Senida POENARIU – Individuaţie à la Muşina şi obsesia centrului

Alexandru-Musina__Regele-diminetii__9975-86-091-8-785334319307

În numărul din Vatra dedicat lui Alexandru Muşina, Radu Vancu pleda pentru „capitalizarea unui legat de asemenea portanţă”, „unul dintre cei mai buni patru-cinci poeţi” ai prolificei generaţii optzeci (subscriu la această încadrare valorică), prin trei demersuri: o editură poetică să-i publice poezia integral, apoi materializarea unei ediţii de eseuri şi epistole (tot la o editură puternică), şi implementarea cursurilor de scriere creatoare la cât mai multe universităţi din ţară, susţinute de scriitori anume angajaţi pentru aceasta. La numai un an după aceste observaţii, editura Tracus Arte lansează pe piaţă Opera poetică a lui Alexandru Muşina în două volume, ediţie realizată de Cristina Vasilică, iar, în 2016, Radu Vancu însuşi preia frâiele şi coordonează antologia de peste 300 de pagini, Regele dimineţii* la editura Cartier. De altfel, tot la Cartier a apărut recent şi o reeditare a eseurilor lui Alexandru Muşina, Eseu asupra poeziei moderne. Teoria şi practica literaturii. Nu voi mai comenta aici afirmaţia de bun simţ a lui Radu Vancu despre importanţa cursurilor de scriere creatoare, aşa cum nu mai este cazul să insist nici asupra eforturilor depuse de Alexandru Muşina, primul profesor de scriere creatoare de la noi, în acest sens. Aleg să cred că în momentul de faţă necesitatea şi utilitatea acestor cursuri este clară pentru toată lumea. Citește în continuare →

Neoexpresionismul poetic românesc (3)

Mică antologie a poeziei neoexpresioniste românești

Romulus BUCUR

străzile lungi şi drepte

ca şi pustii

se deschid întunericului

cîte o fereastră se luminează

şi tu afară tu afară

la stînga la dreapta

oricum n-are nici o

importanţă tot acasă

ajungi

într-o ficţiune confortabilă

 

 

 ***

Dumitru Chioaru

 

Seară adolescentină

 

 

Seară plină de aşteptarea cinei.

O, curiozitatea mea trează

în febra ultimelor ştiri de pe glob!

Tresari la vocea mamei ca-n vis

– ceilalţi în aburi cinînd –

ridici liniştea; plescăi puţin;

conversaţie aprinsă între părinţi;

îţi strîngi picioarele; ţi-e urît;

te retragi; linişte neagră-n frunziş.

Apoi te clatini slab în lumina televizorului;

negru în colţ aşteaptă patul desfăcut

te dezbraci; burează veioza –

o, gîndurile aiurea volbură lîngă tîmplă

cînd grăbit îţi închei nasturii şi dîrdîind

te arunci în zăpadă – sublimă

noaptea picioarelor albe!

Inima străvezie fîlfîie-n cameră;

visele ard descompunîndu-te.

 

 

*** 

Nicolae Coande

 

 

Teroarea unicităţii

Există o clipă în timp cînd aud cum mîrîie planetele una la alta

cu secole-n gură pe care noi nu le ştim

perseverenţa memoriei despre care învăţaţii ne spun

că poate reabilita o viaţă sau o idee

nu va reface inima obosită de atîta dezolare intens cultivată

teroarea unicităţii aceeaşi pe care Dumnezeu a simţit-o în clipa cînd a ştiut

că omuleţul pe care l-a scuipat cu putere afară va scrie acest poem

din afara minţii sale

pe măsură ce este evacuată iar suveranitatea ei contestată

de ceva ostil ameninţător cu sînge cald.

Există un moment cînd ştii că frumuseţea merge mînă în mînă cu sărăcia

pînă la sfîrşitul vremurilor

dar după aceea se vor despărţi pentru a duce o existenţă tăcută

umilă

aşa cum mîinile celor care au trăit cîndva se cunosc

dar nu se ating niciodată.

Şi iarăşi niciodată.

 

***

 

Dan COMAN

 

Violul

nici o clipă nu am încetat să-mi vorbesc altfel decît unei femei

dar astăzi neruşinarea depăşeşte orice închipuire.

e peste miezul nopţii o oră şi eu mă rotesc în jurul meu

cu o viteză ameţitoare şi-mi tot sărut mîinile.

mi-e peste puteri să mă abţin. pînă peste puteri.

căci numai ştiind că sînt acolo, în el – şi trupul meu reacţionează

cum zece pisici în călduri laolaltă, cum ghinga, cum nimeni altcineva.

am încercat totul. pînă şi muţenia

pînă şi totala nemişcare. fără folos.

de cîte ori îmi vorbeam gura mea mai că s-ar fi devorat pe sine

de atîta splendoare sonoră, de atîta meşteşug.

luni de zile n-am făcut altceva decît să

mă umilesc însă fără, fără folos.

cu adevărat: niciodată n-am încetat să-mi

vorbesc altfel decît unei femei

dar astăzi neruşinarea a depăşit orice închipuire.

astăzi cînd tocmai reuşisem să-mi adorm trupul

iar tensiunea dintre mine şi el aproape că se risipise.

numai că nimic nu a fost mai puternic şi nimic nu m-a putut opri:

m-am ridicat în toată splendoarea mea deasupra trupului meu

şi l-am ţintuit între perne

şi întocmai ca unei femei i-au fost de-ajuns

cîteva mişcări puternice şi pline de precizie

pentru ca strigătele lui înfundate să-mi acopere strigătele.

 

***

Ion CRISTOFOR

Seară

Seara tocmai s-a lăsat peste noi

ca o coală de indigo obosită.

Pe un deal de nisip din apropiere

luna descifra neliniştită versete din Coran.

O femeie tânără

amăgea senzualitatea unui bătrân

pe o străduţă în pantă.

Sub o lumină roşie, un preot cu părul vâlvoi

alerga prin curtea spitalului

în care o pisică pândea câteva vrăbii.

Şi frunzele teiului de la gardul curţii vecine

îmi miroseau a femeie.

Eram la vârsta de 30 de ani pe atunci,

fumam nepăsător în uşa bucătăriei de vară

pe care tocmai bătusem harta cerului în cuie.

 

***

Gellu DORIAN

 

 

Malaezia

Eu sunt poetul ion mureşan

şi nu o singură dată am fost obligat să-mi prepar singur băutura,

eu nu m-am plîns de vremuri şi vremaşi,

ce-mi păsa mie de ele, de ei,

mie îmi păsa numai de mine şi de alambicul meu ascuns

printre lucrurile de nimic,

deşi nu o singură dată i-am văzut pe vremaşi cărînd

în maşinile lor alambicuri peste alambicuri,

unele de tablă de alamă, cu serpentină din sticlă de yena,

altele improvizate din te miri ce,

că omului nevoiaş îi ardea gîtiţa mereu

şi mereu trebuia să o stingă,

dacă de la alte treburi ascunse putea fi oprit,

de la această treabă nimeni şi nimic nu-l putea opri,

aşa şi eu, poetul ion mureşan,

că aşa mi s-a zis din naştere, pentru că nu puteam fi oprit din plîns

decît cu un ţoc muiat în horincă,

eu nu o singură dată am fost obligat să-mi prepar singur horinca,

şi cum prunii se uscaseră,

merii lepădau în timpul verii, iar tescovina o dădeau la porci,

luam un sac de făină de porumb,

o opăream pînă se făcea un cir peste care turnam zece kilograme de zahăr,

iar cînd acesta nu era, mergea şi fără el,

aruncam peste acel borhot un pachet sau două de drojdie,

depinde cît de iute doream să bolborosească borhotul

şi cînd începea să înţepe nările cu mirosul lui iute,

trăgeam cu ochiul peste tot satul,

să văd de-i linişte în lanul de porumb,

şi puneam alambicul la treabă,

cu o atenţie demnă de cel mai bun soldat în plantonul de noapte,

pic-pic,

pic-pic – primele lacrimi le puneam într-un borcan

peste care aruncam petale de crin, mitilic

bun pentru frecţii –

şi iar, pic-pic, pic-pic, pic-pic,

pînă cînd se umpleau vasele cu un lichid uşor albăstrui şi plăcut,

slab ca diana,

după care îl treceam iar prin alambic

pînă ce distilarea se oprea la cincizeci de grade,

şi cum nu-i puteam spune horincă de prune

sau horincă de mere, de pere, de orice alte fructe

care-mi lipseau din grădină,

i-am spus malaezia,

vai-vai, nici nu ştiţi cîte picături şi rîuri mi-au bucurat viaţa,

de nici nu ştiu cîte ori am ascuns şi scos alambicul

pe care acum îl port glorios ca pe o cocoaşă

pe care toţi mahmurii ar dori s-o sărute,

dar eu le ofer

malaezia simplă, tare,

malaezia cu miere de albine,

malaezia cu sirop de afine, pentru cei cu vederea slabă,
cu gust de zmeură, pentru fetele

care ştiu să iubească un om experimentat

şi atît de inventiv ca mine,

malaezia cu sirop de mentă, pentru cei cu stomacul în pioneze,

malaezia cu petale de trandafir,

pentru oricine am tot ce doreşte din lungul raft

plin de sticle cu malaezia,

numai de-ar da Dumnezeu să se facă şi anul acesta porumbul,

că moara e tot acolo, la vad,

iar alambicul, acum, la vedere,

ca un exponat la care vin toţi şi se roagă

să nu cadă din cuiul din peretele pe care l-am răstignit

pînă la înviere şi înălţare.

