În familiile obișnuite din Vechiul Regat, cum este și a mea, nu poți merge în timp prea departe. Actele bisericești despre botezuri și înmormântări nu s-au păstrat, în caz c-au existat, iar testamentele, daniile, foile de zestre etc. provin numai de la familii boierești, ori mănăstiri etc. Nu știu dacă în Transilvania situația este esențial diferită pentru românii ortodocși, mult timp trăitori doar la sate. Biserica greco-catolică poate să fi păstrat mai multă informație despre enoriașii ei, dar este mai recentă. Astfel încât îmi închipui că doar bisericile protestante și cea catolică le permit sașilor și maghiarilor să-și vadă departe arborele genealogic.

  Cutuma care impune căsătoria în interiorul unui perimetru religios, etnic și social vrea să  transmită următoarei generații un asset biologic, social și cultural (visul eternității). Dar viața pune în competiție hărțile a două familii cu obiceiuri, specificități lingvistice și legende de reușite sociale diferite. Ghidați de  afinități, de mitologiile părintești, alegem o linie sau alta, când nu facem un puzzle din amândouă. Ajungem uneori la înfruntarea dintre două proiecte de viață (cum mi s-a întâmplat mie), iar tensiunea dintre ele o rezolvă destinul. Mai ales că în trupul nostru se înfruntă mai multe moșteniri genetice decât cea a părinților, purtăm în noi strămoși neștiuți, din lumi și epoci diferite.

    Mi s-a părut fascinant să urmăresc cum se combină zestrea biologică și culturală a familiilor, începând cu a mea. Acum mi-e limpede că n-am fost liberă în opțiunile mele de viață. Deși par o fire independentă, am executat la linie proiectele de viață ale părinților, pendulând între cel al mamei (modelul tradițional pentru o fată) și cel al tatei (intelectualul workaholic). De mică preluasem dorința ardentă a tatei să păstreze în mine și în fratele meu tradiția culturală a ”neamului” său. Am plecat spre viață încărcată de obligații, și le-am dus cum am  putut, păstrând câte ceva de la fiecare părinte.

  Nu am sentimentalismul lor geografic: al mamei față de București, al tatei față de Toporu, comuna natală din Vlașca. Au fost ”venetici” și-n Chișinăul unde s-au întâlnit, și în cele două orașe de provincie unde au locuit ca familie – Tg. Ocna, orașul nașterii mele, și Piteștiul unde mi-am trăit copilăria și adolescența. Mi-am asumat apartenența culturală la Vechiul Regat, deși  unele rădăcini ale familiei, așa cum se întâmplă în mai toate familiile românești, ies din granițele istorice: din partea tatei în Ardeal, zona Sibiului, și poate în Bulgaria, apropiată de Vlașca paternă (pe  una din străbunice o cheamă Ivana, pe alta Vlada), iar din partea mamei, în Grecia, printr-o străbunică. 

  Istoric medieval, tata ne-a căutat  strămoșii, desenând un arbore genealogic pentru uzul familiei, cu care a ajuns, pe linia paternă, la un șir de  preoți din Vlașca, până spre sfârșitul secolului 18. ”De 200 de ani avem știutori de carte ”, mi-a spus unchiul Nicolae, avocatul, în stilul lui cam fanfaron, dorind să sublinieze blazonul ”intelectual” al familiei într-un ținut de analfabeți.

                                                             *

  Cu familia soției, adică a mamei, tata n-a ajuns decât până spre sfârșitul secolului 19. Atunci erau în putere cei doi bunici ai mamei pe care i-am recreat în imaginație, fiindcă n-avem fotografii cu ei: pe linie paternă, olteanul voinic Preda care venea cu cobilița din Cărbunești să-și vândă  legumele și brânzeturile, iar pe linie maternă grecoaica, proprietara unei mici tutungerii  bucureștene, păstrată în memoria micuței Geta, sora mamei. Despre soțul ei, n-am nici o informație. Chiar și la bătrânețe, tanti Geta îi purta pică acelei burgheze cu statut social neclar, la fel ca și ascendența grecească, pentru că își dăduse ”de suflet” fetița cea mai mică, declasând-o.

