Poeme de Vasile Igna, Monica Rohan, Lucia Cuciureanu, Ioan Barb și Ioan Șerbu

Vasile IGNA

foto vasile igna 2016

 

Se uită tot timpul

Dar nu pune întrebări

corzile vocii sale sunt acuzate

de uscăciune

de parcă universul întreg ar

fi dependent de ploaia lor

de vrajba dintre plus și minus.

Învîrte-l, Meștere, în jurul

axului său

și fă-l să vadă ceea ce

vede toată lumea.

Și fă-l să nu-i fie frică

de nebunie

spune-i că ea mișcă stelele

și lumea

că ea e mașina zburătoare

cu care se deplasează îngerii

și că nimic, dar nimic, din ceea ce

visează ei

nu se împlinește. Citește în continuare →

Poeme de Liviu Antonesei, Mariana Codruț, Monica Rohan, Igor Ursenco și Teo Cabel

Liviu ANTONESEI

Antonesei (1)

Din „Povești filosofice cretane din A. D. 2015”

 

 

 Insula mea

M-a primit ca o iubită nărăvașă, cu soarele-n flăcări

ieșind de sub norii plumburii, împinși

de vîntul dimineții dinspre vîrfurile munților

înspre marea în trufașa ei răscoală –

valuri înspumate izbind ca un bici stîncile multicolore…

Începe lungul drum al îmblînzirii scorpiei –

și la capătul său, altă plecare, altă despărțire.

Violentă, cumplită, dar poate mai calmă.

E un mare noroc să nu călătorești neînsoțit!

E o ca o pavăză de azbest, ca o armură invizibilă.

Ridicați matrozi mîndrele noastre flamuri!

 

Un poet liber

Un poet liber pe insula lui liberă,

cu flamura alb-albastră fluturînd

precum în cer, așa și pre pămînt,

pe tricoul lui ce va pătrunde dincolo de piele,

dincolo de lumea aceasta dantelărită

în piatră de apa nebună de la începuturi –

dincolo de toate lumile posibile.

Un poet liber nu e întrutotul liber

cîtă vreme e dependent de atenție,

fie și numai de atenția ei!

Cameristele ciripesc dincolo de ușa balconului

mai gureșe decît vrăbiile locului.

 

Scena balconului. O fabulă

Din pragul dimineții, poate de dinaintea trezirii,

scena obsesivă, scena obsedantă a balconului –

dar nu cea cunoscută de toți!

Una proapătă, de ieri, din amurgul de foc –

fulgerătoare și plină de sens ca un act de donație

către celălalt sine. Mereu și mereu, celălalt

este un efect al sinelui nostru. Sau este și asta!

De undeva din memorie, un cimitir de la Nord

și parfumul unei magnolii uriașe, dar de aici,

de undeva din stînga – sau dreapta? – hotelului.

Memoria e uneori generoasă, reunește ceea ce e

departe în spațiu și timp, imagini, extaze,

în minunatul sentiment al abandonului.

Și soarele a urcat la trei sulițe pe cer!

 

Klaus Elsberg

Zburător fără voie cale de nouă etaje,

o pată enormă de sînge pe asfalt.

Așa cum mai tîrziu, roșcovanul Rolf,

de bună voie și nesilit de nimeni

a plecat în eterna sa logodnă…

Zi după zi, Cercul Poeților Dispăruți

sporește. Ca și cel al călăilor –

cu voie sau fără voie, de o cruzime

nemăsurată sau blînzi ca niște căprioare

văzute cîndva la intrarea în podișul de aici…

De ce acum, de ce aici, pe aceste calme

și aspre tărîmuri, acest gînd? Cînd soarele

nici măcar nu se arată. E o dimineață

născîndă, o zi în auroră, poate e vremea

propice unui asemenea gînd…

Și mai departe, gîndul că poezia nu arde,

nu e combustibilă și cel simetric, al

călătoriei călăilor spre desăvîrșita uitare

Dinspre munți, despre sărata mare,

se anunță un nou răsărit.