 

 

*** 

 

Dinu FLĂMÂND

 

 

Libertatea tăcerii

 

 

Dragă mi-era libertatea tăcerii înainte s-o caut pe cea

a cuvintelor (dacă ele ne pot elibera oare

de altceva decât de spaima de a tăcea?) –

şi nimic din cele transportate prin aer de sunete

sau culcate mai apoi prin reductiva rigoare a

scrisului (dacă şi asta se întâmpla!) nu era

de natură să mă scoată din bogatele mele absenţe

contemplative.

Vreme îndelungată uitam de mine uitând însă şi de

faptul că plonjam în adâncurile tăcerii

uneori străbătută de fulgere cataleptice –

acolo mă obişnuiam cu prezenţa unor

bănuite conexiuni ce irigau cumva

intuiţia care îmi prezenta revelaţii

inexplicabile dar posibile prin tăcere.

Ţanţoşul mers al găinilor prin curte sau rumegatul

protocolar al vacilor şi somnul colosal

pe masivele lor picioare

al cailor moţăind la umbră –

influenţau imperceptibil această pierdere a mea

(în lăuntrul meu înfăşurat

ca panglica numitului Möbius).

Şi mă desfăşuram înfăşurându-mă în această buclă

a interiorului ce dădea afară

spre a reveni în punctul iniţial al interiorităţii

levitând la exterior-interiorul acelor absenţe

dar în tăcerea perfectă.

Sigur că lumea avea şi continuă să aibă

o singură faţă –  a spaimei – unde trebuie

să găsim cât de repede

mânerele de care ne agăţăm presimţind căderea –

însă tăcerea cea infinit dimensionată

mă ajuta deja să evit întrebările

rămas plonjat în fericirea libertăţii de

necunoaştere.

Drumul acesta chiar se dublează

(aflat-am eu mai târziu) de încerci

să tai chiar în lungul timpului

bucla fericitului Möbius –

dar ceea ce poate fi scris chiar pe

banda înşelătoare aproape nici nu contează

dacă ai curiozitatea să observi în ce fel

acest scris din interior se oxidează afară

spre a deveni doar mister lăuntric.

Zile întregi palpitam în dogoarea amiezilor

la orizontul unor ape ce levitau spre cer

şi al cerurilor care în preajma munţilor mei

îşi ridicau marginile să acopere-n zori

misterul acelui contact.

La acea vârstă copilul nici nu are nevoie să umble

sau să alerge pe propriile sale picioare fiindcă e destul

să tragă aer adânc în piept şi să strângă uşor din coate

spre a plana deja peste toate.

Iar acum acum stând pe malul acestei mări

unde Ovidiu se plângea că îl urmăreau

în boala lui toate cele care-i lipseau

din anterioara lui viaţă

(şi putem presupune că era plin de cele absente) –

îndelung privesc nişte păsări ale furtunii

care pe stâncile artificiale puse de om să oprească

furia mării îşi desfăşoară placide aripile în vânt

pregătindu-le pentru noi zboruri.

Ele se află deja în zborul lor ne zburând

fiind în vânt şi sub vânt cu instinctul

ubicuităţii lor spaţiale

sau deja plonjând

şi spre cer şi-n adâncul mării.

Iar eu mă aflu în una din acele tăceri

care pe aceeaşi parte conţine şi-aceste vorbe

scrise dar şi spălate deja de vânt

şi mă aflu aşa cum sunt şi cum nici nu sunt

în decalaj şi în continuitate cu propria mea tăcere

şi mă aflu mai mult ne aflându-mă însă încercând

să prind pierderea clipei mele chiar în zborul ei

repetat –

ne înţelegând ce anume din mine zboară

şi tace cu insistenţa unei vorbiri

şi mă aflu plecat de pe acel dig cu stabilopozi

dar ne ajuns niciunde încercând totuşi

să-mi ridic aripile în vânt

să mi le zvânte timpul.

Mangalia, august 2015

*** 

 

Liviu GEORGESCU

 

 

Prins

Bocitoarele bocesc urletul mucegăit în cei prinşi pe câmp de fulger,

de sabia retezătoare, de suliţa pătrunzătoare.

Şi petele de mâncare pe haine, şi mâinile în pergamente soioase,

învelind verzele zburlite în pieţe, obraznice, mai abitir decât măturile

şi decât tigăile cu sfârc de ulei.

Toţi uită lumina aprinsă în creier şi nu se mai întorc –

rămâne o veşnicie aprinsă şi încet se toceşte

încet se acreşte şi din ea răsare o iederă care se caţără

în sufletul călăilor, în mânecile activiştilor,

a veşnicilor activişti indiferent de epocă

gata oricând să te sfâşie

şi să facă nedreptăţi în numele nedreptăţilor.

Dar tu te duci mai departe cât mai departe de păduchii zorilor

de paraziţii care descalecă dealuri cu picioare de lemn

şi cu zâmbet viclean, descarcă furci târziu în noapte

când moartea se plimbă albă pe cerul gurii

şi cruce cu limba nu-ţi mai poţi face.

*** 

 

KOCSIS Francisko

 

Hocus-pocus

Hocus-pocus e un alt fel de a zice

că nu poţi să nu te pui de-a curmezişul unui gând

care vrea să radă de pe pământ libertatea

de a scoate iepuri şi porumbei din jobenul fermecat,

eu strig întotdeauna hocus-pocus şi abracadabra

când iluzionistul îmi cere să mă las păcălit,

când vrea să scoată din mâneci, din buzunare, din gură

panglici colorate, sfori înnodate şi la urmă un şoricel alb

cu care sperie copii şi femei,

şi strig şi mai vârtos când urmează magia cea mare,

când din jobenul fermecat apare primul iepuraş angora,

momentul irepetabil când ochii săi roşii luminează

ca două leduri aprinse brusc pe fracul uzat;

şi aştept cu sufletul la gură momentul culminant

când din fundul jobenului e scos la vedere porumbelul

ca un veritabil trofeu şi dovadă de măiestrie;

când e eliberat, când îşi ia zborul spre tărie,

când înalţ privirea şi-l urmăresc cum dispare,

mă vindec pentru o clipă de handicapul de a fi adult –

batem frenetic din palme şi râdem de parcă ne-am întrece,

iar când nepotul mă întreabă de ce strigăm abracadabra,

îi răspund simplu: o, copile, ca să fim fericiţi!

 

*** 

 

Ştefan MANASIA

Fetiţa lui Darth Vader

1.

Copiii mici sînt ca vinul. Piramida aztecă din nisip pe care astăzi i-am construit-o Melissei a căpătat, odată cu lăsarea întunericului, două ziduri concentrice de apărare. Şi aş fi jurat că Estera deja o dărîmase. Cum făcuse de atîtea ori, cînd nimic nu o bucura mai mult decît să provoace.

Copiii mici sînt ca vinul. Esterke plonjează în apa turcoaz. Lumea-i o fotografie de concediu: valurile – de argint, plaja – nisip alb. Debarcaderul l-au construit din resturile corăbiilor. Sărim unul după altul, pînă ea nu mai urcă la suprafaţă minute în şir. Mă scufund panicat, cineva ţipă. Îmi găsesc băiata-ntr-un soi de alveolă elastică, levitează-n poziţia fetală. Fusese mereu sub picioarele mele. Înot liniştit, o ridic. E toată un zîmbet: cald, religios, neuman.

3.

Copiii mici sînt ca vinul. Estera priveşte peste umăr salcîmii halucinaţi: are ochii fotografului din Blow-up, guriţa dulce şi nevinovată. Lansăm amîndoi particule de spumă poliuretană. Curenţii de aer le ridică, aproape instant, deasupra cartierului. Se uită la mine cu privirea tip „Tati, acum ce mai facem?” În grădină, motanul bătrîn (alb murdar) şi motanul tînăr (negru tăciune) pîndesc sub tufele de mirabilis: au sosit la ospăţ fluturii cap-de-mort şi liliecii zboară excitaţi la semiînălţime. Seniorul mîrîie, juniorul dă ture şi reocupă, înciudat, aceeaşi poziţie: aleg amîndoi liliecii, fireşte, cum am putut crede anul trecut că Tom vagabond duce-n botic o bucată de umbrelă care zvîcneşte.

4.

Copiii mici sînt ca vinul. Sînt iarăşi în lumea gotică şi marină, smaragdie, sinilie, viorie: călătoresc întotdeauna dinspre Sud către Nord, de la şantierul naval spre cazinou, pe faleza de marmură, apoi prin ceea ce fusese odată un templu sau intrarea în anticul port (grecii, atlanţii), pînă în nordul unde sclipesc conductele de aluminiu, sondele înfipte în insula reziduală. Aici e Recycle bin sau Fuckery. Aici ajunge totul, de aici pleacă totul. Energia, poluarea, hrana. Prostituate băute şi drogate îmi aţin calea. Le îndepărtez cu dosul palmei, scîrbit. Mă întorc pe faleză. Cobor cu Estera pînă la valurile gigantice şi inofensive, care vîntură pietricele şi cioburi numai pentru a le depune pe mal. Pe urmă căutăm, la bordul planorului electric, o adresă în oraşul peste care se lasă înserarea şi ploaia.

