LUT

Am un bulgăre de lut viu în genunchi

Și firișoare de țărână în degetele mâinii

O pasăre îmi ciugulește semințe din lutul umed de pe frunte

Parcă scos acum dintr-o groapă

Săpată în curtea casei mele căci altfel

Nu se explică tremurul acesta al întregului trup

Zguduit ca de-un cutremur

Ori parcă venindu-mi rău într-o excursie în munți un rău total

Definitiv

Și fața mea are buze umede ca două lespezi mici

Și inima mea o broască țestoasă într-însa

Prin brațe în fiecare noapte cu lună își schimbă pielea șerpii

Și degetele de la picioare sunt iubite de puii de cârtiță

Și-ntreaga mea ființă nu mai e decât un murmur vag al țărânii prin

Care se strecoară firicele firave de apă ca niște rădăcini ale unei

Ploi atât de mari că nimeni nu-și mai aduce aminte de ea poate ale

Potopului de odinioară

Sunt atât de viu și de tăcut

Parcă-s făcut din pământ de ulcele

Lut scos din groapa săpată într-o bună zi

Ne dăm bunăziua dând pământ din mână-n mână

Bucurându-ne de bulgărul de pământ dat din mână-n mână

Bulgări de pământ cu amprentele mele călătoresc pe meridianele și

Paralelele globului în tăcere spunând DA și NU la ce trebuie spus

Da și nu

Broasca țestoasă din inima mea

Și șerpii din brațele mele

Și albinele-matcă din gleznele mele

Și puii de cuc din gâtlejul meu

Și cameleonii din urechile mele

Și peștii spadă din plămânii mei

Zic DA și NU la ce trebuie spus da și nu

Trec granițele odată cu bulgării de pământ din palme

Fără alt pașaport decât degetele mele imprimate în boțul smuls din

Curtea casei părintești nădăjduind că astfel vor îmblânzi viitorul

Înlocuind monedele țărilor devenind valută înternațională

Pământ de schimb și de-nțelegere

Țărână pentru apropiere și depărtare

Întrajutorare pentru viață și moarte

*

Cineva m-a angajat

Să-i spun ce fac pereții când n-au broaște țestoase

La temelie

Altcineva cârtea la gândul că leoparzii din cărămizi

Ori din genunchii lui

Dimineața când se-ndrepta spre liturghie

Vor face prăpăd în jur

Sunt tot felul de oameni

Cu jivinele lor lăuntrice cu muchia

De cuțit în gură amenințându-le dinții

Mai moi decât cașaloții

Răvășeala din mintea mea zice DA când vine vorba

De fructe culese fără să gândești

De prune uscate în gura unui aligator

Când nu se știe care dintre noi e mai tânăr

Mai țânc în ordine naturală

Toți prietenii mei aplaudă cutele de pe frunte

Hrănind râme mici infinitezimale

Se face ziuă în buzunarele mele de cangur

E un fel de a spune că-mi iubesc aproapele

Și mă împac cu liturghia

Și mă spovedesc primului tatuu întâlnit

Slăvindu-i carapacea care-l apără

Oare îl apără acea cimilitură a lui dumnezeu

Firele de iarbă care îi trec pe delături

Merită a fi puse la icoană

Încă umede de lutul din care cresc

Și degeaba vine girafa din gâtul meu suplu

Să-mi șoptească ceva la ureche

Eu plec mereu de-acasă

Eu am cartilagii ca niște liane ce coboară din nori

Zâtt pisică a spinării mele zvăpăiate

Zâtt conopidă care crești în zile ploioase în hornul casei mele

O casă de la țară lăsată de izbeliște și fără

Pic de fum în sobă

Fără asigurare de viață sau de moarte

Congenitală pricopseală a acestei lumi care ne suferă pe noi

Cei cu ceasuri în glezne inundând

Potecile de munte cu minute lipsite de adevăr

Cu secunde trufașe dar neștiutoare de carte

Care nu spun nici DA nici NU

Și care în fond nu acoperă nici o existență

*

Câteva anotimpuri m-au făcut cel ce sunt

Aveam 16 ani și iubeam

Nu mai știu exact ce și pe cine

Dar zilnic pe cer scria cu nori alburii

Câte un alt cuvânt care mă entuziasma

La nebunie

*

Într-o primăvară șerpii din brațele mele zburdau

Fericiți își lăsau pieile prin poieni

Aveam 23 de ani eram intact

Și n-aveam nici o cicatrice

*

Aveam 38 de ani

Era toamnă

Și albinele-matcă din glezne