  Copila adoptată, bunica mea, Maria, se  măritase cu Niculaie Predescu, mic negustor în Pantelimon, fiul lui Preda din Cărbunești. Într-o fotografie făcută în studio, cu puțin timp înainte de primul război, Maria Predescu, într-o rochie lungă, închisă la culoare și urcată pe gât, privește fără zâmbet, alături de  negustorul  îmbrăcat la costum, cu vestă, lanț de ceas și mustăți frumos răsucite, ca ale lui Caragiale. Conturul subțire al buzelor și umbra de severitate de pe fața bunicii le voi recunoaște, în anumite momente, pe chipul mamei. Am descoperit târziu că unul din verii mei semăna cu mama mult mai mult decât semănam noi, eu și  fratele meu (aceleași trăsături, aceleași inflexiuni ale vocii). Dar nu era adus la întrunirile de familie, tatăl lui, unchiul meu, Gogu, îl recunoscuse, dar nu se însurase cu mama lui. Și totuși doar el moștenise spiritul pragmatic al Predeștilor și a continuat meseria tatălui, ajungând să facă rame pentru tablourile multor pictori  din Uniunea Artiștilor Plastici. A ținut, acum niște ani, să-i facem o vizită acasă, să-i vedem  colecția, o reală surpriză.

                                                *

 În fotografie, cu plete blonde, ondulate și o fundă într-o parte, într-o rochie ecosez și cu ghetuțe înalte, viitoarea mea mătușă Geta stă rezemată de tatăl ei care va pleca pe front curând. Tot blond, îmbrăcat cu o rochiță cu volane deasupra pantalonașilor, este, pe la patru-cinci ani, și unchiul Gogu, viitorul ”homme a femmes”; tata îl va porecli ”Gogu capitalistul” fiindcă va traversa comunismul ca mic meșteșugar și mic comerciant, ocolind omniprezenta angajare la stat.

  Tata a tot studiat ”războiul de întregire”, dar familia mamei, neștiutoare în ale istoriei, l-a plătit cu moarte și suferință. În fotografia respectivă, Maria Predescu, bunica mea, ține în brațe un băiețel mai mic, îmbrăcat tot cu rochiță. La 34  de ani, ea avea deja șapte copii, dar trei vor muri odată cu ea, în timpul ocupației germane, care avea să-i lipsească pe cei doi mai mari, pe Geta și pe Gogu, de șansa școlii. Orfani de mamă, au dus-o greu și le-a rămas toată viața o frustrare și un handicap social că n-au făcut decât patru clase.

  După ce s-a întors de pe front, bunicul, Nicolae Predescu, își luase de la capăt viața de negustor și, în timpul călătoriilor prin sate, și-a găsit altă nevastă și a mai făcut alți copii. Pe Geta și pe Gogu, cei mai mari copii din prima căsătorie, i-a dat cu sila la meserii (”la stăpân”), deși erau  inteligenți, dinamici și se vor dovedi muncitori. Mama vitregă nu s-a îngrijit de ei, și din resentimentul de copil orfan și din orgoliul de bucureșteancă get-beget, tanti Geta o botezase Mârlanca. Dar tot ea fost singura care a păstrat relații cu cea de a doua familie a tatălui ei.

  Și tanti Geta și unchiul Gogu au continuat tradiția comercială a familiei: ea și-a deschis, împreună cu soțul ei, o băcănie, iar el a realizat și comercializat rame artistice pentru tablouri. Au reușit să intre în comunitatea micilor antreprenori bucureșteni până cînd a venit comunismul să le distrugă business-ul. Într-o fotografie din interbelic, surorile Predescu, mama și sora ei, sunt două doamne tinere și elegante, cu obligatoriile pălării și mănuși în mână, și un peisaj stradal bucureștean în spate. Înaltă, cu pielea albă, păr ondulat și o linie delicată a nasului, tanti Geta era sociabilă și veselă. Inteligența socială îi mai suplinea puțina școală făcută până la război. Nu semăna cu cei din ramura oltenească, mai dură, scumpă la râs și la vorbă, ci cu bunica ei, grecoaica, cea care, în vizitele la nepoții orfani, uimise mahalaua Pantelimonului cu pălăriile ei. În primii mei ani de studenție, la București, la tanti Geta veneam, nu la mama, cu poveștile vârstei. Comunismul o declasase, fratele ei, Gogu, s-a luptat să-și mai păstreze ceva din statutul anterior, dar micșorat, într-un timp neprielnic. Prin 46, cumpărase, împreună cu Sanda Bădulescu, prietena familiei, un mic spațiu comercial la Piața Kogălnicenu, din păcate repede confiscat. Era prea bătrân să se mai bucure după ’90, atunci când au început retrocedările, dealtfel amânate și escrocate în fel și chip.

