Volumul Retroversiuni^*, apărut la inițiativa Cristinei Ispas, este o antologie de proze scurte scrise numai și numai de femei. Din start, prin însuși exclusivismul său programatic și, mai ales, raportându-l la contextual literar actual, el se anunță ca un demers ce se înscrie în aria manifestărilor feministe din literatura autohtonă. E drept, există în alcătuirea sa destule proze care luate separat ar putea fi anevoie ori chiar deloc legate de feminism, însă construcția volumului conform principiului că autoarele trebuie să fie femei și precizările din Cuvânt-înainte îndreptățesc, ab initio, ideea militantismului feminist. Cristina Ispas vorbește direct despre dorința construirii unei literaturi în care să se remarce trecerea de la perspectiva bărbaților asupra personajului feminin (o perspectivă exterioară, marcată de stereotipii masculine, și tocmai de aceea denaturantă) la una care să exploreze feminitatea prin ochii celor care o cunosc cel mai bine, ai femeilor. Ea preia astfel de la Laura Mulvey critica împotriva perspectivei masculine asupra lumii și asupra femeii în mod special (male gaze), care propune alternativa female gaze, adică a unei perspective mai adecvate, căci e una de insider, mai aproape de adevărul feminității, devreme ce explorarea subiectului e eliberată de stereotipii masculine și dominată de conștiințe în care se reflectă experiențe și emoții feminine autentice. E o critică dusă apoi mai departe de Bracha Lichtenberg Ettinger, prin crearea conceptului „privirii matriciale” (matrixial gaze).

Pornind de la un astfel de principiu, să observăm, au fost puse de-a lungul timpului întrebări care au tulburat destul de mult apele, printre care semnalez: Simpla apartenență la gen, ca dat biologic, chiar asigură deplin retroversiunea, e argument infailibil al trecerii la o investigație eliberată de preconcepții? Scriitoarele ce aparțin majorităților prezintă adecvat lumea și femeile din grupurile minoritare rasial, etnic sau religios?  Și am putea adăuga: Ce ne facem cu cazurile de bărbați în corpuri feminine și, de ce nu, invers, de femei în corpuri masculine? Dar cu scriitoarele foarte marcate inconștient de stereotipii masculine? Sunt întrebări pe care le las și eu în suspensie, întrucât a răspunde presupune demersuri ce depășesc cu mult nu numai limitele unei cronici, ci și competențele mele actuale. Le-am semnalat doar pentru că mi-am dorit o mai extinsă explicitare teoretică a viziunii care stă la baza construcției antologiei, în care ele ar fi fost de neevitat. Ocazia ar fi fost una formidabilă pentru asimilarea sau pătrunderea cât mai extinsă a problematicii la nivelul cititorilor nespecializați. Rămâne deci regretul absenței lor din prima antologie de acest fel din literatura română, o literatură ce abia acum integrează asumat ideologic elemente pe care alții le discutau – e drept că mai întâi în cinematografie – încă începând cu ʼ80 și le întorceau pe multe fețe prin anii ʼ90-2000.

Chiar și fără amplă expunere teoretică (ceea ce ar fi dat poate accente hard, cu riscul firesc al reacției adverse), mergând deci pe linia unei persuasivități subtile, antologia este una cât se poate de binevenită, căci pune la un loc 23 de povestiri scrise de tot atâtea scriitoare, din generații și zone diferite, 3 dintre ele fiind din Republica Moldova. În fond, sunt 23 de maniere diferite de a reda sau a povesti evenimente în fundalul cărora se ascund lumile sau viețile personajelor, trecute prin filtrul celor care povestesc. 23 de sensibilități diferite expun sau sunt implicate în povești pe care le unește, cum bine spune Victor Cobuz în Postfață, „căutarea constantă a iubirii”. Împreună, expun bună parte a lumii femeilor din ultimele decenii.