 

Autism…

O stare de absență, de distanțare,

aici pe insula mea pentru stările bune –

un fel de autism în granița normalului –

obiecte de care mă lovesc fără voie,

închis ca într-o carapace. Comunic

doar prin priviri leneșe și gesturi ușoare,

ca și cum cuvintele ar presupune

un efort peste puterile mele…

Și totul din jur ajunge la mine

ca printr-un perete gros de sticlă,

o sticlă limpede și moale

care estompează sunetele lumii.

Și ea, care este aici și care nu este.

Din cercul percepțiilor diminuate,

O văd ca și cum ar fi la mii de ani

lumină depărtare. Și asta provoacă

un nod dureros în fundul gurii,

o sufocare catifelată…

 

Am fost o dată…

Am fost o dată ca niciodată un băiat

în pantaloni albaștri de doc și o cămașă albă,

de parcă grec m-aș fi trezit de la bun început –

dar mai singur ca astăzi și perfect izolat

nu cred să fi fost nici atunci, nici altădată.

Dacă las la o parte insula mea zdrențuită,

Înfiptă ca un topor în carnea acestei mări primitoare…

O lungă plimbare de seară, de noapte

pe bulevardul central, cu întoarcerea

pe aglomerata faleză – sute, mii de ființe

în taverne și pe terase flecărind

în toate limbile pămîntului, explodînd

la marcarea unui gol pe ecranele uriașe.

Lumini prea puternice, stroboscoape,

ecrane mișcînd colorate și de undeva

foșnetul estompat al mării dintîi…

Apoi, într-un colț ascuns al portului,

cu sticla de vin roșu și aspru alături,

cu țigara lipită etanș de buze…

Însoțit, dar atît de perfect singur.

De ieri, de două zile, de acum patru mii de ani,

Dintotdeauna.

 

 

 

Exilul și insula

De după coamele munților aspri,

se ridică altă dimineață purpurie,

forfota își exhibă primele semne –

mi-o pot imagina sub cîmpia de bumbac,

alungînd umbrele grele ale somnului.

Azi, e ziua comemorării – mîine

o pasăre de metal ne va duce în Nord,

departe de casă. Va începe

lungul exil al fiecărui an…

Și dintre toate, ziua aceasta va bîntui

prin mințile noastre, prin trupuri.

Detest plecările, despărțirile,

detest plecarea de aici, de pe insulă.

Va fi o zi lungă și plină, să ne bîntuie

memoria cale de un an nesfîrșit.

Detest cu putere exilul!

24 august – 7 septembrie 2015, Hersonissos, Heraklion, Sissi

***

Mariana CODRUȚ

SANYO DIGITAL CAMERA

 

în rest, totul e bine

câteodată, scot mâna pe fereastră

ca de sub iarbă,

semne să fac spre trenul

în chiote trecând călare pe orizont.

la răstimpuri, cuvinte simple

mi se desprind din gât

şi doar plasa lor roşie,

placenta asta maternă

mă apără de cădere…

în rest, totul e bine – chiar dacă,

strângându-mi tâmplele-n palme,

simt sângele rostogolind în viteză

prin puzderia drumurilor de sub piele

un cap cu doi ochi plini de dispreţ.

arc voltaic

 

ştiu bine: în România

mersul contra curentului

şi însingurarea voită sunt

doi poli ai morţii sociale.

printre ei ţâşneşte însă

libertatea mea –

scânteietor arc voltaic.