Se-mbulzeau să producă o miere ruginie

Care plăcea tuturor

Numai mie nu

*

Era vară aveam 45 de ani

Țestoasa din inima mea

A început să se-nvârtă prea repede în carapace

Dar nimeni nu s-a supărat

Și lumea a rămas tot ca-nainte

*

Într-o iarnă

Să fi avut 58 de ani

Cucul din gâtlejul meu a decedat

Și-am început să vorbesc numai în șoaptă

Dar prietenii mă-nțelegeau

*

În altă primăvară

Pasărea care ciugulea semințe din lutul frunții

A plecat căci acesta se uscase era ca o crustă

Ce vârstă să fi avut eu?

*

Într-o altă toamnă necunoscută

Puii de cârtiță din degetele picioarelor

Au plecat și ei fără urmă

*

Dragele mele ființe pe oriunde veți fi

Știu că purtați lut umed din pământul trupului meu

Că mi-ați fost o vreme congenitale

Și asta mi-e de-ajuns

(din volumul APĂ AER LUT FOC ode elementare, în pregătire la Editura CARTEX)

***

Lidija Dimbovska

Ceas

La vârsta de şase ani

i-a scris lui Moş Crăciun

să-i aducă un ceas de mână.

După moartea tatălui

şi-a găsit scrisoarea

între fotografiile vechi.

Moş Crăciun i-a adus

o enciclopedie decolorată

cu şaizeci de întrebări despre timp.

Uitase de scrisoare

dar ani de zile a colecţionat   

ceasuri de mână.

Copiii lui se joacă cu ele

de-a ceasornicăria,

de-a consignația.

El nu se supără. Le întoarce,

le şterge, le aranjează în cutiuţe,

le numără şi le ascultă ticăind.

Şi noapte de noapte tresare din somn

când acele lor se opresc

în semn de reverență pentru ceasul absent.

*

Plus-minus

Înainte puteam număra morții

pe degetele de la o mână,

acum sunt nenumărat de mulți.

Înainte-i puteam număra pe cei vii

o dată până s-adorm,

acum îi tot repet pe cei câțiva.

Dacă îmi trece prin minte

că cineva poate muri,

devin imediat mai bună cu el.

Ce uşor e

să fii bun

cu morţii potenţiali.

Dar dacă moartea

se amână,

se amână şi viața.

Iar atunci

corpul pierde timp

iar sufletul îl dobândeşte.

Corpul părăseşte spaţiul,

sufletul îl locuiește,

spiritul îl strămută.

Între vii şi morţi

diferenţa este plus-minus

la gradul temperaturii:

unii sunt mai reci,

ceilalți sunt arşi,

și cu toţii (nici) vii şi (nici) morţi. 

*

Omul sau omenirea?

Să-l iubeşti pe omul care scuipă pe jos

lângă tine la semafor,

sau pe beţivul întins în faţa chioşcului

care pute şi înjură trecătorii că nu-i dau bani,

sau pe femeia care dă în copil ca într-un sac de box

pentru că a făcut pipi pe el,

sau pe copilul care s-a aruncat pe jos în magazin

şi-și loveşte cu picioarele bunica,

sau pe băiatul care i-a smuls geanta unei pasagere

și s-a făcut nevăzut,

sau pe poliţistul care tocmai şi-a pus banii în buzunar

și-a aruncat testul de alcoolemie al celui de la volan,

sau pe vecina care şi-a scuturat scrumiera intenţionat

peste hainele tale întinse la uscat,

sau pe șoferul care te-a împroşcat cu noroi

din cap până-n picioare cu 200 km la oră pe lângă trotuar,

sau pe fățarnica îngenunchiată în biserica lui Dumnezeu

care adoarme înveninată de ură pentru sora ei,

sau pe maniacul care se freacă de tine în autobuz,

sau pe politicianul care îţi spală creierul

la temperatura cea mai înaltă,

sau pe gardiana penitenciarului care le torturează

pe deţinutele gravide,

sau pe preşedintele tinerilor de dreapta

care ameninţă copiii migranţi,

sau pe femeia care răpeşte fetiţe pentru trafic de persoane,

sau pe dictatorul care-și pune propriile interese mai presus de ale statului,

sau pe soldatul care zdrobește cu patul puștii

pruncul ce suge la sânul mamei,

sau pe criminalul în serie, pe pedofil, pe violator,

pe delincventul minor, pe criminalul de război,

pe prietenul care ţi-a devenit dușman,

sau pe cel, pe cea, pe cei

care abuzează, umilesc, distrug

de la începutul lumii,

pe fiecare să-l iubeşti ca pe tine însuți

şi pe tine însuți ca pe ei,

dar cum, cum?