5.

Copiii mici sînt ca vinul. Alerg cu adidaşii bej, ea lopătează-n cizmuliţele roşii cauciucate, pe spinarea bicicletei albastre, fără pedale. Înghiţim trotuarele umede ca liniile din palma lui (N)aum.

6.

Esterologie. Seara, în spatele blocului, sorb din ochi luna plină, uriaşă, înconjurată parcă de-un curcubeu. Are o aură formată din mai multe ape. şi nu mai ştiu cum să îngenunchez şi cui să mă rog. şi aş îngenunchea şi m-aş ruga, scrîşnind ca întotdeauna: „Numai atîta poţi?”

7.

N-ai să-ţi mai aminteşti, poate, întîia noastră excursie la Vivariu. Chipul extatic al tînărului biolog – pepene crem sub cîrlionţii negri interminabili –, clipa cînd, singură, tu ai surprins şarpele boa vînînd. Îi mai dai un şoricel, te rog? Uite-l că moaare de foameee… Ceilalţi părinţi şi-au tîrît de acolo, scandalizaţi, progeniturile. Noi trei am rămas – într-o solidaritate rebelă – pîndind secunda în care alt boa o să ţîşnească din nisip, muşcînd şi încolăcind şoricelul. Pentru că-i era, pur şi simplu, foame. Pentru că, în după-amiaza de iulie, cînd albina o înţepase pe prietena ta, ai plîns şi m-ai emoţionat: nu pentru fetiţa smiorcăindu-se în braţele bunicului, ci pentru-albina care, pierzîndu-şi acul, moare.

8.

Copiii mici sînt ca vinul. Du-te la mami, împac-o, i-am zis înainte să plec, doar tu poţi s-o împaci pentru că tu eşti vulpiţa, şi vulpiţa mi-a dat cutiuţă magică verde, cu oglinjoară şi farduri, Ține-o cu tine cînd treci prin pădurea cea deasă, (n-am s-o pierd şi n-o să mă pierd). Printre spiriduşii din Insomnia, sub abajururile roşii cît hribii mutanţi. Am traversat, aproape inconştient, club după club. Stînga îmi transpirase tot scotocind buzunarul şi verificînd dacă talismanul i-acolo. Era acolo în taxi, acolo – pe aleile din proximitate. Le străbat din ce în ce mai ezitant, dilatînd timpul lipsit de calitate. şi numai gîndul că mîine, pe orice fel de lumină, vom ieşi amîndoi să construim şi să demolăm, să inventăm întîmplări, face totuşi să mai găsesc uşa şi cheia şi canapeaua, vidul domestic în care aparatele electrocasnice înalţă muzici spre distrugerea mea. Copiii mici sînt ca vinul, îmi spun, cînd te văd pregătindu-mi salată sau desert în crăticioare minuscule, pe iarba murdară, acolo unde răutatea şi sloiurile nu ajung, unde isteriile bergmaniene nu mai au forţă să reteze arteră după arteră. E toamnă tîrzie sau primăvară devreme. Copiii mici sînt ca vinul. Tu eşti puiul de lup şi eu căpetenia haitei, care-l salvează pe Mowgli. Îţi arăt norii şi dragonii, iepurii cu dinţi de carton, pe balaurul Giorgică şi fantomele dansatoare. Acum ştiu, acum ştiu de ce mai sînt aici.

9.

Cînd voi fi mare, vreau să am muuulţi copii, şi pe cel mai mic vreau să-l cheme Ştefan. De ce, tati? Pentru că tu o să fii mort, tati. şi-mi place tare mult numele Ştefan.

10.

Copiii mici sînt ca vinul. Tăiem liniile din palma lui (N)aum cu bicicleta mea insectiformă. Cînd soarele coboară în smîrcul de pe Canal, eu îmi ridic şi depărtez de roţi picioarele, iar tu, în scăunelul alb, îndrepţi degeţelul spre cerul senin, ca şi cum fiinţele longiline ale văzduhului ar şti, într-o secundă, că venim.

(din volumul Cerul senin, în curs de apariţie la Editura Charmides)

 

*** 

 

Ioan MOLDOVAN

Viaţă fără nume

I

Am ieşit din camera încălzită

prin pereţii ei şoareci decalcifiaţi de iarnă

omătul pe tufe un cîrd de rechini

sub dud se auzea geamătul

unei bătrîne, rapida alterare şi aburire

a cuvintelor

Picioarele în sandalele tatălui nostru măcinate de două veri

anterioare, oasele de sidef scoteau mici chicote, voluptăţi

pentru care timpul nu are dimensiuni

ninge „cum illo tempore”

printr-un labirint imaculat cu chipul necuprins în încruntările

zilei ce începea

un vers dezvinovăţindu-se: „n-am nici o vină, n-am”

expediţia mea pe cei zece metri de ogradă la marginea oraşului

prin noaptea zăpezii, nu trebuia să aibă nici o

victimă!

ca mult mai tîrziu în trei ore de santinelă să-mi împing

pîslarii prin toate cercurile vîrstelor mele, în timp ce

prin dormitoare soldaţii demontau visul ca pe o mitralieră şi

îşi frecau pielea mîinilor de oţelul cotropit de frig

pîinea în gură se-amestecă cu umezeala cuvintelor

nu-i aşa, Lucreţiu

uscatul şi umedul, caldul şi recele într-o iubire activă

pentru a anihila obiceiul barbar al zeului

II

scria perfect senin un poem senin

despre reflectarea apei în aer

nota lumina de pe obrazul iubitei

clătinîndu-se încoace şi încolo

era în timpul serviciului printre colacii de sîrmă

călcînd prin troscotul ars de motorină

cerul vînăt îi împingea gîtul spre

vîlceaua cu răchite şi resturi organice

„ai terminat?”

dar el îi auzea nervii înfofoliţi în sînge

şi un mic strigăt subteran

s-a lipit de scoarţa cenuşie a unei răchite

în timp ce o săruta privea peste umărul ei

un cuvînt se scălîmbăia prin pietrişul de la mal

şi furnicile îi dădeau tîrcoale

III

să nimeresc cu o frază în fereastra ce da

spre curtea din spate cu găini cîrîind lung

un leşin al luminii de după-amiază

pervazul albastru era o intrare în lichide

manuscrisul lucea

cu toate ale sale trupuri într-o utopie salină

pe mîini cerneala brună a sucului de vişine

un decameron fîlfîind lent prin camera răcoroasă

veni chipul proprietăresei în galben imperial

bătrîna cu călcîie alburii

pentru adolescentul plin de cuvinte era şi asta o viaţă

deci i-am numărat gutuiele de pe dulapul cariat

un uşor leşin ascuns verii de sidefuri

mîinile ei pergamentoase dirijau mica serenadă „Lubricitá”

pînă cînd te-ai umplut tot de frig („taci, taci, nu scînci

uite pune mîna pe bulbul focului de demult”)

şi nu-mi era frică de nebunia ei

IV

nu vei găsi, Lavinia, vreun câine spălat de lumina

cimitirului, să meargă înaintea ta prin inima

rece a indigoului

fîşîitul saunelor în ploaie

tu schimbi fulgerarea de trupuri

prin pivniţe mere de iarnă zumzăie

precum incubatoarele Egipetului

te-a sărutat Herodot ţapul doamnei Salomeia

brodeusa orăşelului

şi acum îţi ştergi pojghiţa de gheaţă

o mască a lichefierii ierburilor bătrîne

vino să-ţi arăt lingourile de stronţiu călătorind

printre uli şi vrăbii

pubelele de pe mal sunt pline de exclamaţii reziduale

şi lumina aceasta, lumina şiroind

pe sub uşi –

trebuie să răsfoim un album cu reproduceri –

spune-mi cu cine vorbeşte el

de îşi întorc cuvintele capul spre trupul meu

un gram de nisip pe tratatele alchimice

precum din zarzări cad între urzici grăunţele unui foc

iar mîinile copilului nostru se umplu de băşici alburii

retine umflate, ferestre în care viaţa poate începe din nou

cu proaspete masacre şi triumfuri

V

atleţii adolescenţi soseau rînd pe rînd

dinţii lor făceau o dimineaţă de jur-împrejurul

trapezul lucea ca o flamură, călcîiele despicînd

materia unei aşteptări perpetui

mă pîndea un pericol

viaţa însăşi nu permite elipse

şi întrebarea dacă poemul e altceva decît viaţa

îndoiala privitoare la tine, Horaţiu  („nu voi pieri întreg,

nu monument mai durabil…” etc.), nu mă împiedica

şi năuc febril intram în manuscrise

zigzag-uri cu răsuflarea gîfîitoare

pînă mă aşezam cu capul între pieile labirintului

Astfel căcîiul era împins la o parte

în hăţişul de sînge şi carbon –

o floare pipernicită asemănătoare creierului de iepure

urca încet din pămîntul hîrtiei

cîteva cuvinte putrezind şi cîteva cuvinte verzi şi

cîteva cuvinte trandafirii

VI

ceva profund imoral precum uleioasele priviri

ale vreunui bărbat pipăind picioarele femeilor

venite la înmormîntarea din ogradă

o libelulă deasupra unui lac sărat de cîmpie

şi ziua spartă în tot locul

umplută cu flori de cicoare şi picioarele de boi

forfecînd prin pulbere

timp umed şi timp uscat, totuna

în iubire şi în uitare carnea gîfîie

o luminiscenţă în iarba grasă cu excremente de gîşte

vuietul morţii şi frica

în oglindă nu mai e loc pentru nici o amăgire

A plînge sub această ameninţare

memoria se încarcă precum o armă

moneda neagră a ţevii înspre trecut şi înspre viitor

gravă responsabilitatea amintirii: mîini prăbuşite

în spaţiul alb

amară înghiţitură

nu-i dai nici o speranţă să te urască foşnind

prin camera cu doi copii şi cărnuri măcinate

cheamă-l şi spune-i o poveste nouă

amestecată cu apă şi sare, să vedem ce va mai fi, cît a mai

rămas, lasă-mă să cred că suntem deocamdată nemuritori

animalul blînd într-o utopie plină de mîzgă şi ritm

dacă ai intra pe uşă aş alerga să mă ascund în sertarul

cu hîrtii cenuşii

nu-i pasă lui de voi, de aceea e mai întunecat decît

o piatră în pieptul îngerilor exterminatori

puneţi visele să cînte cu maximă intensitate

bucuria şi aşteptarea s-au prefăcut în ceva

despre ce-am mai putea îngăima?