 

cum curge ploaia

ascult darabana ploii pe blocuri, francheţea ei pură. francheţea ei absurdă într-o ţară unde până şi moartea e un politician: nu-i pasă de aparenţe, nici de ce se ascunde sub ele, un singur ţel pompându-i sângele-n inimă – să învingă.

cum curge ploaia într-o ţară de politicieni, un teatru în care personajelor de prim-plan le-au luat locul maimuţele cu funduri roşii… că-i iarnă, că-i vară, fug maimuţele de lumină: jos, în cuibul şobolanilor. sus, în podul cu molii drogate de aburi de făină. dar teamă n-au: steaguri ale dezastrului, pe acoperişuri flutură pieile nobile puse pe beţe.

juni români,

care au de partea lor teoremele învăţate în şcoli regale în timp ce părinţii lor le-au învăţat în frig, pe întuneric şi cu vărguţa peste degete; care au de partea lor jocurile iubirii deprinse pe plajele lumii, în timp ce părinţii le-au învăţat sub pături, pe furiş, să nu le audă partidul chiotul orgasmului; care au de partea lor toate personajele, goale-goluţe, în timp ce părinţii le-au smuls pe ascuns dintre croşete; care au de partea lor bărbile şi mustăţile à la Beatles, fără teama ca tovarăşul responsabil cu decenţa să le radă cum li se întâmpla părinţilor; care au de partea lor libertatea de a da cu căciula în câini, de a şuiera în biserică, de a spune nu, în timp ce părinţii trebuiau să spună mereu da, ştergându-şi scuipatul de pe faţă,

ăşti juni români, frumoşi, deştepţi şi liberi, au nostalgii după vremea părinţilor lor.

libertatea noastră aurie

libertatea noastră postrevoluţionară e aurie. şi duhneşte ca lada cu mălai uitată-n pod în care şobolanca fată mulţi pui. libertatea noastră aurie ne iubeşte mult. nu contează că iubirea ei reneagă tot ce o poate exila din pământurile romantice şi ignoră tot ce o poate coborî din cerurile abstracte – noi suntem fericiţi.

***

Monica ROHAN

????????????????????????????????????

 

Călătorind

În cașeta de melasă

tău adânc ochiu-și desface

se deschide, adumbrită

pleoapa lumilor, vorace,

              să ne-nghită.

Nu te teme! Iezeru-i iluzia unde mă scufund

și respir vocalele laolaltă cu ploaia

              din raiul duminicii

merg mai adânc peste șinele încinse

                           de dogoarea

                           tălpilor mele

           carne vie răzuită în colții

                           cuvintelor călătoare

În căsuța de melasă gara mică își smulge inima

     și șuieră de dor

     și scrijelește dulci cântări

peste pereții umbrei, tremurători

Tu nu lua seama la bocetul inimii sale

sapă-nainte, tu nu ești prada ispitei,

         taie precis o copcă rotundă

         în gheața sângerândă

forează gang înțelept în muntele acestor nelămurite plecări.

 

Real                    

 

Am privit, prin golul cuvintelor,

        orbitele desfundate ale orașului meu subteran

unde forfotesc larvele, bulbii zambilelor bleumarin,

crinii și pietrișul Timișului

Prin lanul de sârmă ghimpată

        am zburat, cu sufletul visător subțiat

Fâșii din realitatea poeziilor mele

                fumegă

           agățate de vânt –

Prin sârma ghimpată a memoriei

trece dimineața cu picioare de rouă

         până la genunchi verde

         și aproape imponderabilă

în transparența cuvintelor luminoase

topite în dreptul  adevărului cu sâmburi de foc

Trandafirul din creștet se rotește azvârlind

                    mii și mii de petale

miliarde de lacrimi luminiscente

pe câmpul netulburat al vederii dintâi

Și din nou am privit, cu luare-aminte,

lumea „reală” surpată în golul dintre cuvinte.