                                                                  *

   Mezina, Elena, mama mea, a fost mai norocoasă. Sora mai mare, Geta, a avut mereu grijă de ea și l-a convins pe tatăl, zgârcit, s-o lase la o școală de fete, spunându-i că e gratuită; de fapt, i-a plătit ea taxele. Mama a terminat-o cu diploma de  profesoară de gospodărie, specializată în broderie artistică. Avea o fire aprigă, și nu și-a iertat niciodată tatăl pentru felul cum s-a purtat cu copiii din prima căsătorie.

   Față de rudele necunoscute, sentimentele se construiesc din poveștile auzite. Singura pe care o reținusem despre bunicul meu matern era că atunci când unchiul meu Gogu, un băiat nebunatic, dar  foarte bun la carte, fugea de la stăpân, bunicul îl prindea, îl bătea și-l ducea înapoi. Bătaia copiilor, procedură curentă de disciplinare, care trecea de la o generație la alta, mi-a trezit tot mai multă repulsie și părere de rău, cu cât am înaintat în vârstă. Sper să se mai renunțe în timp, la ea, nepoții mei, suficient de cuminți, au aflat târziu, cu uimire, că există copii bătuți de părinți.

      Atunci când ajungeam în București, nu ne duceam să-l vedem pe bunicul Predescu. Nu mă lega nimic de el, nici măcar resentimentele mamei. Nu mi-am cunoscut rudele din a doua lui familie. Pe el l-am văzut doar odată, într-o  plimbare scurtă prin Cișmigiu, după ce intrasem la facultate, un moșuleț oarecare. Tanti Geta, care, așa cum am spus, spre deosebire de mama, păstrase relațiile cu toată familia ei, mi-a transmis că ”tăticul” (așa-i zicea ea) vrea să mă întâlnească.

   Am acceptat la sfatul prietenului meu de-atunci, mai mare cu vreo șase ani decât mine, care m-a avertizat că mai târziu o să-mi pară rău dacă acum refuz să-l întâlnesc. Avea dreptate, aceea a rămas unica întâlnire cu bunicul matern, singurul dintre cei patru pe care l-am mai prins  în viață. E păcat că nu i-am auzit amintirile din război, poate mi-ar fi prins bine mai târziu la ”Dimineață pierdută”. Ca să nu mai spun că ar fi fost normal să ascult și versiunea lui despre întoarcerea de pe front, când, abia scăpat din coșmarul războiului, s-a trezit văduv, cu trei copii în spinare, cu prăvălia distrusă, într-un București devastat. Nu-și abandonase total copiii din prima căsătorie devreme ce mătușii mele, Geta, i-a dat, când s-a măritat, zestre. Ba chiar mai mulți bani decât o anunțase, fiindcă, în ciuda zgârceniei lui, îi numărase prost. Dar, așa cum fac deobicei tinerii, am trecut, autistă, dusă de prejudecăți sau de sentimente insuflate de alții, pe lângă depozitarii  unor  memorii prețioase.

                                                          *

  După un timp, prietenul căruia îi datorez întâlnirea cu bunicul Predescu mi-a mărturisit că avea cerere de plecare în Israel. Nu eram îndrăgostită de el, dar îmi plăcea să stăm de vorbă, era inteligent și avea umor.