sfîrşind un adevăr adormit în gură

nebună şi arsă

să nu irumpă focul, sunt nedemn să-l port, un copac

în umbra căruia amuţeşti

înaintarea e anevoioasă şi ne duce în acelaşi unghi mort

hohotul de sus, hohotul de jos

VII

tu dormi cu săgeţile înfipte în piept

ca o iarbă rece carbonizîndu-se

noaptea a amuţit în frigul coborîtor

: o alterare a lumii ce se îndepărtează

memorizate, cuvintele la ce folosesc

la ce folosesc cuvintele

să cobori în apele înspăimîntate

sîngele tău ar fi o oglindă

acoperită de un sunet continuu

se mai poate căuta un alt timp

în afara acestuia împotmolit

„nu se mai aude strigarea prietenoasă

a înţelepciunii, înţelepciunea şi-a zidit casa

şi-a tăiat cei şapte stîlpi”

„eram datoare cu o jertfă de mulţumire

azi mi-am împlinit juruinţele

de aceea ţi-am ieşit înainte”

erau clipele începutului cînd spuneai

praf ne facem, praf ne facem

gura ta n-a minţit niciodată, mi-e frică!

VIII

copilul singur

cum aş putea să-l aduc prin piatra albă la

ochiul acela mereu speriat ca şi cum ar fi ştiut

nu pronunţa încă nici o sentinţă

mai lasă-ne să vedem trecerea inimii prin lume

aurul şi argintul, sulful, carbonul, noroiul şi zăpada

singurei vieţi

fericit ca o frunză în clinurile pădurii

trecea lumina prin mine,

nimic nu rănea

se află oare sentinţe care ne închid

nimic nu înţelegem, acum ce mai urmează

o pasăre cît un ce acoperind steaua Orientării

vreun sfat care să te coste prăbuşirea

rămîi şi învaţă-mă cum să vieţuiesc

nu de milă e vorba şi nu de groază

copilul e curat, cine va putea să dea în el

gura nu mai poate decît un tremur, o amuţire

toate flamurile le cobor

punctului acesta de fugă

fanta plină de vînt, prundiş viscolind în ger

deasupra o retină de iarnă cu hăuri

şi ceea ce părea un cuvînt întinde o mînă

vrînd să te smulgă, cum să nu întorc capul?!

fericiţi cu tăişurile suind spre

gîtul subţire

te pierzi tăcută

ai început să rupi pe rînd toate firele

în adînc laptele e o piatră neagră

IX

pereţi de gheaţă groşi cît trecerea de la un cuvînt la altul

te bucuri? nimeni nu ne vede

merii scutură peste genunchii noştri translucide fructe

o ramură trece nestingherită printre omoplaţi

nu ştiu cum stai pe un pod de os

încît peştii se uită spre flori

şi voalaţi se adîncesc sub casa noastră

vocea se descurcă cu profilele noastre

lamento cu salivă prelingîndu-se din gura copiilor

visînd structuri dulci şi păsări dezlegate

peste cîmpul cu iarbă înfoiată

cerul nu mi-l mai aduc aminte

spune rugină

el îşi va plimba mîna trei nopţi peste obrazul tău

şi mîna va fi albă-moale-suptă, ca de leşie

zgomotul pe care îl face

liniştit sub umbra unor solzi celeşti

printre buze îţi zăresc tăbliţa de ceară

a Mnemosynei

s-au stricat maşinăriile cu imagini

acum voi privi numai spre perete să văd

să văd cum plouă peste filmele mute din copilărie

dealtfel fericit că nu pot spune toate acestea

evitînd fervoarea labirintului în răcire

ciucuri de gheaţă atîrnă de fiecare imagine

vai, ne e teamă să amintim majusculele

dinţii se scufundă în pămînt

acest eu alb şi singurătatea unui dihor fericit

în ploaie ca o obsesie dobîndită demult

cînd la fereastră se umflau de apă florile de salcîm

cînd din trei cuvinte unul era întotdeauna cal

şi al patrulea era pasăre

dar acum în ierbare şi-n bestiare suflă un vînt de indigouri:

jertfele intră în respiraţie

X

se înnorează într-o venă

mirosul de cîmpuri unde iarba dă ultima bătălie

cu neutroni de linişte e acoperit cătunul

în ţintirim jubilează vişinii tineri

ce neorîndoială în memorie, în judecată

poemul nu ţine nici de una nici de cealaltă

ţipari unduind în coşul de nuiele, lumina fierbinte şi largă

amiază uscînd trupuri şi cărămizi şi

păsări în scorburi

chipul lui Ambrozie e al unui cîine de vînătoare

acoperit de nalbă, de volbură şi

boturile boilor s-au fixat de pămînt să nu zboare

navele lor de muşchi şi tăcere

cîte o libelulă arar albăstrind în fisurile aerului

m-aş putea juca mult, pînă spre seară

dar m-am întors aici casă găsesc scheletul adevărului

nuiaua de purpură fără anotimpuri în movile de carne

ai grijă cum apropii degetele de struguri

cerul e chiar în dosul frunzelor, viu ca trupul

fetei pe care cuvintele au ameţit-o şi s-a urcat în

podul grajdului, să fie mai aproape de semnele

vuitoare ale norilor

visa şi cerea struguri

visa şi cerşea alte poame

mîinile mele buimace i-au cuprins oasele

pata albă a frunţii, rostogolul copiilor prin iarba măruntă

am cîştigat pentru tine un mănunchi de vegetaţii

cu cuvinte încurcate, moalele capului – ca o curte

umezită de ploaie

ca o fereastră brună

te-ai trezit şi ţi-am arătat pălmile cu cerneluri mînjite

şi pe foaie călcîiul unui zeu îndepărtîndu-se

aerul se curăţă iar

respiraţia noastră era o Utopie

XI

o dimensiune secretă

îl împiedică

se visează rece într-o seră aburită, într-o seară de amoniu

albindu-ne feţele

tu nu ştii să mă încurajezi

oasele tale cenuşii plutesc printre peşti

floarea albastră a măduvei alungă rechinii

iarăşi şi iarăşi o liturghie de pietriş

între dinţi

balele unui zeu adormit greu

ai ochi fără speranţă

poate doar viscerele tale mai speră

dar asta nu se vede cu ochiul liber

un poem nu destul de ferm

precum o săgeată ce se răzgîndeşte în timp ce sfîşie aerul

dintre călău şi călău

cade fărmicioasă în iarba regală pe o spinare moale de sobol

şi începe să plouă

cu mici hărţi ale sucului de fructe

furate din grădini

între buze o pojghiţă sonoră, un hublou infracosmic

prin care, vedeţi Dumneavoastră, tandreţea nu găseşte de lucru

XII

printre copacii atinşi de umbra ulilor

mireasmă de iepuri, mireasmă a pietrei dezvelite

surîsul tău ascunde ceva

un ascuţiş de întuneric prin care trece furnica roşie

o fantezie lichidă, rece

e liniştea care ne uneşte, astfel golul se haşurează

obţinem alchimica umbră

despre care am putea vorbi

doi copii, unul albastru, celălalt albastru

între ei încărcăturile luminoase, povara unei

linişti: desenează zăpada

„ziceam că-i o cetate, tu veneai să o cucereşti”

