Nichita și cercul cu tuci: „Mi-l amintesc aplecat cu o tandrețe masculină infinit protectoare… halucinantă Pietà, transfigurat intr-o dimensiune a cărei muzică îmi șoptea, încet, ca să mă «adoarmă»: … «eu sunt Mama ta!»…”

„Nichita avea șase ani iar eu patru și eram numai buni de joacă. La un prânz, într-o zi sordidă de vară, Nichi… apare în fata porții mele…cu părul auriu și cârlionțat, cu ochii mari și albaștri ca cerurile lui Monet…”

„Vladimir Zamfirescu era teribil de modest, ca și Nichita Stănescu, în vreme ce alții din jurul lor vorbeau cu gura plină despre realizările lor. Picturile lui se aflau în muzeele lumii, în colecții regale, la Vatican, în birourile Papei. Iar la Nichita Stănescu era un adevărat pelerinaj de poeți și artiști tineri care visau să-și molipsească scrierile cu harul și aura lui. Pictorul, ca și Poetul căuta invizibilul dar mărturisea că „Dumnezeu nu se poate picta. Nu fac altceva decât să-L arăt așa cum este in mine”. Pe cât de bogată era pictura lui Mirel Zamfirescu, în culoare carnală, vegetală, pământean-nepământeană, pe atât de conceptual vizionară putea ajunge poezia lui Nichita Stănescu, visând să devină noduri și semne, asemeni nodurilor din covoare și semnelor prin care ni se arată invizibilul.

La Ploiești, Mirel Zamfirescu a fost coleg de liceu cu Nichita Stănescu, de care l-a legat o prietenie aproape ca aceea dintre Ghilgameș și Enghidu, pentru că întotdeauna, citind un fragment din poemul Enghidu II anume versuri m-au făcut să mă gândesc la prietenul poetului, pictorul Mirel Zamfirescu:

„Și pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,

tot fără pricină, ori numai pentru că așa mi-au

surâs buzele.

Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,

cărei alte dureri ai spus astfel?

Desigur, înălțimea pe care-am azvârlit-o din ochi,

ca pe o suliță fără întoarcere,

tu altcum ai mângâiat-o, pentru că mâinile tale,

gemene cu ale mele, sunt absurde, și-ar trebui

sa ne bucurăm de aceste cuvinte trecând

de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut,

căci ele nu există.

O, prietene, cum este albastrul tău?

Ne-am întâlnit de mai multe ori toți trei în apartamentul lui Nichita și miraculos eram numai noi, de parcă pusesem la cale să fim numai noi trei. Simțeam iubirea dintre cei doi vechi prieteni în aer și într-o zi s-a nimerit să-i duc lui Nichita cireșe mari cu miez uriaș, de la Băneasa ori din cireșul din curtea noastră de pe Alexandru Constantinescu. Erau culese cu codițe, să nu se piardă din licoare. Parcă le-am mânca direct din copac, s-au gândit copiii din noi.

„L-am iubit enorm”, mărturisea pictorul într-un interviu, vorbind despre Nichita. „Ne cunoșteam de mici copii. Prima jucărie am construit-o împreună.”

Apoi l-am pierdut pe Nichita în 13 decembrie 1983. M-am reîntâlnit cu Mirel la o comemorare a poetului, în 1993 sau 1994, la un simpozion cu recitaluri, la care am revăzut-o și pe sora lui Nichita. Am mers cu un autobuz la Ploiești, un pelerinaj de o zi, în căutarea poetului. M-am întors la București cu Mirel și cu strălucitul tânăr poet Cristian Popescu, am stat ore în șir de vorbă, neimaginându-ne că nu peste mult Cristian Popescu avea să moară și el, în 1995.

Unde erau, căci nu veniseră la acea comemorare, poeții tineri care se înghesuiau să meargă la Nichita ca enoriașii la împărtășanie?

Cristian Popescu a dormit la mine în noaptea aceea, în apartamentul din față, de la parter iar eu m-am culcat la etaj. Cât de politicos, de liniștit și de sfios putea să fie Cristian Popescu!