 

            Ademeniri

 

Ca un scai negru zgârie încheieturile mele

                  și se agață de tivul fiecărei zile

cheagul sângelui înnegrit e o ancoră cu miriapode cârlige

așa se arată omniprezenta

      în cina surâsului apus, și-n sarea dimineții

ea se tânguie dulceag și grețos

         dulce îngrețoșat este bocetul ei

care unge obloanele și odăile se deschid

                  înaintea nopții eterne

așa se arată Moartea, numele ei nu mă

                   cutremură, nici odihnește

globul păpădiei cât botoșeii pisoiului

           peste pământul reavăn

           și peste pielea albastră a cerului

îmi este la fel de aproape

lovește egal, în aceeași inimă

umple cu sânge călduț jumătatea voioasă,

afluentul de mătase al fluviului înghețat…

 

            Armură

 

În pielea ta m-am învelit,

armură din pielea ta mi-am croit,

adăpostitu-m-am în tine, moarte,

de nu mă mai recunoști

dar să știi: nu mi-e bine

oboseala mea surpă înlăuntrul sticlos

oboseala sapă galerii prin ruine

mă trezesc, iar și iar,

într-un tunel nesfârșit de oglinzi

unde nu-i chip de ieșire-n afară

neostenito, oare nu ațipești vreodată

măcar cât să-mi pot lepăda haina ta?

 

               ZIC / ZAC

 

Zic că zac

drept zic

zac în odaia

cu priveliști

zilele nopțile

toate-s la fel

plantele susură

cresc susurând

zilnic și noptic retez

șușotelile verzi

seva lor luminoasă

se-ncheagă la loc

Drept zac

prin tălpi urcă spre creștet

frunzișul din care

cântătoarele zburătoare-or zbura

în desmărginită priveliște

Zic din nou:

zac în spirala unei cochilii

unde clipocind marea

lovește ușor din palmele-i răcoroase

tic tac… zig zag…

ceasul cosmic regenerează

zic zac… tic tac…

 

              Arca

 

Într-o liniște mare începuse lentoarea

fulgii orașului se cojeau de pe trupul păsării uriașe

se desprindeau agale din privirile dansatorilor osteniți

apele cerului scăldau duminici tihnite

                      asemeni zeppelinelor

                      împăcate plutind

           printre norișori muzicali,

           plauri înfloriți,

nuferi din care se va scutura luminoasă ploaia.

Sosise ziua aceea fără nume

           ca o fereastră goală în calendar

și ne-am adunat toți cei rămași

               în dreptul ferestrei

și ne-am aruncat sufletele prin rana ei

uimindu-ne de atâta blândețe

și calmă înțelepciune în plutirea lor deplin fericită.

Într-o pace fără de margini

          începuse dimineața

soarele nou era ochiul ei răcoros

revărsat peste slava cetății…

 

Înnămoliri

 

Iată-i! Stăruitori, genunchii însângerați ai binelui

ca o casă de pâine rămasă-n privirea cerului

dospind parfumul primilor zori.

Pe aici am trecut cu inima sălbăticită și vie

mușcând smoc de aer crud.

Acum iarba mucegăiește și stă în calea

convoaielor de vorbe scrâșnite,

verdele fraged cândva

se-ntinde păstos înspre mlaștina democratică.

Teamă mi-e deseori când zăresc galeș lucind

viclenia aceluia zornăitor, în colan diafan

atârnat la gâtul adolescenților visători.

Discursul curge gros și neșovăielnic

sporind albia de smoală

unde nu se vor mai scălda conceptele limpezi, unde

pentru vecie va putrezi rădăcina iubirii.

(Nuferi de păcură înspre cer s-ar aprinde cerându-și iertare?)

Genunchii arși ai binelui

stăruie vrednici

în lumina de-odinioară.

 

            Rugăciune imperativă      (Să nu…!)

Să nu-mi piară auzul întâi

prin stufărișul unde pândește țiuind

respirația cu bronhii labirintice,

                aspiratoare de var

                în metropola crinilor.

Deschid sertarele și se revarsă muzici

precum aș atinge nervii unui pian

cu terminațiile în fibra sensibilă

     din țeasta universului.