apoi se întindeau amîndoi pe albul moale şi fragil

tăceau cu ochii închişi în timp

ce sub cer treceau cîteva păsări abia vîslind

azurul neiertător e calm întins deasupra precum

o unghie lucindă himeric, sacerdotal

maxilarele ni se oglindesc, mişcarea lor lentă

ca şi cum nu ne-am mai putea opri din mestecat

fastuoase introduceri temporale, sîngele

rococco, un paradis alienant, oasele

aşezate pe cărţi transparente

voi tot adolescenţi pe podişul de vorbe

mireasmă de iepuri

mireasmă a pietrei dezvelite

surîsul tău ocolind dîrele galbene ale gloanţelor

arabescurile unor foşti cai, unor foste vînători

o fantezie lichidă împietrind repede

în memoria simultană se ivi alchimica umbră

despre care

mai bine nu, nimic nu se încheie aici

XIII

înfăţişarea unui om în timpul vorbirii

precum o criză de aer afară unde fulgerele continui

dezgolesc coastele unor copii

el deschide gura, maxilarele se crispează, poate

respiraţia a consumat întreaga utopie a lucrurilor

apoi mîna

se aşază în zona apropiată de faţă şi începe

un dans straniu

din cînd în cînd leşină şi cade lent spre genunchi

ca şi cum ar vrea să atingă pămîntul bun şi greu

centura zilnică de aur

înconjurînd gîtlejul, un asemenea filigran de piele

nu găseşti în palmele unui copil de trei ani

am folosit timpul alergînd

tăcut cu mîncarea în faţă

insecte de abanos prin manuscrise

o frază fertilă, o pedagogie cu precepte luminiscente

cuvintele nearticulate

fiecare e singur şi adevărat

vorbind alăturăm o partitură aluzivă: proiecţii de supoziţii

în care arde focul neodihnit al raiului

înfăţişarea unui om vorbind

ar visa lung şi degradat în aurul cosmic

al unei ierbi afrodisiace

africane

zeama cuvintelor amestecată cu zeama mai dulce a

pîinii şi vinului

XIV

Mi-am întocmit un dosar în care povesteam visele

vanitos, creionul chimic nota data nopţii

ulterior am aflat că visul nu poate fi utilizat ca o amprentă, că

personificarea e un procedeu artistic, că

metafora e un procedeu artistic,

chiasmul e un procedeu artistic şi că

„un sentiment nu poate fi înlocuit decît de un alt sentiment

de o intensitate egală sau mai mare”

mi-am privit mîinile: erau verzi şi vechi

lipit de acest pămînt

chipul mi se umplea repede cu mici vietăţi străvezii

am închis uşă după uşă

mai tîrziu am citit şi m-am liniştit

XV

real este spatele înnegrit de fum şi grija de a expulza o idee

fără malformaţii

sunet

sunet păgîn în ureche

de culoarea grozamelor abia liniştite

„a trecut zăpada de pe craniile tale, Eschil?”

sub talpa dreptului e începutul morţii şi sub a stîngului altceva

păşind

se aude zdrăngănitul unui atelaj fabulos

ecce homo?

pînze sîngerii umflate de vînt într-o imaginaţie ce nu doare

savantul tom al secundei

îmbătrînind pînă-ţi trece din ventricul în auricul

(anatomia e şi ea o licenţă poetică)

sîngele ca o elegie ca o canalie prin canalul albicios al timpului

murind quasi una fantasia în timp

ce răsar

urzicile ciupercile muşeţelul

imperiile revoluţiile

scriitura

legea gravitaţiei legea relativităţii

cuneiformele altor sori

acel „eşti fericit” şi informaţia aburind pe masă

acesta este trupul meu

comestibil ca orice vedenie.

 

***

 

Viorel MUREŞAN

 

 

Pastelul de fum

o privire fugară printr-o fereastră ce dă

spre vântul curat

acolo

scrum de ţigară pe un mormânt de copil

şi în tot aerul urme de plâns

cum rămâne gustul de lapte ars

o vreme pe limbă

stolul de ciori plutind peste cartier

pare o epigramă cioplită în piatră

panica unor dulapuri

uitate mult timp deschise

o nouă privire fugară prin fereastra

ce dă spre vântul curat

şi pe pereţi

umbra unor

cristaluri tresărind speriate

prin plopul din zare

suie un geamăt de lift

 

 

***

 

Olimpiu NUŞFELEAN

 

Mai sus de turla bisericii

Sirena ambulanţei scoate oraşul din rădăcină

precum dentistul măseaua de minte încă sănătoasă

fără anestezic.

Disperarea e sîngele

unei vene deschise,

se înalţă cu suflet cu tot,

deasupra caselor, mult mai sus,

unde florile scuturate de cais nu mai ajung.

Greu de dus o zi fără griji.

Zborul vrăbiilor este iute şi gol,

în lume-i urît

şi-i umezeală tăcută,

peste care trece îngheţul fiorului.

Putrezesc carii în grinzi

şi grinzile se încovoaie sub greutatea cenuşii,

iar căderea e doar ameninţare –

nimic mai mult.

Acoperişurile înalte stau aşa,

nici prăbuşite de tot, nici agăţate de cer.

Ţipătul sirenei te urcă

mai sus de turla bisericii,

acolo unde îngerii nu mai pot bate din aripi

iar Dumnezeu n-are cel mai bun unghi de privit

din fereastra Raiului –

aşa că-i dă drept de decizie

Liberului arbitru –

un concept ca o fiinţă

ce stă lîngă tine uimită

şi tu nu ştii ce să mai crezi:

mori sau trăieşti?

Greu de dus o zi fără nefericire!

Ce să pui în locul rănii sîngerînde?

Cum să-l iubeşti pe cel care te iubeşte

cu iubirea lui căreia

nu i-a găsit încă sensul?

 

 

*** 

Aurel PANTEA

* * *

Dinspre tine vin numai şoapte,

cu tine urcă în oraş amurgul,

un grai fără seamăn seamănă melodii,

că tot trupul îţi cîntă,

te-am văzut cum priveai trecătorii,

ochii tăi secerau chipuri, în vechimile serii,

cineva a povestit odată despre cum apari în desimi de aparenţe,

cum pe chipuri se aşează lumini străine

şi pe străzi pluteşte o răcoare

ieşită din respiraţii de demult,

în preajma ta

toate de aici

îşi găsesc apusul,

pînă cînd mîinile tale mîngîie ceva molatic,

şi întreg oraşul se înalţă,

încît se vede surîsul crîncen,

doar el, surîsul crîncen al unei feţe enorme

 

*** 

 

Ioan Es. Pop

 

 

de partea asta nu mai este decât râul. am văzut adesea

prăbuşindu-se în el o sumedenie de inşi împăcaţi,

pentru care, în zilele sumbre, cu soare prea mult,

nu mai era niciun fel de scăpare.

fac în genunchi două-trei tăieturi până-n os

şi mă uit. fac treaba asta de mic.

pielea picioarelor e plină de ochi închişi.

vin aici numai când întunericul e-n toi.

celălalt mal, care cel mai adesea

e înşurubat în ceaţă, îi trage la sine numai pe dispăruţi.

nu trec niciodată. stau pe marginea asta

şi adulmec malul celălalt.

mă aduc aici de ani buni. crestez în genunchi

ochi mari şi mă holbez la insul de dincolo

care precis se uită şi el dincoace noapte de noapte

cu genunchii înţesaţi de crestături.

acolo pot fi asasinate şi împerecheri cumplite.

aici însă nu se întâmplă nimic.

ce m-aş face fără râul ăsta care taie

oraşul în două, fără podul peste care n-am păşit vreodată

deşi fiecare muşchi e pregătit

pentru ziua când vom trece împreună?

deocamdată însă răbdare, mare răbdare,

pentru că noaptea trecută l-am auzit gemând.

după ani şi ani de când îl urmăresc, podul a-nceput

să se vaite. poate ceaţa e prea grea,

poate auzul meu s-a subţiat atât de mult

încât aude celălalt mal prăbuşindu-se

cu mult înainte de-a se prăbuşi.

sau poate a venit meşterul şi atunci e limpede.

nu mă mişc, dar, atenţie, picioarele au pornit.

tropăitul lor e mai rece şi mai adânc decât trăsnetul.

de pe malul opus, celălalt a pornit şi el.

apele s-au ridicat cu pod cu tot şi l-au făcut fărâme.

abia acum cine trece trece cu adevărat:

fără să trebuiască să dea cuiva seamă

şi fără să lase vreun semn c-a plecat.

 

***

 

Liviu Ioan STOICIU

O mare însufleţire

Este dimpotrivă. Deşi ştie că mai mult nu se poate

şi că-şi merită soarta… Îşi distrage

zi de zi atenţia de la el însuşi. Că s-au rarefiat toate în

zona în care a ajuns, fără să-şi

dorească. Nu mai e interesat de dedesubturi. Atât a reuşit

să pună deoparte – de exemplu, de aici până

acolo, câţiva metri din câmpul magnetic, în care e de acord

să fie îngropat. Ce importanţă

mai are? Atât i s-a repartizat lui. În esenţă. Bate

toba şi intră iar în necunoscut, în

substrat: sunt atâtea lucruri pe care nu le-a văzut, nu

le-a auzit, gustat, mirosit, pipăit, simţit,

atâtea lucruri: a trecut prin viaţă fără să conştientizeze

harul… Şi regretă. Ce vine de departe

nu se mai aşază, nici nu mai intră în armonie cu mersul

lui, are altă intenţie: şi asta îl îngrijorează, dar

nu spune nimănui, preferă să

se retragă în profunzime discret. Că şi-a făcut

destul de cap, a venit vremea să rezoneze şi cu undele

seismice ale pământului de sub picioare. Ce

poate urma după moarte – se va sincroniza cu absolut tot,

dinlăuntru şi dinafară, nu? Recunoaşte, nu mai

are rost să-şi bată capul.

Şi-ar trebui să nu-şi mai plângă de milă,

să nu mai fie dezamăgit de ceea

ce i se întâmplă – „Punctul de Asamblare” i s-a fixat în

inimă, are de aici înainte ocazia să mediteze la

felurite feluri de suferinţă. Să

nu se mai gândească la nimic, adică? Dacă se crede

îndreptăţit. Ca şi cum s-ar trezi iar

dintr-un somn lung

şi ar vedea un alt trup alături de al lui – care este

dimpotrivă.