Iar omenirea este uşor de iubit.

Omenirea e o gaşcă bună

cu care poţi sta la o cafea,

 neapăsată de povara omului

merge pe drumul ei,

nu trebuie să calce peste cadavre ca să-și atingă ținta

căci omul a și călcat peste atâtea.

Fiecare om este vinovat de ceva,

dar omenirea niciodată,

omul e trecător, omenirea veşnică,

omenirea e cinstită şi perfectă,

iar omul contrarul ei,

şi cum atunci să iubeşti individul imperfect

din mijlocul unei mulţimi perfecte?

E mai uşor să iubeşti omenirea

când omul de lângă tine nu merită a fi iubit,

dar tu trebuie să împlineşti porunca

să iubeşti aproapele ca pe tine însuţi,

şi nu eşti sigur cine e aproapele tău:

omul sau omenirea? 

*

Ai cui sunteţi?

Ai cui sunteţi, măi copii? ne întreba bunicul

când drumurile ni se-ncrucișau la cişmea în sat.

Cum ai cui? Ai tăi! râdeam cu apa pe obraji,

iar bunicul se uita la noi cu-ndoială dând din cap.

Numai acasă nu ne punea întrebarea asta,

numai acasă ne recunoştea.

Dincolo de prag eram copiii cuiva, dar ai cui, ai cui?

 L-a bătut soarele în cap, spunea bunica,

a-mbătrânit, adăuga unchiul, cum să vă mai ţină minte?

Dar bunicul nu ne recunoştea pe-afară de când eram mici,

din noaptea când Maica Domnului l-a adus acasă

pe întuneric împreuna cu oaia pierdută. O icoană vie,

a repetat ani de zile iar bunica îl certa

să nu povestească în faţa altora, în timpurile astea păgâne.

Al cui eşti tu, bunicule?, l-am întrebat noi într-o zi

când drumurile ni s-au încrucişat lângă şură.

Cum al cui? Al vostru!, a zâmbit nesigur uitându-se la vaci.

Şi noi ne uitam nesiguri în aceeaşi direcţie.

Afară el era bunicul cuiva, dar al cui, al cui?

O convingere a şters deodată lumea în faţa ochilor lui,

înainte să-l doboare bătrâneţea, l-a  lovit

mâna agentei de ţară în haina de piele

care mult timp după aceea a împrăștiat duhoare în cimitirul 

unde l-am adus şi pe bunicul, o icoană vie. 

* 

Dragul de el

Ea îi dă să bea lapte praf, iar el vrea lapte din străbuni

ea îi dă să mănânce terci de fructe, iar el vrea terci de sânge şi ţărână,

ea îi face baie în cădiţă cu săpun organic pentru bebeluşi,

el vrea în apă sfinţită de la patriarh,

ea îl şterge cu prosop de bumbac,

el vrea steagul din lada muzeului,   

ea-l  învelește cu o păturică  imprimată cu ursuleţi,

el vrea cergă cu modele populare,

ea îl culcă într-un pătuț cu  baldachin de stele,

el vrea leagăn imprimat cu svastica,   

ea îl adoarme cu basmele lui Grimm şi Andersen,

el vrea cu legende ale pământului, despre victorii fără înfrângeri,

ea îl trezeşte cu cântece de copii,

el vrea cu imnul retras din uz,

ea îl îmbracă în hăinuţe colorate,

el vrea uniformă neagră,

ea îl încalță în pantofi uşori,

el vrea bocanci cu crampoane,

ea îi dă o minge cu raze de curcubeu,

el vrea baston de baseball cu cap de mort,

ea îl învaţă să joace Nu te supăra, frate pe banca din curte,

el vrea să  împletească sârmă ghimpată pentru frontiere,

ea îl lasă să se joace cu ceilalţi copii în nisip,

el îi ciupeşte  pe cei care au o altă culoare a pielii,

ea îl ţine de mâna stângă la plimbare,

el ridică mâna dreaptă mărşăluind,

ea îi pune picături pentru alergie la polen,

el cere picături pentru alergie la alteritate,

ea îl învaţă limbi străine ca să-i deschidă ochii,

el o scuipă în limba lui pe care n-o vorbește corect,

ea îl învaţă de bine, iar el trage la rău,

ea îl duce la ora de istorie, iar  el repetă istoria.