Să nu-mi rănească văzul auzului

                de atâta arsură

     să nu întunece închipuirea lucidă

     în care dansul sunetului pur

zămislește fără-de-moartea…

 

 

***

Igor URSENCO

igor-ursenco

 

 „poɘtic incorəct”

(ciclu de poeme)

 

Poem scris după Auschwitz1

Doar rubricile de cancan scrise direct

în esperanto vor îndrăzni să relateze

în acea vreme cum Brigitte Bardot a ajuns

să adopte finalmente

un animăluț sintetic Nauga2. Fața sa

elastică și necoșuroasă precum petele

enigmatice de pe lună, în caz

de nefericire3 îți va spune

o poveste de dragoste

neîmpărtășită sau va ascunde o crimă

ratată: un crîmpei plauzibil

dintr-o viitoare Istorie

a Extratereștrilor. La moartea

mea un Monstru Sacru

Nauga Uriaș va fi găsit înghețat bocnă

cu globul pămîntesc nedigerat

în stomacul său insațiabil

din policlorură de vinil

E.ON Gaz4 vs Akademia lui Platon5

aștept

de multă vreme ca producătorii de materiale

de construcție să facă un clip

de publicitate cu singura replică posibil

imaginabilă: „Pentru o Soartă

cu final fericit, lui Icar și Dedalus le-a lipsit

exact adezivul nostru

marca X”! Ba chiar „Comunică

sau mori” nu e deloc o exagerare

de piar modernă. Cine să-i mai explice cititorului

din antichitate și consumatorului

de artă nesatisfăcut de azi

cruzimea

neîntemeiată față de site-urile

culturale lăsate în paragină și conturile

de autor în viață

abandonate pe rețelele de socializare

publică. Mi-e frică

de instalația artistică unde vizitatorii sunt

șpreiați gratis cu gazele rămase nefolosite

la Auschwitz, așa cum știe cel mai bine

să se răzbune

un Fan Club profesionist

pe Eroul său idolatrizat înainte de vreme

Poșta Română

Nu poți lăsa toate cele

cinci „Scrisori” ale poetului

Eminescu pe mîna curierilor

privați zonali. Văzîndu-i înarmați

pînă în dinți cu pachete ambalate suspect

de grijuliu și dubițe

performante cît să poată declanșa războaie

regionale fulger, sunt sigur

că nici măcar pictorul Victor Brauner6 nu le-ar fi

încredințat transportarea ochiului

personal pierdut definitiv într-o încăierare

suprarealistă. De lingurița

de argint primită de la prietenul

său de cataramă Samuel

Beckett nu mai zic. La acest gen

de transport nu au trecere nici măcar

telegramele scurte în așteptarea

lui Godot. Cultura personală se decantează

mai dureros decît un ciclu

gonadic cu voie de la Primărie. E mult

mai înțelept să te încrezi agentului

coloanei a cincea7 ca unui sol

psihopomp8 ideal. Recunosc în bătrînul

factor poștal pe inginerul sufletelor

moarte pe care tot nu reușea

să le găsească detectivul Gogol, pămîntean

autodidact și el

 

 

United Collors Of Benettton

Doar cerneala neagră îmbibată pînă la sînge

pe amprente e singura mărturie incriminatorie

a legăturilor dintre poeți și condamnații

de drept comun. Ea leagă cu un fir

de catgut transparent părțile rușinoase

ale naturii necucerite decît prin forța

minții. Poetul, chiar și în postmodernitate, se

clasicizează imediat ce e declarat mort

de-a binelea: avuția sa e dată

de suflet celor săraci

cu duhul. Interlopului nu îi rămîne

decît să fie vizionarul care prevăzător ia cu sine

în sicriul de aur dotat cu aer

condiționat neapărat un celular touchscreen

cu sim triplu și conexiune

omniwireless. Speranța tehnologiilor de ultimă oră

se menține constant în marja intangibilă

a Trinității. Toți poeții

basarabeni9 care au refuzat să iasă

din „Mantaua” lui Nicolai Gogol10 și

din „Cămășile” lui Grigore Vieru11,

au trebuit să își plătească propria

cezariană în avans, folosind

spațiul și timpul rămas

exact cît le-ar fi luat robilor eleni să curețe

unica pelerină a lui Epaminondas12

_________________

1 „Se mai poate scrie poezie după Auschwitz”? Întrebare retorică avansată în contextul holocaustului european de către flozoful culturii Theodor Adorno, care lansează critici dure în adresa idealismului hegelian și a existențialismului francez, considerate a fi matrici ale „culturii industriale” alienatoare