Şi ar fi apucat de o mare însufleţire.

 

***

 

Radu VANCU

* * *

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

„Iubitule, nu te speria, e groaznic,

iubirea voastră face din fiecare mort

un laureat al umilinţei.

Crede-mă, pentru fiecare mort iubit,

viaţa voastră e jignitoare. Nu, mai rău

decât o jignire: e umilitoare.

Câtă vreme ne plângeţi, iar în creierele voastre

înfloresc lacrimi, şi în creierele noastre

înfloresc rizomi, totu-i în regulă.

Lumea voastră-i mai frumoasă,

şi e OK să vă trimiteţi până aici

bocetele, dorul & mila,

ca un emigrant ajuns trimiţând pachete

& cărţi poştale rudelor ghinioniste de acasă.

Însă ghinionul nu ţine cât e moartea:

când apare El, cu îngerii ţopăind împrejur

ca un cârd de copii de grădiniţă

în jurul educatoarei,

cătunul de sicrie se schimbă-n loc de joacă

pentru copii – îngeraşii se dau huţa

ca-n balansoar pe un coşciug mai înclinat,

fac tobogane din scândurile între care

câte un mort a putrezit cu totul,

sar pe burţile umflate ale morţilor proaspeţi

ca pe nişte căluţi cu arc, chiuie, tropotesc,

se înroşesc de plăcere şi de efort pe obraji

şi pe picioruşele grăsuţe, pielicica

le luceşte de transpiraţie mirosind a mirt,

respiraţia le e tot mai întretăiată,

ochii tot mai înceţoşaţi,

încât în rizomii din ţeste începe să înflorească

o iubire nepermis de tandră

pentru animăluţele sacre & rotofeie.

Până când El, cu autoritatea unei educatoare

aproape de pensie, care simte când copiii

întind prea mult coarda, face un semn

şi se strică tot zenul & langoarea:

nimfeţii durdulii se opresc, ţâţâind & pufnind,

se aşază în coloană câte doi, ţinându-se de mână,

şi pleacă spre alt loc de joacă.

Şi noi rămânem la locurile noastre,

mai trişti decât o groapă comună,

mai devastaţi decât ground zero,

plesnind de mândrie că lumea noastră

a fost, preţ de o recreaţie,

mai frumoasă decât a voastră.

Încât bocetele pline de milă

pentru rudele năpăstuite de aici

ne scot din minţi, să nu vă fie milă de noi,

noi suntem cei care, din când în când,

ar trebui să vă trimitem ajutoare & cărţi poştale”.

Copiii chiuie, tropotesc, îmbujoraţi de efort

& plăcere, nu numai locul de joacă,

ci tot parcul Sub Arini miroase a mirt,

îl priveşti pe Sebastian râzând şi,

mai trist decât o groapă comună,

mai devastat decât ground zero,

spumegi de fericire, ştiind

că orice carte poştală trimisă de acolo

ar fi o splendidă, orbitoare umilinţă.

***

 

Ioan RADU VĂCĂRESCU

 

Răspuns

Iată de ce

Pentru că eu stau aici

Pentru că stau aici nemişcat

Pentru că stau înlemnit în acest loc golit se suflet

Pentru că stau înlemnit cu o lumânare înaltă în mâini

Pentru că stau aici în acest loc pustiit de suflet şi voi staţi şi vă uitaţi la mine şi la lumânarea mea cea înaltă care arde cu flacără subţire şi albastră

Pentru că staţi şi vă uitaţi şi nici nu vă vine să credeţi că ea arde în ploaia ce cade cu spume negre pe pământul cel negru al nostru

Pentru că ea arde cu flacără subţire şi albastră în vântul care vă-mprăştie îngheţându-vă oasele

Pentru că voi aţi plecat şi eu stau înlemnit în ploaia cea neagră şi-n vântul cel negru şi latră câinii împrejur şi ceara lumânării se scurge pe mâinile mele şi pe picioarele mele

Pentru că mi s-a descojit pielea mâinilor şi picioarele s-au făcut una cu pământul şi ochii mi s-au desfrunzit şi s-a scurs tot sângele meu în nisip şi-mi picură ceara lumânării în vine

Pentru că lumânarea cea înaltă s-a scurtat şi abea o mai ţin cu fereală în căuşul palmelor mele de ceară

Pentru că mi s-au lăsat umerii în bătaia ploii şi-a vântului şi pieptul şi spatele s-au adunat ca trupul unui smochin bătrân săgetat la marginea deşertului

Pentru că lumânarea a ars de tot şi ultimele picături de ceară au curs în acest loc înalt şi pustiu de unde voi aţi plecat şi plouă cu spume negre şi bate vântul cu vuiet şi latră câinii la luna umflată şi galbenă

Pentru că stau aici nemişcat lumânare înaltă înlemnită în acest loc golit de suflet şi creştetul meu arde cu flacără subţire şi albastră

 

*** 

 

George VULTURESCU

 

Adevărul despre scorbura copacului

 

Nu e deloc vesel ceea ce fac:

adesea hârtia putrezeşte sub peniţă

ca un pui neajutorat îmi cade adevărul

din cuibarul creierului meu

sub moaştele literelor

Sfinte să fie? Nu mi-e clar;

nu mi-e clar dacă Dumnezeu iartă stejarii

care putrezesc aşteptându-l –

scorburile lor hăuie blasfemiator în vânt.

Smintitule, emoţia estetică a scorburii

justifică putredul? Justifică ea desăvârşirea

poemului despre arbore?

Ochii mei văd:

păsările nu-şi fac cuibul în scorburi

ci doar pe creangă, în vânt, şi sub streaşina şurii;

îngerii nu stau în scorburi.

Spaima mea ştie:

numai păroasele fiare stau ghemuite în scorburi,

numai nălucile nămoloase şi şerpii

colcăie în miezul lor putred.

În miezul adevărului scorburii

care lucrează împreună cu arborele

Doamne, zic, smintitul, de lângă votcă,

iartă arborii care putrezesc aşteptându-te,

ei nu pot ieşi cu rădăcinile din pământ

să se alăture în pământul celorlalţi scorburoşi

de pe dealuri

precum mergem noi, la o cafenea de

pe malul Someşului,

unul spre altul, cavernoşii:

Ion Baias, Alexandru Pintescu, Dorin Sălăjan.

– Iată ce fac eu cu scorbura, zice Ion Baias:

iau mantia regală a poemului şi o mototolesc,

fac din ea un căluş şi-l îndes în despicătura

trunchiului

să nu mă asurzească burghiul care lucrează

la adevărul copacului…

„– Chiar prin sufletul tău va trece sabia,

citeşte din Evanghelia lui Luca Dorin Sălăjan,

ca să se descopere gândurile din multe inimi…”

Alexandru:

– Emoţia estetică a scorburii să justifice

putredul? Ce justifică arborele:

scorbura sau frunzele-n vânt?

Ion Baias:

– Putrezim dacă nu ne grăbim să ne naştem;

putrezim dacă nu ne grăbim să trăim;

putrezim dacă moartea nu-şi mai aduce aminte

numele tău…

Vorbele sunt scorburi, gândesc eu,

smintitul, lângă un pahar de votcă.

Adevărul e că mă ascund în poem

precum lupul se retrage în hrubă

târând după el stârvul căprioarei;

adevărul e că iar stau de vorbă cu

prietenii mei morţi

şi scap o lacrimă pentru ei

dar lacrima nu putrezeşte

ea înoată ca un peşte de argint prin votca

din pahar

către copilul care duce mâna spre cana

cu lapte proaspăt

pe veranda unei case din cătunul Tireac

 

*** 

 

Andrei Zanca

 

 

o linişte înzăpezită

 

 

aidoma somnului, harul

nu urcă implorat, deşi

mereu m-am simţit însoţit

în gerul

tăcerii

zăpada îngheţată între stejari

o furişare de vulpe

mistuindu-se

în ceaţa zorilor, departe

lătrat de cîini, apoi doar

liniştea înzăpezită.

răsuflare de răsuflare, i-am desluşit chipul

curbele sfioase rărind

aerul de iarnă

nu rănea peisajul, deşi

totul o urma

în mişcare

şi nimeni

şi era frumoasă

ca urma unui

sărut amânat

prin care acum se iveşte din nou

vulpea, dispărind în aburul

respiraţiei

mele

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]

Realismul socialist – o temă de predilecție a criticii literare contemporane (3)

Robert CINCU

 cincu

Curentul „botanist” în poezia românească din epoca realismului socialist

 

În literatura română a anilor ’50, realismul socialist era curentul dominant, impus politic drept singura opţiune estetică pentru creaţiile literare. Existau, însă, scriitori sau grupuri de scriitori care, din varii motive, au adoptat şi alte soluţii estetice, dezvoltând, astfel, mişcări culturale paralele, contrarii sau tangenţiale realismului socialist. Un astfel de caz este cel al curentului „botanist”.

Fără a avea la bază un program literar foarte clar, mai mulţi scriitori publică (mai ales) în anul 1954 o serie de texte în care imaginarul este unul, prin excelenţă, vegetal. Această opţiune aparent străină registrului socialist, precum şi prezenţa ei la mai mulţi autori, într-o perioadă atât de limitată (anul 1954), creează impresia unui veritabil curent literar, lucru pe care l-au observat şi criticii vremii care, mai ales din motive politice, s-au grăbit să pună capăt mişcării prin apelul la rigorile realismului socialist.