Ea îi dăruieşte un căţeluş – cuţu, cuţu,

îi cumpără o pisicuţă – pisss, pisss,

iar el îi dă un pumn în ochi,

o scuipă în faţa şi urlă;

Eu sunt nazist! Nazi, nazi!

*

Perfectul compus

Viaţa e tot ce se întâmplă

între mâine şi ieri.

Bunica mea cu oalele ei mari de apă

care deschide ușa cu antebraţul

iar cu genunchiul o închide,

ca să nu se răcească odaia, pâinea, speranţa.

Bunicul ghemuit ca un bebeluş în pat

după o zi lungă cât un an pe câmpul  sterp

în arşiţa care-i îngheață sângele.

Unchiul meu care duce pe bicicleta neagră

valiza cu -isme istorice

pe care îi desenam fete sexy

ca să termine studiile mai repede.

Una din mătuşile mele în trei schimburi în fabrica Viitorul

măcinând orele normei

cu cearcăne sub ochi cât ceşcuţele

pe care mi le-a cumpărat că să mă joc de una singură,

cealaltă mătuşă cu pungi peste cizmele ponosite

se grăbeşte spre fabrica Gazela în toiul iernilor din Skopje,

şi cu fermoarul stricat îşi măsoară falimentul corpului

iar falimentul sufletului cu un șiret rupt.

Mama  la maşina de scris pune de-a valma pe hârtie

primele mele poezii și cauciucurile mașinilor

iar deasupra pasajului subteran –la intrarea în oraş

 cineva a adăugat cu cretă Nu pe pancarta

 cu “Auto Guma vă dorește bun venit!”

Tata cu faţa lipită de geam, ca la orfelinat,

 în autobuzul muncitorilor

 înjură viaţa pustie, pustie,

dar şi cu o oază deşertul rămâne tot pustiu.

Sora mea cu gălbinare în albul ochilor

vomită medicamentul din plante pe care vecina

mi l-a dat când mă întorceam de la şcoala

plină cu oamenii sinistrați la inundaţii

când râul a năvălit cu 980 metri cubi pe secundă.

Eu ud florile pe balcon,

şterg praful de pe frunzele lămâiului şi ficusului

şoptindu-le hotărât: Plec eu de aici într-o zi.

Acum viaţa lor este la zero distanţă

de la azi la azi. Nu mai sunt martora vieţii lor

nici viaţa lor nu mi-e martoră mie.

Când aud că a murit cineva

întreb ce a păţit.

Nimic nu se mai întâmplă altora în prezenţa mea,

totul li se întâmplă când nu sunt de față.

Acum și cel mai simplu timp prezent

este pentru mine timpul perfect compus.

*

Lumea care se năruiește

trebuie înfășurată într-o pătură de spital

şi dusă pe targă la secția îngrijiri paliative

cu durata de viață estimată la cel mult şase luni,

o moarte decentă, liniştită, cu durerea sub control.

Fereastra e deschisă, salonul/rezerva pentru o persoană,

uguit de porumbei în grădină, pe măsuţă liliac.

La salon/rezervă, deasupra uşii scrie

„Zâmbește” şi toţi care vin la ea în vizită

rânjesc cu gura până la urechi, dar nimeni n-are chef de râs

şi preferă „Noroc bun!” al minerilor dinaintea puţului de mină al morţii.

Un miros de amoniac şi iod, coji de mandarine şi banane,

la radio ştiri de seară despre noi războaie şi crize financiare

care n–o mai privesc. Iar asta o doare. La capătul conştiinţei

ea ştie: nici frumuseţea nu a salvat-o, iar poeţii zadarnic

au vrut s-o schimbe. Şi deodată între oase şi piele

simte o pornire amoroasă, o dată doar să mai facă dragoste cu libertatea

care îi face cu mâna de la uşă: Dormi, mai trec eu pe-aici când pot.

Lumea în destrămare trebuie lăsată

 în hospice unde îngerii vieţii nu încearcă

nici să-i accelereze nici să-i amâne moartea. 