 

2 Brand de piele artificială în industria americană a capitonării (compozit din stofă de tricot acoperit cu clorură de polivinil, PVC). Campania de marketing din anii 1960 a transformat păpușile Nauga™ într-un fetiș al mitologiei urbane

 

3 Numele omonim al filmului „En cas de malheur”, avînd-o ca protagonistă pe Brigitte Bardot, fostă actriță, cîntăreață și model playboy, actualmente unul dintre activiștii cei mai vocali pentru protecția animalelor, intervenind inclusiv financiar în disputa națională privind soarta cîinilor vagabonzi din București (2013)

 

4 Companie monopolistă de distribuție a gazului pe teritoriul României

 

5 Școală filozofică înființată de idealistul Platon; ◊ (slang interlop) cazier de recidivist

 

6 Legenda spune că, imediat după faimoasa serie picturală pe tema mutilărilor oculare, acesta și-ar fi pierdut propriul ochi într-o cafenea pariziană

 

7Titulatura agenturii (în perioada războiului civil spaniol, preluată alternativ de toate regimurile politice) pentru a califica spionii, teroriștii, diversioniștii, sabotorii, provocatorii și agenții de influență

 

8Creatură (ființă, spirit ori animal) care ghidează în condiții de siguranță sufletele morților  sau ale nou-născuților; ◊ (în psihologia jungiană) intermediari între conștient și inconștient

 

9Basarabia e, simultan, spațiu cultural bilingval (româno-rus), heterotopie fanariotă, insulă a latinității în spațiul slav, cap de pod ideologic între Vest și Est și, nu în ultimul rînd, avanpost geostrategic pentru vectorul transatlantic

 

10 Scriitorul Fiodor Dostoievski despre „anxietatea influenței” (Harold Bloom) exercitată de înaintașul său literar asupra generațiilor tinere rusofone

 

11 Referindu-se la textul omonim reprezentativ al poetului șaicezist, criticul Eugen Lungu strămută metafora dostoievskiană pe tărîm cultural basarabean

 

12 Spartanul Epaminondas (circa 418-362 a. Chr.) a rămas în memoria comunității tebane ca filosof ce a propovăduit ascetismul colectiv; ◊ Prototip al frățiilor informale moderne (inclusiv animatori sociali, cluburi de weekend, cenacluri poetice, grupări interlope etc.)

 

 

***

 

Teo CABEL

teo cabel foto

 

Dialog despre  ea

Printre umbre fără aripi, aprinse din cer,

Dincolo de fereastra deschisă,

Caută cu privirea

În frunzele dimineții.

Zidul zilei se ridica peste noapte.

Un vârf de suliță, rupt din alte vremuri,

Rătăcit în pașii timpului,

Îl  împunge în tâmplă, în  respirație, în ochi

Flămând de scara lui Iacov.

În zidul zilei apar primele ferestre, ochii ei.

Prin ferestre, marea, ea.

Țărmul mării tot ea.

La masa rotundă, față în față,

El și cuvintele.

Insomnie

Eu Adam, tu Evă

Fără niciun șarpe?

Soare într-o rână, cu picioarele în copaci,

Noapte, cu luni bete de  mirosul teilor,

Negăsindu-și locul pe orbită.

Culoare lungi fără culoare,

Torent zgomotos,

Scările se derulează ca un mosor

Nu se-nfundă în nicio ușă

În niciun hău.

Filmul se rupe: am adormit!

Am adormit? Deci nu dorm

Atunci se deschide gura monstrului

Pe una din măsele, resturi de univers.