Poeţii „botanişti” nu se delimitează, însă, complet de estetica socialistă, în textele lor fiind numeroase trimiteri la teme precum lupta de clasă sau meritele Partidului şi, inclusiv, dedicaţii adresate Republicii Populare Române. Însă caracterul atipic al textelor se datoreşte mai ales permanentelor metafore vegetale. Mai multe dintre texte, spre exemplu, vor folosi ca metaforă un anumit arbore pentru a face trimitere la ideea de popor. Astfel, un poem semnat Aurel Covaci, intitulat Ce mi-a spus poporul1, debutează cu următoarele versuri: „Uriaş precum gorunul,/ Din pământ crescut-am falnic/ Şi-i simt sângele năvalnic”. Poemul continuă cu acelaşi discurs al poporului care se compară cu un arbore secular, invocând trăsături precum longevitatea, statornicia sau forţa vitală: „Glie sfântă, mamă bună,/ Tu mi-ai fost mereu aproape…/ N-au răzbit atâtea hoarde/ Rădăcinile să-mi sape,/ Nici să-mi spulbere lăstarii// Vină hoardele de lotri/ Câtă frunză, câtă iarbă,/ Răni în trunchiu-mi să despice…/ Acest sânge n-o să sece/ Ci pe toţi o să-i înece,/ Să priceapă toţi odată:/ Peste mine nu se trece”. Situaţia este similară şi în cazul poemului Stejarul2 la începutul căruia autorul, Romulus Vulpescu, face următoare dedicaţie: „Patriei mele, Republica Populară Română”. Textul se concentrează în jurul imaginii idealizate a stejarului: „Prin ramii toamnei vânturi lungi colindă/ Şi scutură, în treacăt, câte o ghindă/ […] Temeinic stă în macinul de vreme,/ dintr-însul taie oamenii poeme.// Iubirea-mi, dogorelnică văpaie,/ un neclintit stejar, ca el, aşa e.// Crăngi izbândite, avântate steaguri,/ cu rădăcini sub ale gliei praguri”.

Există cazuri de poeţi în ale căror texte însuşi eul liric se construieşte exclusiv pe baza unor metafore botanice. Mihai Gavril, spre exemplu, începe tocmai cu această idee poemul Molidul3: „Am crescut ca un molid/ Mai înalt între molizi”. Legătura dintre rădăcinile copacului şi sentimentul apartenenţei sau statorniciei apare şi în acest poem („Rădăcinile-mi adânci/ Prinse îs aici, în stânci”), iar versurile scurte, oralitatea anumitor expresii şi ritmul alert dau textului un caracter folcloric foarte compatibil, de altfel, cu registrul botanic: „Că dacă m-o doborî/ În pământ m-oi coborî/ Şi-oi trăi şi-oi răsuna/ În lăuta ce-o cânta./ Case de-oi acoperi/ Tot molid înalt voi fi…”. Corespondenţe între eul liric şi regimul vegetal sunt şi în poemul Vânt de primăvară4, semnat Valeria Boiculesi: „Când vântul primăverii dă să bată,/ când din pământul reavăn aburi ies,/ m-aş vrea o floare mică ne-nsemnată,/ un fir de iarbă, undeva, pe-un şes…”. Delirul floral al autoarei, extrem de metaforizat, se încheie cu o strofă care marchează o întoarcere bruscă la realitate, la condiţia umană şi la patrie: „Dar ştiu prea bine: chiar de-aş fi şi floare,/ tot nu m-aş sătura de câte sunt;/ tot nu m-aş sătura de vânt, de soare,/ de cer senin, de-al patriei pământ!”.

Un ultim exemplu interesant din acest punct de vedere este poemul lui Teodor Balş, Partidul5. Avem de-a face aici cu o corespondenţă metaforică directă între Partid şi codru, oameni şi copaci, anotimpuri şi epoci istorice ş.a.m.d. Ascensiunea Partidului şi lupta împotriva duşmanilor sunt câteva dintre ideile care vor fi reluate în mai multe strofe: „De i-au ieşit ca-n basm, în drum, viroage,/ Şi zări de plumb i-au lunecat pe frunte,/ Pădurea-şi căţăra oştimea-n munte/ Suind pieptiş, stâncoasele zănoage// S-aprindă zării soarele în geamuri,/ Să ningă peste el zăpada lunii,/ Cu zmeii lacomi s-au luptat gorunii,/ Frângându-i în puternicele ramuri.”.

Curentul „botanist” însă nu a avut o viaţă foarte lungă. În luna mai a anului 1954 apare în „Scânteia” (ziarul oficial al Partidului) un articol nesemnat, intitulat O vizită la grădina botanică literară6. Articolul critica extrem de dur poetica „botanistă”, condamnând cele mai multe dintre texte din cauza „apolitismului” lor: „e vorba de un şablon, de o simplă modă literară, un soi de pălărie vegetală pe care şi-o pune poetul care n-are nimic important de comunicat. El declară că e cutare specie de copac, că rădăcinile lui sunt adânc înfipte în pământul ţării (aceasta e partea «actuală», «politică» a poeziei) că frunzişul i se pierde în nori, că el se ştie că e… nemuritor – şi cu aceasta poezia s-a terminat […] poeziile în genul celor de mai sus seamănă toate ca două picături de apă cu şabloanele poeziei burgheze evazioniste, sfrijite, înstrăinate de viaţa poporului”. Nu doar autorii sunt mustraţi pentru poeziile lor, dar, în egală măsură, şi criticii care îi încurajează sau redacţiile revistelor care publică texte „botaniste”: „Nici critica literară nu rămâne însă mai prejos […] Unde este însă spiritul de răspundere al redacţiilor? De ce unele publicaţii, chemate să-i îndrume pe scriitori, în loc de a combate ticurile literare şi şabloanele, apolitismul şi sărăcia de idei – dimpotrivă le încurajează activ?”. După această inventariere critică a activităţii scriitorilor, criticilor şi a redacţiilor, articolul se încheie cu câteva observaţii care, de această dată, vizează publicul cititor şi, vorbind în numele acestuia, afirmă o nouă serie de nemulţumiri critice: „Cititorii protestează cu tărie împotriva acestor manii literare şi cer ca revistele să publice şi să scoată în evidenţă opere cu adevărat reuşite, demne de a fi citite – şi există destule –, să-i ajute efectiv pe acei tineri autori «rătăciţi în pădure» să se reîntoarcă la înfăţişarea vieţii poporului”.

Atacurile la adresa curentului „botanist” au continuat şi după apariţia articolului din „Scânteia”, de această dată într-un cadru mult mai oficial. Este vorba despre conferinţa (secretă) Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, unde mai mulţi participanţi au luat cuvântul condamnând noua mişcare culturală care începuse să înflorească. Aurel Baranga, spre exemplu, spunea: „N-am să insist să vorbesc despre poezia botanică, vă este cunoscut ce aflux de ulmi, arţari este în literatură […] cred că acest lucru s-a întâmplat pentru că şi poeţii noştri cei mai valoroşi nu au fost feriţi în creaţia lor de asemenea înclinaţii”7, în timp ce Nestor Ignat asocia „botanismul” cu o încercare „de a fugi de temele de luptă ale poporului nostru”8.

Alţi critici au continuat să blameze noul curent chiar şi la câţiva ani după ce acesta încetase să mai reprezinte o mişcare vizibilă în interiorul culturii române. Spre exemplu, într-un raport publicat în 1956 în „Gazeta literară”, Mihu Dragomir spunea: „Înrudit, ca fenomen negativ, este ceea ce s-a numit în critica noastră «botanism». Acest curent a avut, din fericire, o viaţă scurtă, întrucât a fost descoperit şi combătut la scurtă vreme de la naştere. El se mai manifestă, însă, ici şi colo, tentând poeţii să devină goruni, plopi, flori de păpădie sau traista ciobanului. Este, desigur, recomandabil ca tinerii poeţi să se ocupe mai puţin de astfel de metamorfoze şi să caute de a deveni oameni noi, oameni ai construcţiei socialiste”9. Un discurs similar are şi Eugen Jebeleanu care pledează pentru o literatură mai puţin variată tematic, stabilă în raport cu estetica socialistă: „«Botanismul» şi «haiducismul» în poezie au fost manifestări de evazionism, menite să ţărmurească orizontul construcţiei socialismului la dimensiunile unui pahar locuit de un trandafir, sau al unui codru de decoruri. Varietatea de stiluri nu poate fi un argument pentru ieşirea din cadrul literaturii puse în slujba poporului, pentru alunecarea spre idei străine. La fel, varietatea de stiluri nu poate sluji de acoperământ «stilului» de tămâiere sau stilului obscur”10.

Acuzaţii de apolitism la adresa curentului „botanist” găsim şi în volumul lui Mihai Beniuc, Poezia noastră, publicat în 1956: „Apolitism este şi când sufletul poetului se refugiază în plantă sau în copac şi când devine suflet botanic în loc de suflet omenesc. Scânteia a arătat la timpul său necesar această primejdie”11. Criticul îşi aminteşte în rândurile acestui volum inclusiv o conversaţie purtată cu unul dintre poeţii „botanişti” criticaţi: „Când Scânteia a criticat tendinţele «botaniste» […] unul dintre cei criticaţi a venit la mine şi m-a întrebat ce-i rău în poezia lui criticată, poezie despre un gorun, plină de altfel de sentiment patriotic. Numai că era un patriotism sub specia eterului, cum se spune în filozofie, static, metafizic, în care poporul nu există, nici eliberarea lui. I-am spus tânărului poet părerea mea şi mi-am exprimat totodată opinia că Scânteia l-a tratat cu duhul blândeţii”12.