*

Istoria

Oameni morţi în anii vieții,

oameni vii în anii morţii.

Popoare moarte în decenii vii,

popoare vii în decenii moarte.

Omeniri moarte în secole vii,

omeniri vii în secole moarte.

Fiecare timp are istorii nedorite,

fiecare istorie – timpuri nedorite.

Între conţinut, rezumat şi cuvintele cheie

istoria e un referat despre viaţă şi moarte.

După conferinţă îl vor publica într-un volum

pe care nu-l va citi nimeni niciodată.

Traducere din limba macedoneană: autoarea şi Ioana Ieronim

Lidija Dimkovska (1971, Skopje, Macedonia de Nord) a absolvit literatură comparată şi universală la Universitatea din Skopje. În anul 2000 la Universitatea din Bucureşti şi-a dat doctoratul în literatura română, despre poetica lui Nichita Stănescu. Patru ani a predat limba şi literatura macedoneană la Facultatea de limbi şi literaturi străine a Universităţii din Bucureşti. Din anul 2001 trăieşte la Ljubljana, Slovenia. A publicat şapte volume de poezie, trei romane, un jurnal american şi o carte de povestiri scurte în ţara natală, distinse cu mai multe premii prestigioase şi traduse în mai mult de cincisprezece limbi străine. În România a publicat volumele de versuri Meta-spânzurare de meta-tei, Editura Vinea, Bucureşti, 2001, distins cu Premiul Poesis la „Zilele Poesis” din Satu Mare, 2001, şi Diferenţă, Editura TracusArte, Bucureşti, 2012. În 2019 Editura Casa Cărţii de ştiinţă i-a publicat romanul O viaţă de rezervă, iar în 2020 Editura Minerva i-a publicat romanul Camera ascunsă. Poeziile de faţă sunt din cartea ei de poezie Situaţie-limită care a obţinut în anul 2021 premiul pentru cea mai bună carte de poezie macedoneană „Fraţii Miladinov” la festivalul internaţional „Serile de poezie de la Struga” şi a fost nominalizată pentru premiul de poezie „Aco Sopov” al Asociaţiei Scriitorilor din Macedonia de Nord.