Incontinentul boem, un poet atât de autentic, al cărui stil l-au clonat urmașii, fericiți să-i copieze calapodul și să se creadă originali, era de o gingășie și de o bunătate de înger. Am să-i spun lui Nicolae Tzone să-i publice toate cărțile, după ce i-a editat fragmentele de jurnal, să pună volumele Arta Popescu și Tramvaiul Popescu, tot ce a scris minunatul poet într-o carte și s-o publice la Editura poeților, editura Vinea. Apoi mi-am amintit ce a spus Mirel, Vladimir Zamfirescu despre ceea ce nu se poate picta, el care primise din 1968 și atestatul de pictor bisericesc, în chiar anul când fusese primit și în Uniunea Artiștilor Plastici, după ce terminase cu doi ani înainte Institutul de Arte Plastice, la clasa lui Corneliu Baba:

„Dumnezeu nu se poate picta. Nu fac altceva decât să-L arăt așa cum este în mine”, a spus Vladimir Zamfirescu. Acesta să fie oare și explicația pentru poezia lui Nichita Stănescu. Așa să înțelegem această întoarcere a înlăuntrului său în afară și aducerea lui în afară înlăuntrul poemelor? Despre această smerenie să fie vorba în lupta și invocarea continuă a vizibilului invizibil cu invizibilul vizibil, în scrierea cu sânge despre care vorbește poetul? Ce sunt până la urmă trimiterile la stigmata care ne îndurerează, ne rănesc și sângerează cosmosul, corpul omenesc, poezia, Cuvântul? Necuvintele s-au născut, ca poetul să-i lase Cuvântul doar Lui.

În lista de cărți, în care nu cuprind acum interviurile fluviu, memorialistica, s-a mai adăugat volumul Nichita Stănescu: poet transmodern de Vasile Bardan, (Editura Bibliotheca, 2019), pe lângă atâtea studii, bibliografii semnate de Constantin Crişan, Ştefania Mincu, Nicolae Mohorea‑Corni, Oana Chelaru‑Murăraş, Carmen Cărăbuş ş.a., filme, înregistrări ale poetului recitindu-și poeziile. Poetul e prezentat în toate istoriile și dicționarele literare, după puterea de înțelegere a autorilor și judecata lor critică, redusă la spațiul național, partizanatele generaționiste și cunoașterea poeziei lumii acestui secol. O imensă bibliografie va trebui adunată din reviste şi ziare. Domină, fireşte, evocările, notaţiile impresioniste, etichetările induse de diversele „complexe de cultură” ale comentatorilor.

Ecografia poetului

Într-o zi de iarnă, pe 28 ianuarie 1978, consfințind în afara și înlăuntrul vieții și poeziei, de nedespărțit în destinul lui Nichita Stănescu, avea să mi se arate invizibilul din atâtea dialoguri, vorbiri și chemări ale Îngerului. Le-am citit ori auzit prin chiar vocea poetului și prietenului Nichita Stănescu, de câteva ori când scria poezie, direct pe aerul din încăpere, uneori zeci de poeme, rostindu-le de fapt. Eram la restaurantul Casei Scriitorului, la Doamna Candrea, cum îi spuneam, la o masă cu tatăl copiilor mei, scriitorul și etnologul Paul P. Drogeanu, cu Nichita Stănescu și Eugen Simion și alți confrați, o masă cu vreo 12 persoane, făcută din alipirea a trei mese. Stăteam față în față cu Eugen Simion și Nichita care s-a uitat brusc la mine și blând mi-a spus cu voce tare, așa că toți cei de față au auzit. „Ești numai lumină!” mi-a spus. Tu porți un copil și eu aș fi onorat să-l botez. E băiat. Paul Alexandru Nichita, a mai spus. M-am roșit toată, căci nimeni în afară de Paul și părinții noștri nu știau că aștept un copil. Nu am spus nimic, n-am confirmat nimic, continuând să vorbesc despre ce vorbeam la masă, despre frig, despre vin, despre rochia mea de la Fondul Plastic, din cele vândute de artistele care-mi erau bune prietene.

Sarcina mea nu se vedea absolut deloc și în plus eram superstițioasă și nu doream să vorbesc despre asta cu stenoza mea aortică și RH-ul negativ, care escalada în producția de anticorpi. La vremea aceea nu se făceau ecografii, ca să afli ce sex are copilul. A trecut ceva timp, cel mult o jumătate de oră, de la fraza aceea care mi-a tăiat respirația ca un fulger invizibil. Nu i-am răspuns poetului. Nu am încuviințat nici măcar, nu am clipit, doar m-am înroșit. Nichita a împins către mine o foaie albă de hârtie format A, pe care îmi scrisese, când? Cum? nu am băgat de seamă, o epistolă:

„Draga noastră Doina,

Ași fi onorat dacă

ai accepta să-ți botez

copilul!