Convenția pe care a propus-o coordonatoarea a fost ca personajele să fie feminine și din mediu social defavorizat. Astfel, întâlnim femeia cu copil părăsită de soț, cea care întreține familia în condițiile în care soțul e o brută dependentă de alcool și de păcănele, femeia ce trebuie să se confrunte cu singurătatea sau cea din lumea înapoiată a satului. Nu lipsește nici explorarea femeilor străzii (Doina Ruști). Există chiar și o contemporaneizare, realizată de Corina Sabău, a Vinului de viață lungă, al lui N.D. Cocea, în care boierul e înlocuit de primarul cu 7 mandate al satului Dănceni, iar Rada, de o adolescentă nevoită să accepte căsătoria cu el pentru un acoperiș nou pe casa familiei ei. Totuși, o parte dintre autoare nu s-au ținut stricto sensu de convenție. De exemplu, Monica Tonea participă la proiect cu o povestire în care personajul feminin, plecat din lumea satului, cunoaște succesul profesional într-un ONG care se ocupă, pe lângă Comisia Europeană, de restaurarea clădirilor istorice, în timp ce al Ralucăi Nagy este o profesoară româncă la o universitate din Japonia. Naratoarea din proza Ioneliei Cristea – proză ce tinde spre poem în proză – e medic neurolog; cea din creația semnată de Moni Stănilă e cercetător la Biblioteca Națională a Republicii Moldova. Și ele nu sunt singurele din antologie care, raportate la societatea din care fac parte, nu s-ar încadra chiar în grup social defavorizat, putând fi foarte bine, dacă nu sunt deja situate, măcar cu expectanța accederii în middle class. Subtil, se conturează ideea că femeile formează, dincolo de orice aparențe, o categorie defavorizată într-o societate retrogradă, dominată de inerții mentalitare patriarhale.

Elena Vlădăreanu pare cea mai nonconformistă dintre autoare, întrucât proza sa are tocmai un personaj masculin pe post de narator, plasat într-un context catastrofal pentru omenire: aerul este contaminat cu radiații, astfel că sunt impuse restricții de circulație și sunt iminente unele și mai severe. Perspectiva e deci a bărbatului, atâta doar că este în relație directă cu gesturile ori acțiunile amantei sale, care e cuprinsă de compasiune și se expune riscului contaminării pentru a salva o pasăre. Naratorul este un hormonal, dominat de reverii erotice tratate de perspectiva conservatoare drept perversiuni, dar se dă și un sentimental, legat afectiv deopotrivă de copii și de soție. Nu unul cu personalitate dedublată, ci un duplicitar. E un bărbat care constată cu răceală perspectiva morții păsării, e conștient de riscul propriei contaminări, dar cedează în fața exploziei compasionale a amantei. Ea este cea care îi scurtcircuitează perspectiva, îi imprimă direcții surprinzătoare. Cel slab este el. De altfel, nu e singura dintre creații care, dezvăluind fragilitatea femeii, nu face altceva decât, paradoxal, să-i augmenteze feminității forța, chiar eroismul. Și primul text, semnat de Ștefania Mihalache, pune în prim-plan mămica abandonată de soț. Timpul și veniturile mămicii sunt consumate total de creșterea copilului. Viața ei nu mai este „a ei”. Referirile la soț sunt exclusiv prin termeni ca „cretinul”, „boul” sau „idiotul” care își ignoră orice îndatorire parentală. Nu dedică timp copilului și nu transferă în contul mămicii la timp pensia alimentară. Mai că ar mirosi a misandrie, de n-ar fi în joc efectul, psihologic, produs de șocul abandonului și de n-ar sta pitită în fundal speranța că totuși îl va întâlni și pe cel care merită. Și dacă totuși nu, „Hai că se poate!”,  îl crește și-l formează pe copilul ei pentru a fi altfel. În această direcție, a conturării destinului nefavorabil sau a condiției tragice a femeii și a afirmării forței ei, merg cea mai mare parte a prozelor. Unele accentuează precaritatea sau tragismul (Ramona Gabăr, Oana Cătălina Ninu, Moni Stănilă, Diana Iepure, Paula Erizanu, Ilinca Mănescu, Maria Orban, Doina Ruști, Simona Sora), altele evidențiază până la elogiu forța feminină (Emanuela Ignățoiu Sora, Ioana Bradea).