***

Brandy Barasch

Domnișoara Pogany

Mângâie-mă cu mâinile tale

Aspre de țăran muncit

Mirosind a pământ reavăn

Și iarbă proaspăt cosită

Mângâie-mă blând răbdător

Și eu am să tac ca o piatră

Precum piramidele suprapuse

Din jurul mesei tale

Care privesc spre punctul

Unde se odihnește cerul infinit

Sprijinit pe toiagul tău de clepsidre

Una peste alta una peste alta

Mângâie-mă până voi fi netedă

Ca un vis fără început și sfârșit

Ca o sferă

Și caldă ca mâinile tale

Ca un sărut etern

*

Ovidiu 

Jocurile iubirii nu-și au locul

Sub pământ și nici dorul de casă

Iese Ovid din groapa funerară

Pe malul mării se așează

Și împietrește în așteptarea

Unui semn al mamei Roma

El i-a trimis mesaje de implorare

Cerșind maicii iertare

Cu Triste și Metamorfoze

Columbe mesagere

Înghețate în frigul depărtării

Dar ipocrita augusta Roma tace

Se ascund păcate sub pudra imperială

Și împietritul împietrește veacuri

În piatră însă inima bate

Ars amandi

Doar poate Tomisul i-a dat iertare

Iubirea țărmului cu marea

Ars amandi

*

Țara Lesodag

Inimă te țin captivă

Sub a coastelor zăbrele

Și legată de vertebre

Ca Ulise de catarg

Altfel ale tale palpitații

Te vor duce cine știe unde-n larg

Fâlfâind dusă de vise

Către țara Lesodag

Unde pruncii țin dispute 

În arene de halva

Filozofii balerine

Piruete fac pe lac

Einstein cu Don Quijote 

La un șah remiză fac

Loreley își tunde părul

După moda Liverpool

Wagner Meyerbeer

Plini de onoare

Se sărută în picioare

Și de atâta armonie paradis

Iadul fi-va pururea închis

Dar când visul se termină

Ziua e cenușă fină

Vei tânji plină de fiere

După caldele-mi viscere

*

Librării pe mapamond

Când intru în librărie

Mă ia cu friguri e un chin

Lumini și umbre în bălmăjeală

Un pap cleios mă suge mă înghite

Precum o mlaștină fetidă

Pământul stă în loc la rugul lui Copernic

Și râde-n hohot

În timp ce soarele  bezmetic

Se învârte în jurul lui

Lui Newton nu-i cade-n cap un măr

Ci are cunună de găinațuri

Ale unui vultur tricefal

Ce nu vor să cadă în lipsa gravitației

Un Nostradamus spart în mii de cioburi

Proorocește din tot atâtea guri

Apocalipse ce vor veni în fiecare joi

La Rio roboții vor ține veșnic Carnaval

Într-un raft micuți ca ai lui Swift liliputani

În jurul unui samovar 

Stau Cehov Tolstoi Dostoievski

Cu frații lor din depărtări

Dickens Balzac și Hemingway

Sorbind din ceașcă ceai

Mi-e rău mă ia cu amețeală

Și vreau să ies în stradă

Unde gheboasă o babă

Cu multe fuste colorate

Să-mi ghicească pentru doi bani

Că am să mă însor cu una Salome

Ce o să-mi facă șapte băieți 

Și patru fete

Ca apoi să-mi taie capul

*

Urechile lui Beethoven

Urechile lui Beethoven 

Nu erau moarte

Ele trăiau în ochii lui

Cu care auzea mișcarea

Arcușului pe corzi

Ele trăiau pe pielea-i

Care auzea suflul aerului

Ieșit din flaut și tromboane

Corpul lui era totul o ureche

În care se adunau

Zeci de respirații sugrumate

Până și tălpile lui

Erau urechi vii

Precum tălpile elefanților

Care aud de la distanță

Cum de la distanța secolelor

Auzim azi muzica lui

*

Steaua fără nume 

O stea clipește complice

Prin tremurate frunze de salcâm

Raza coboară în al ocheanului ochi

Nopți nedormite pline de vise

Valul  șlepul miros de cereale

Și sătui negustorii toți dorm

Sub astru lumea e largă

Cărți deschise sub lampă

Reflector la rampă actorul

Femei  redacții amfiteatre 

Riscul evadarea îmbie

Din a provinciei cochilie

departe prieteni așteaptă

Lovind  istoriei la poartă

Sunt timpuri bizare

Strâns o limbă ne leagă

Ne dezleagă vechi mituri

Ale zilei aspre nevoi

Om  pe stradă te scuipă în  față

Sârma ghimpată sânge noroi

Două mii de ani greu te apasă

Și apoi ca și Labiș

Sfârșit sub o roată

E vis sau aievea

Se oprește trenul în gară

O făptură speriată coboară

Împreună în micul ochean

Iluzoriu speranța să caute

***

Monica Rohan

Oglinzi în vis   

Nucă spartă

vorba scăpată de ciori va rodi

glasul scorojit desprinde vopselele din grădină

în ceață înfige o perie aspră

lasă firimituri (pentru furnici) pe masa

la care s-au ospătat vulpile –

tălpile au crescut

au depășit marginile pădurii

ziua mă ascund sub coaja nucului

noaptea mă poartă cu oglinzi în ochi

îmi agață în plete felinarele vântului.

*

Împrimăvărarea vorbirii

Prin streașină ciripitul de brumă al apei

gura iernii plină de pene înghețate

cuvinte mici au ciugulit porumbeii

grăunțe cu nucleul focului –

nicio țesătură nu va rămâne nedestrămată

când s-or trezi colții albi

în maxilarele trandafirilor

cascada va înflori cu primăvara

pământ și pietre laolaltă –

fruntea lipită de fereastră ascultă

oglindă asudată ochiul de geam

întoarce în sine uruitul bancurilor de gheață

apele coborâte la rădăcina munților

focul din ceaunul unde cămășile norilor s-au zdrelit.

*

Sclipitori

Pudriera destinului

în care suflă vântul

scaldă stoluri de privighetori

și totul e numai aur

argint / praf de mică / sclipici

pulberea razei / ceață cu nălucire

după care orbim de dor

vedem numai minuni

cheagul visului / cel din nou

și din nou jinduit

risipim anii / monede de timp veritabil

cumpărăm ursitoare

rostogolim fleacuri în praful aurifer

tălpi de cenușă coboară prin noi

lignit, mangan, picioroange de stânjenei

în lumină joacă arhaice păsări de baltă

un singur cântec e viața

îl uiți treptat

până la ultimul cuvânt

= primul, în ordinea firescului firii.