Alexandru, Paul și Nichita

Sărut mâna și mă înclin

cu o reverență

Aștept emoționat răspunsul

Da

         Nichita

28, I,1978”

Pe 3 mai 1978, s-a născut fiul meu. Mama, care a stat cu mine la spitalul Filantropia când l-am născut mi-a spus „e un băiat sănătos, are Rh-ul tău.”

Nu o să înțeleg niciodată cum a putut să vadă Nichita invizibilul din mine, cum de a înțeles, văzându-mă stând la o masă, cu a lui „vedere în acțiune” despre care a și scris un poem, cu acest titlu, cum de a citit, ca o ecografie, ca o Bunăvestire pământeană, miracolul ce-l purtam în mine. L-a botezat pe fiul meu împreună cu sora mea Nona-Alexandra, un botez care a avut loc după uriașa ninsoare, când a trebuit să săpăm o potecă de la casa noastră de pe Alexandru Constantinescu nr 33 până la Mănăstirea Cașin, cât jumătate din lungimea străzii, pentru cei peste o sută de invitați, care au venit, după Botezul lui Paul Alexandru Nichita, la noi acasă.

Și-a comandat pentru botez, fără să-mi spună un costum anume, cu dungi fine verticale, în stofă de lână. Am comandat cruciulițe de argint pentru invitați, topind niște lingurițe dintr-un serviciu desperecheat.

Fotografia de la botezul fiului meu, fotografia din manuale

Fotografiile de la Botezul lui Paul Alexandru Nichita au fost făcute de marele fotograf al scriitorilor, Ion Cucu, maestrul portretelor și scenelor din viața scriitorilor care părea un operator de imagine de film ce ar merita toate premiile Oscar și BAFTA (British Academy Film Award).

Începând cu anii 1979-1980, fotografia lui Nichita Stănescu, îmbrăcat în costum la botezul fiului meu, căruia am avut onoarea și bucuria să-i fie naș, a devenit fotografia oficială din manualele de literatură română în care era predat scriitorul Nichita Stănescu. Nimeni nu a observat din cei ce au supervizat manualele de literatură, în dreptul inimii, aproape de reverul costumului, cruciulița de argint de botez ca o stea dintr-o galaxie, purtată la piept de poet, ca un fulg din ninsoarea care a așezat troiene de zăpadă în București, înalte de peste doi metri. După petrecerea de botez, Nichita a plecat în zorii zilei spre casă cu o basculantă folosită la deszăpeziri ce l-a dus până în Piața Amzei.

„cu fața spre invizibilul răsărit din lucruri”

Ar fi trebuit să știu că ecografia poetului era și împlinirea rugăciunii lui din cartea de poeme Măreția frigului, publicată în 1972. Acolo, în prima strofă a poeziei, Nichita se roagă:

Iartă-mă și ajută-mă

și spală-mi ochiul

și întoarce-mă cu fața

spre invizibilul răsărit din lucruri.

Poezia lui Nichita Stănescu, din atâtea cărți ale lui și miile de versuri care reprezintă schimbarea la față a poeziei române și universale, e mereu și întoarcerea poetului cu fața spre invizibilul răsărit din lucruri. Dar nu numai poezia, ci și viața poetului păstrează și exacerbează, în ele, invizibilul, acea parte nevăzută încă de atâția dintre noi. Lecturile noastre mai sunt poticnite doar în „transparența” poemelor sale, deși ar trebui să nu uităm, căci am fost preveniți că fiind transparente, „… prin transparență nu se vede” (Pierderea cunoștinței prin cunoaștere, în vol. În dulcele stil clasic).

Azi e totdeauna pentru ce am scris

În 1983, am primit o splendidă dedicație a poetului pe volumul său Operele imperfecte, publicat în acel an la editura Albatros, Cu 6 ipostaze de bolți antropomorfe și 6 studii asupra cubului de Sorin Dumitrescu. Pe pagina albă de la începutul cărții Nichita mi-a desenat mai întâi un portret al meu, dar peste el și-a scris dedicația care se referă la chipul meu invizibil, doar de el văzut. Dedicația pe care mi-a scris-o Nichita e răscolitoare:

Doinei Uricariu,

minunatei poete

și dragului de om,

cu aripile la glezne

și coarne de melc

la cuvinte, scumpei

și iubitei de ea!

Nichita

Azi, 1983”

L-am întrebat dacă pune dată la Azi și mi-a răspuns precum în poemul lui Despre lupul singuratic, „într-un infinit dormind visător și trimbulind…”

„Azi e totdeauna pentru ce am scris.”

New York, 20 martie 2023

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 63-69]