Deschid un ochi

Să mă agăț de malul prezentului.

Mișc un deget de la picior

Aha, zic.

Închid ochiul, un punct

Se rostogolește pe scări interminabile

Devine ochi.

NU!

Nu sună ceasul!

Mă dau jos și îl opresc,

Să doarmă liniștit în tic-tac-ul său.

O rază lovește ochiul ca o daltă

Tablouri căzute, secundele, pe scări,

Nu se suprapun peste niciun petec de prezent.

În prezentul acesta nu sunt Adam, nu ești Eva

Cădem mereu din rostogolirea nopților

În cascada zorilor.

La gura sobei

 

Poeziile iernii

Viscol topit

În flacăra sobei,

Mângâieri suspinate

Între pulpele nopții,

O ie de săruturi

Cămașa de noapte a sânilor.

Taina este între mine și tine,

Celelalte ard

În propriul lor viscol.

Aniversare

Draga mea, și azi

Mânușile albe, de dantelă,  ale ochilor tăi

Îmi aranjează papionul privirii,

Îmbrăcate în smoking.

Isaia dănțuiește lângă noi

Aurind  inelarele.

Ai construit, în tăcere,

Din ochii tăi până în ochii mei

Un pod

Ca Apollodor din Damasc.

Pe urmă ai trimis un zâmbet…

 

Stare

Dinții strălucesc de pofta luminii

Debarcată din fereastră

Ochii gata să muște din carnea zilei

Ca dintr-o piersică  zemoasă

Papilele înebunesc când dau de gustul dimineții

În paharul palmei curge

Mângâierea coaptă în pulpa nopții,

În sânul tăcerii.

Țipăt de lebădă

Pe oglinda ochilor tăi

Face din zâmbet un mers elegant de felină

Bună dimineața!

Savurezi o amintire de acum zece ani

Eu plantez un pui de amintire pentru următorii

                                                            Zece ani.

Îmi ascut creionul de mers pe jos

Cordul măsoară ritmul zilei

Până unde apune soarele

După ultima literă a sfântului de azi.

( în calendar Maria Magdalena)

Dinții strălucesc de pofta lunii.

O felie de lămâie

La ceaiul de vârstă încă verde;

Îl beau cu înghițituri mici înainte de

                                       Noapte bună!

Nu știu cum este în Rai

De Iad mă spăl în fiecare zi.

Mioritică

Câinele s-a pus de-a lătratul, în poartă.

Nicio stea nu a rămas nenumită

De ochii lui

Ce se loveau între urechi

De sclipirile lor efemere.

Nici zorii nu l-au mângâiat.

Poarta se mărise

Ca o intrare în cer și el

Tot mai lătra la stele, de parcă

Le băga pe ultimele în țarcul zilei.

Cafea cu aromă de toamnă

Frunzele salciei,

Un vals imperfect,

Peste ceașca de cafea.

Doar umbrele lor

Se afundă în aburul, albastru,

Înserării reci.

Se aude, chitară dezacordată,

Un greier,

Norii, pudra plumbuită, fond de ten,

Lui septembrie

Și

Uitarea

În vânt.

Ultima gură

S-a răcit.

Umbrele frunzelor

Ard într-un cer unde

Ochiul nu pătrunde.

Toate zilele trecute

Sunt semințe

Nu frunze.

Dulcineea

Nici nu știa aceasta creionul său,

Nărăvașa lance, coif de Don Quijote,

Când căuta înfrigurat castelul,

Rătăcind în cartierul de rulote.

Nici nu știa că vânează, între

Coperte cartonate, morile de vânt,

Alerga pe câmpia paginii,

Ritmul  verde, iarba, din visul său tânt.

O, Dulcineea, imagine de voal!

Umbră furișată candid în lumină.

Sancho Panza, dezertat ca înger,

Caută în plumb aripa de-albină.

(din volumul în pregătire „Labirintul clipei”)

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]