*

Compresă pe ochii fierbinți

Un lințoliu din penele vrăbiilor căzute

plasă de siguranță deasupra pământului

să nu mai soarbă sânge-n amurg

să nu înghită lumina încă vie.

Scorbura întunecoasă nu îngheață

acolo umezeala păstrează căldura

greierii întorc ușurel ouă de vrăbii.

Vocea ulmului împrumută susurul apei.

Într-o bună zi voi porni înspre câmp

fără praștie fără raniță fără încălțăminte.

Un lințoliu de nea pentru puii căzuți din cuib

îmi așază compresă pe ochii fierbinți.

Numai cântecul din copilărie

închide rana…

*

Așchii și spini

Am așteptat primăvara –

din peretele inocent

am desprins ace de gheață

ace călite în menghina frigului

perfect ascuțite

numai bune de scris poezii –

iar primăvara s-a lăsat înduioșată

a venit primăvara

cu așchii proaspete într-o cutie de lemn

creioane pentru descris suferința

2021 alice de împodobit mama și fiica

strălucitoare ca aburul focului

din vreascuri ude și mlădițe verzi –

inimă și călcâi, scumpă mamă, scoate-mi așchia

smulge-mi spinul

ca-n serile de demult

când ziua-ntreagă alergam desculță…

*

Undița de alun

Unde s-au aruncat podoabele mele?

Privilegiatele vise

de la etajul cel mai aproape de lună

viforul a trecut cu sirene în cârcă

zornăind inele agrafe brățări –

vizuina va sta îngropată în somn

încă din ultima tânără iarnă

ascunsă sub straturi de frunze

cochilii

omăt –

mlădițele s-au sinucis

și-au rupt mugurii pietrificați

coliere limpezi ca lacrima

scutură norii deasupra învolburatelor ape.

O copilă bate cârlige din ace cu gămălii

între două pietre scânteietoare

pe malul bălții leagă undița de alun.

Vara scade ca o bomboană dementă. Toropită sub soare.

*

Scrisoare deschisă

De-acum încolo

mereu va fi prea târziu, scumpă mamă.

Prăjiturile pentru sufletul tău

sunt nedrept de bune

durerea că nu le-ai gustat niciodată

dospește teribil

crește aluatul până la cer –

decupez forme de inimi umplute cu îngeri

prăjiturele cu ochi aromați smulși din vișinul

nostru înlăcrimat –

oare tu știi că prunul bătrân l-au tăiat

apoi piersicul, după un an, a căzut doborât de furtună

păsările mai vin, așa cum le-ai învățat –

eu îți scriu necontenit despre lucruri mărunte

deschid dulapul și respir adânc

parfumul tău curat

odaia tăiată într-un deal de tămâie.