   Nu i-am răspuns la singura scrisoare pe care mi-a trimis-o după ce a ajuns acolo, nu din prudență, eram încă studentă, începuse perioada de liberalizare, iar eu n-aveam în cap pericolul unei corespondențe în străinătate. Dar era un capitol încheiat, mă îndrăgostisem și mă logodisem cu viitorul meu soț, mă pregăteam de nuntă și, înainte de plecarea lui în Israel, mă grăbisem să-i spun. Continuase să se intereseze de mine în tot acel timp.

  Scrisoarea lui Dan (așa se prezentase, dar îl chema Daniel), un pic demonstrativă despre cât de bine se aranjase acolo, putea fi o replică la lăudăroșeniile mele, dar o leg acum mai degrabă de mica scenă din Cișmigiu când mi-a mărturisit că are cerere de plecare. Mi-a spus că relația noastră n-are viitor, că sunt ani când se construiesc cuplurile (cum avea să mi se întâmple și mie) și, deși mă plăcea, se simțea vinovat să-mi pierd timpul cu el. Era un gest cavaleresc, așa l-a luat și confesoarea mea, tanti Geta.

  Ca să-mi explice acest lucru, Dan își pregătise un întreg scenariu și m-a luat pe departe: ”Ce sunt eu, Gabi?” m-a întrebat. ”Inginer”, i-am răspuns, nedumerită. ”Sunt evreu”, mi-a zis, pierzându-și răbdarea cu năuceala mea. Nu știu de ce l-am îmbrățișat, probabil fiindcă l-am simțit vulnerabil, altminteri declarația lui nu-mi spunea nimic, și ce dacă era evreu? Antisemitismul, dacă o fi existat, nu se afișa în familie, și eu oricum nu m-aș fi ghidat după el. Acasă crescusem într-o atmosferă anticomunistă, iar la școală mă modelase comunismul internaționalist, egalitatea între femei și bărbați, respingerea rasismului, antisemitismului etc. Când am învățat despre Auschwitz, am întrebat-o pe mama dacă ei au știut cum au fost uciși evreii în lagăre și despre obiectele făcute din trupurile lor; ea mi-a spus că nu știau, lucru de care n-am fost sigură. Cred că simțise că, întrebând-o, îi condamnam, în mintea mea, și pe ea și pe tata ca martori pasivi ai unor orori. Un sentiment similar cu al celor  născuți după 90, față de noi, cei trăiți în comunism, când aud despre închisori și crimele din acele vremuri. 

  Prietenul meu Dan a fost înduioșat de reacția mea, și, probabil simțindu-mă aproape, a mers cu confesiunea mai departe. ”Dacă mi-ai fi spus Și ce dacă? și ei sunt oameni! ți-aș fi dat o palmă,” mi-a zis. N-am avut replică. Nu mi-ar fi trecut prin cap să spun asta, dar nici n-am înțeles de ce ar fi trebuit să-mi mai dea și el o palmă, luasem destule acasă, fiindcă răspundeam când eram certată. Nu mă interesa să lungesc discuția, eram tandri amândoi într-un Cișmigiu primăvăratic, dar fraza lui n-am uitat-o. Era total neadecvată și serii, și mie, dar acum văd sub ea, ceea ce atunci n-aveam cum, un depozit de umiliri, de suferințe acumulate, nu neapărat numai ale lui, după ce făcuseră cererea de plecare în Israel.

   Poate aș fi aflat câte ceva, dacă aș fi întrebat ”De ce?”. Dar încă și acum mă feresc să pun întrebări directe. Nu vreau să forțez confesiunile, aștept ca persoanele să se deschidă, firesc, ceea ce s-a dovedit deseori o strategie falimentară. Confesiunile celor care ne interesează ar trebui, de fapt, forțate, cu inteligență manipulatorie. 

 Singura dată când am fost  acasă la Dan, pe Calea Șerban Vodă, înainte de demolările zonei, mă miraseră camerele golite de covoare și mobilă, dar, în stilul meu, n-am făcut nici un comentariu. Piesele rămase aduceau dovada unei foste locuințe de  intelectuali burghezi, precum cea a ”mamei mele adoptive”, Sanda Bădulescu, nepoată de moșieri la Leordeni (domeniu pe care aveam să-l dăruiesc familiei Branea, în Provizorat).

[Vatra, nr. 9/2023, pp. 2-4]