În ansamblu, bărbatul văzut de femei este mult mai slab psihic decât imaginea ce și-o revendică în mod tradițional. E vicios, imoral, ignorant, hormonal, brutal, insensibil, egoist ș.a.m.d. Bineînțeles, nu toate prozele îl construiesc exclusiv negativ, existând destule cazuri în care apare și cu imagine pozitivă sau măcar neutră din punct de vedere al încadrării etice. De pildă, în proza Ruxandrei Burcescu e idealizat bunicul, în cea a Dianei Geacăr, cu accentul pe parenting, nu este o reprezentare neapărat negativă a bărbatului. În proza sofisticată a Dianei Iepure e explorată condiția defavorizată a artistei fără a manifesta resentimente față de bărbat, care e și în ipostază predominant negativă, dar și pozitivă. Nu iese rău bărbatul nici în creația Oanei Cătălina Ninu, pentru ca în cea densă, cu impact emoțional intens a Simonei Goșu ipostazierea lui să fie atât pozitivă (bunicul), cât și negativă (unchiul).  Nu victimizarea femeii și răfuiala cu bărbații opresivi e deci miza volumului, ci o mai corectă reprezentare a femeii într-o literatură încă dominată de perspectiva patriarhală atât la nivelul instituțional, cât și la cel al receptării. Rolul esențial al „asocierii” scriitoarelor l-aș considera cel de a eficientiza lupta cu inerția ideologică sau mentalitară, în definitiv, de a contribui astfel la o apropiere mai mare de „adevărul” căutat de literatură în legătură cu omul.

Este relevantă suma creațiilor unor scriitoare dominate de nevoia rostirii estetice a punctelor lor de vedere, conștiente că ceea ce rezultă sunt doar versiuni, iar Adevărul, în măsura în care există sau atât cât poate fi el cunoscut, se conturează prin colaborarea perspectivelor. Proza cu un substrat psihologic profund și emoționantă a Suzănicăi Tănase, intitulată – cât de sugestiv! – Omenește, se potrivește perfect unei astfel de viziuni asupra asocierii vocilor feminine: naratorul prezintă – mai degrabă problematizează – 3 puncte de vedere diferite: al fetiței, al iubitei și al soției abandonate, raportate la aceeași persoană: tăticul care și-a părăsit familia, iubitul și fostul soț. Fiecare dintre cele 3 personaje feminine tânjește după comuniunea cu bărbatul iubit și fiecare e, pe scurt, cu adevărul lui, deasupra căruia tronează unul ce se relevă doar prin investigarea ori colaborarea celor trei, cu imixtiunea celui al cititorului.

Nu am identificat un principiu ordonator al textelor. Volumul se înfățișează, dincolo de ideea reprezentării femeii, ca o sumă de creații libere de constrângeri tematice. E un spectacol de individualități creative și de sensibilități, chiar dacă sunt identificabile afinități tematice sau recurențe. Fiecare lectură e resimțită ca un asalt emoțional sau măcar ca pretext al unei meditații complexe asupra unor aspecte cum sunt condiția de mamă, efectele divorțului, dominația în relația bărbat-femeie, singurătatea, prietenia, relațiile de familie complicate, depresia postnatală, nașterea, evadarea dintr-o lume ce nu oferă perspective, educația copiilor, fetele sau femeile străzii, vulnerabilitatea și altele asemenea. Întâlnim construcția cu dialoguri ample formate din replici scurte, dând narațiunii un ritm alert, proze complexe, cu punctări naratologice. La fel, apar jocul abil, psihologizant, cu simboluri din lumea basmului și cu inserții ideologice (în cazul Mariei Manolescu, de exemplu), personaje și situații memorabile, amprentă locală a graiului (Paula Erizanu). Prin toate acestea și prin destule altele încă, antologia contribuie la reconstruirea imaginii femeii în literatura autohtonă, o reconstruire în care sunt valorificate experiențele și sensibilitățile creatoarelor, conturându-se, cum observa Andreea Pop, „o hartă a afectivității care lipsea din peisajul literar contemporan”. Am încheiat lectura cu speranța completării acestei hărți. Teritoriul e imens și, din fericire, există mult mai multe scriitoare care ar putea cartografia.

_____

^* Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei, coord. Cristina Ispas, Pitești: Paralela 45, 2023.

[Vatra, nr. 9/2023, pp. 16-17]