***

Ioan Barb

Poarta Ierusalimului  meu

Cum ai aşezat Tu încă din vremea facerii

poarta Ierusalimului în fiecare suflet

ca în vremea înfloririi să intri în glorie

să aduci în schimbul pârjolului pacea asinului

Te simt în fiecare dimineață intrând

atât de adânc mă mișcă prezența Ta

de fiecare dată îmi găsești liniștea sfărâmată

și îngerii privind uimiți de la Poarta Frumoasă

pentru că ei știu că nu e om să nu Te părăsească

în fiecare zi de șaptezeci de ori

și de tot atîtea ori să le zidești din nou

 stâlpii sfărâmați ai inimilor

așa cum la Sfatul Sfânt din al șaptelea cer

venea și fiul pierzării să cuvânte

împotriva fiilor Tăi

tot așa zilnic intră fiii întunericului

pe aceeași poartă și seamănă chinul

în viața mea

de aceea dimineața mă trezesc înger

iar seara sunt demon

când gândurile mele au picioare de ceață

și se topesc în iazul cel fără fund al disperării

dacă nu ai fii Tu să mă întorci

 cu fața la răsărit

 să îmi aduni când sunt copleșit de durere

 scamele dezolării

 și resturile sfârâmate ale melancoliei

ca toți fiii oamenilor am stări nevrotice

și mă dezumanizează

 o nebunie iscată în tenebrele morții

ca un condamnat la neant îmi semnez

rechizitoriul de acuzare

îl recunosc și iscălesc în dreptul meu

vinovat

chiar și pentru fapte pe care nu le-am comis

dar Tu mă avertizezi că în Ziua Întoarcerii

îmi vor fi puse înainte

 și gândurile în care am poftit

să îmi vând veșnicia pe un blid de linte

m-am străduit să recompun trupul lui Dagon

din mâinile desprinse de trup și aruncate pe prag

de aceea îmi amintești din clipa

în care deschid ochii în zori

și mă avertizezi

 să nu calc în picioare granița abisului

de câte ori trec dincolo mă destrăbălez

 cu fiii lui Mamona și demonul râde de mine

 dimineața mirosul de putregai

ce îmi impregnează adâncurile

se preface în miresme serafice

 și se înalță deasupra Grădinii Ghetsimani

 plutind spre Golgota

îmi aduc aminte că în casa Ta

 se coace pâinea păcii

din grâul veșnic sădit cândva în Grădina Eden

de aceea mă rog să îmi acoperi ochii

cu o maramă de dragoste ca să nu mai văd

să nu mai poftesc la frumusețile acestui veac

din pricina căruia mă poticnesc zilnic și cad

când glasul pieirii îmi spală dorințele

îmi asmute sângele îngroșat de ură

împotriva mea și răutatea îmi stă înainte

ca un blestem coborât din părinți

atunci știu că răzbunătorul este aproape

îi aud pașii la ușă să mă ducă la groapă

dar nu intră încă

pentru că nu s-au împlinit zilele

de necaz

de aceea așteptarea mă bântuie ca o molimă

îmi ridic uneori ochii spre cer

și cert stelele că îmi umbresc trecerea

dar ele mă îngână sfidător și  îmi amintesc

că niciodată nu se va face noapte în veșnicie

de aceea eu rătăcesc încă prin alte vii

 îmi amorțesc trupul încălzit la focuri străine

și iar și iar îmi pare rău

îmi promit că negreșit voi deveni alt om

dar tot așa de repede uit și mă afund în nămol

până când mă cuprinde o teamă ca smoala

îmi adâncește durerea de a fi atât de singur

încât strig și nimeni nu mă aude

pași împleticiți într-o peșteră fără sfârșit

de aceea nici ecoul nu îmi mai răspunde

și când sunt demon umbra mea nu are contur

nici o femeie nu poate îndura singurătatea mea

când iubesc sunt mai întunecat ca norii furtunii

iar plăcerea nu e decât o rană ce sângeră.

Mă uit fascinat la Poarta Cetății pe care

ai deschis-o și astăzi în mine

e atâta glorie și îngerii cântă

iar drumul pe care mergi e împodobit

cu suflete zdrobite în teasc acoperite de finic

și de flori ce prefigurează în aer mirosul îmbălsămării

măruntaiele zmulse din trup și aruncate afară

ca tot ce e trecător să putrezească

ca pământul fărâmițat de fierul plugului

pregătind cămașa grâului ce va încolți din nou

așa cum mă zdrobești Tu până în străfunduri

în fiecare dimineață

și la cântatul al treilea al cocoșului

îmi amintești că nu am drept la judecată

pentru că nu sunt mai bun decât părinții mei

atunci strig către Tine

 zidește-mi iar o poartă la suflet

să se deschidă

spre calea pe care mergi

între strigătul fraților mei și răsuflarea asinului

să îmi domolesc focul aprins în trup

miroase deja a sânge de miel

și din cer coboară o scară cu un mesajer

strigând în cetate despre răscumpărare

aud pașii răzbunătorului sângelui

cum se îndepărtează pe dalele de piatră

hârșâit…

*

Străpuns spre Emaus

Doamne

azi am fost pe drumul spre Emaus

eram singur și urcam

din peștera în care îngropaseră

o inimă de gheață

era întuneric de păcură

când am simțit că cineva

umbla alături de mine

m-a întrebat ce caut

și i-am povestit despre

sufletul meu

zdrobit și coborît îñ groapă

de atâția ani trupul meu

jidov rătăcitor

trece zilnic prin valea

umbrei morții

și nimeni nu mă întreabă

cine sunt și de unde vin

de când deasupra noastră

s-a aprins o stea

și ȚI-am văzut chipul strălucind

ne-am oprit la mormânt

și am simțit cum inima înghețată

s-a topit și mi-a curs înapoi în piept

printre coaste

a început să bată…

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 95-106]