Anul 1954, care a marcat un aşa-numit punct culminant al „botanismului”, este, însă, unul foarte interesant şi din motive istorice. După moartea lui Stalin în 1953, ajunge la conducerea Uniunii Sovietice N. S. Hruşciov care începe un amplu proces de destalinizare, propune o „coexistenţă paşnică” cu ţările capitaliste şi iniţiază, astfel, un aşa-zis „dezgheţ ideologic” în lumea comunistă. Prin urmare, începând cu anul 1954 Uniunea Sovietică intră într-o nouă paradigmă ideologică, iar în România unii critici încep să facă anumite periodizări în interiorul cărora se vorbeşte despre un nou val (un alt tip) de literatură începând cu anii 1953-1954. Cel mai interesant, în acest sens, este articolul Anul literar 1955, semnat de George Munteanu. Criticul delimitează o perioadă stalinistă a literaturii române (1948-1953) pe care, însă, o consideră depăşită şi discută cu entuziasm despre anumite apariţii editoriale din anii 1954 şi, mai ales, 1955. Anul 1955 este apreciat atât pentru calitatea dezbaterilor critice („Unul dintre fenomenele cele mai semnificative şi mai pozitive prin ele însele ale anului 1955 îl constituie frecvenţa discuţiilor literare, a polemicilor, a înfruntărilor de opinii. Niciodată, după 23 August 1944, nu s-a discutat atâta şi asupra atâtor subiecte ca în acest an”13) cât şi pentru textele literare inedite publicate în acest an.

Periodizarea propusă de George Munteanu avea însă să fie condamnată de Partidul Comunist Român care, refuzând categoric destalinizarea, critică aspru orice împărţire valorică a literaturii române înainte şi după anul 1953. Într-un articol cu titlu extrem de clar (Împotriva abaterilor de la spiritul de partid…) publicat în „Scânteia” (1956) se scriu următoarele: „Nu întâmplător unele elemente influenţate de ideologia străină încearcă să nege sau să micşoreze realizările literaturii noastre, născocind false «periodizări» ale literaturii de după 23 August”14. Alte articole condamnă astfel de periodizări invocând continuitatea luptei ideologice fără pauze sau alunecări spre liberalism: „Anumiţi oameni, cu o redusă pregătire politică şi contaminaţi de ideologia burgheză interpretează destinderea în plan internaţional, drept o încetare implicită a luptei ideologice, o renunţare măcar parţială la principiile marxism-leninismului. Congresul al II-lea al P.M.R. a dat o ripostă categorică teoriilor diversioniste despre o aşa-zisă pauză în lupta ideologică. […] Încercările neserioase de a stabili o periodizare falsă a literaturii noi (1944-1948-1953) ducea fie la negarea realizărilor valoroase dintre 1948-1953, fie la negarea succeselor din ultimii trei ani”15.

Considerat apolitic (în ciuda numeroaselor concesii vizibile făcute Partidului), apărut într-un an confuz (imediat după moartea lui Stalin, în contextul politic al unei ţări extrem de atente la alunecările ideologice), „botanismul” a rămas în memoria culturală mai ales pentru criticile care i-au fost aduse, devenind în discursul criticilor (chiar şi la câţiva ani după ce curentul încetase să mai existe) un contra-exemplu invocat frecvent. Iar unul dintre lucrurile cele mai interesante legate de acest curent este tocmai forţa sa de contra-exemplu: departe de a trece nevăzut, în ciuda unor opţiuni estetice simple, impactul realizat de poeţii botanişti se oglindeşte cel mai bine în diversitatea criticilor care îl condamnă.

________

[1] Aurel Covaci, Ce mi-a spus poporul în „Tânărul scriitor”, nr. 2, 1954, pp. 1-2

2 Romulus Vulpescu, Stejarul în „Tânărul scriitor”, nr. 3, 1954, pp.21-22

3 Mihai Gavril, Molidul  în „Flacăra”, nr. 7, 1954, p. 16

4 Valeria Boiculesi, Vânt de primăvară în „Gazeta literară”, nr. 7, 1954, p.2

5 Teodor Balş, Partidul în „Flacăra”, nr. 8, 1954, pp. 12-13

6 O vizită la grădina botanică literară în „Scânteia”, nr. 2972, 14 mai 1954, p. 2

7 Mircea Coloşenco (ed.), Conferinţa (secretă) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, Ed. Vremea, Bucureşti, 2006, p. 50

8 Ibid., p. 328

9 Mihu Dragomir, Raport asupra creaţiei tinerilor scriitori în perioada 1950-1956 în „Gazeta literară”, nr. 12, 22 martie 1956, p. 2

10 Eugen Jebeleanu, Varietate şi unitate în „Scânteia”, nr. 3621, 14 iunie 1956, p. 2

11 Mihai Beniuc, Poezia noastră, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, pp. 26-27

12 Ibid., p. 36

 

 

***

 

Antologia poeziei botaniste

 

Aurel COVACI

 

Ce mi-a spus poporul

Uriaş precum gorunul,

Din pământ crescut-am falnic

Şi-i simt sângele năvalnic

Clocotindu-mi viu în vine…

Seva lui îmi suie, darnic,

Val de viaţă-n mădulare…

Şi a fost aşa: de veacuri

Mi-au izbit cu ură trunchiul

Când romane catapulte,

Când oţel de iatagane…

Fulgerele-mi despletiră

Valuri de pojar în ramuri

Din obuze şi şrapnele…

Fost-a braţul să le sece

Lotrilor râvnind cu pismă

Către mugurii mei tineri

Când rosti cu hotărâre:

Pe aicea nu se trece,

Nu se trece!!

Nu se trece!!!

Veacuri, veacuri, sângerat-am…

Sângele-mi sbucnea-n talazuri

Înecând în el vrăjmaşii…

Dar în trunchiul meu puternic,

Ce-nfrunta orice furtună

Sânge tânăr, sânge tânăr

Îmi suia mereu pământul

Prin oricare rădăcină…

Glie sfântă, mamă bună,

Tu mi-ai fost mereu aproape…

N-au răzbit atâtea hoarde

Rădăcinile să-mi sape,

Nici să-mi spulbere lăstarii…

Vină hoardele de lotri

Câtă frunză, câtă iarbă,

Răni în trunchiu-mi să despice…

Acest sânge n-o să sece

Ci pe toţi o să-i înece,

Să priceapă toţi odată:

Peste mine nu se trece,

Nu se trece,

Nu se trece!

(„Tânărul scriitor”, nr. 2, 1954, p. 1-2)

*

 

Romulus VULPESCU

 

Stejarul

Patriei mele, Republica Populară Română

Prin ramii toamnei vânturi lungi colindă

şi scutură, în treacăt, câte o ghindă.

Sămânţa asta-mplătoşată-n solzi

sonor învie pădurene bolţi;

căzută pe tapiserii de frunză,

scobindu-şi drum, se-ndeamnă să pătrunză,

sorbind în ţărna reavănă şi densă

cu mii de guri, vigoare şi esenţă;

în trupul forfotind de vieţi, înfige

picioare suple şerpuind – cârlige;

simfonic, în acorduri vegetale

concentric leapădă cornoase zale,

se străduie-apoi iară şi despică

prin carnea amorţită şi voinică.

Împlântă-n cer albastru de legendă

vibrantă strună de smicea atentă.

 Când trece vânt sfielnic şi ocol dă,

se-ngroaşă trupul, crăngi subţiri dezvoltă,

verzi săbii (în foşnet foile) soboare

cu laude şi imnuri către soare.

Ieri coaja slabă, azi deplină scoarţă,

copacul creşte-n preajmă şi se-nalţă

înfipt adânc ţărânii care-l poartă.

Se rupe-n el tăiş vrăjmaş de bardă.

Temeinic stă în macinul de vreme,

dintr-însul taie oamenii poeme.

Iubirea-mi, dogorelnică văpaie,

un neclintit stejar, ca el, aşa e.

Crăngi izbândite, avântate steaguri,

cu rădăcini sub ale gliei praguri.

(„Tânărul scriitor”, nr. 3, 1954, p. 21-22)

*

 

Mihai GAVRIL

 

Molidul

Am crescut ca un molid

Mai înalt între molizi,

Lângă ploile ce cad,

Lângă fulgere ce  ard…

Iar prin cetinele mele

Arde pulberea de stele.

Rădăcinile-mi adânci

Prinse îs aici, în stânci;

De furtună nu mi-i teamă,

De săcure nu ţin seamă.

Teama dacă mă încearcă

Nu-i furtuna ce s-arată

Ci-i săcurea ascuţită

De vreun lotru rânduită.

Dar nici de săcure teamă

Nu mi-i…

Că dacă m-o doborî

În pământ m-oi coborî

Şi-oi trăi şi-oi răsuna

În lăuta ce-o cânta.

Case de-oi acoperi

Tot molid înalt voi fi…

Ori de-oi legăna copii…

(„Flacăra”, nr. 7, 1954, p. 16)

*

 

Teodor BALŞ

 

Partidul

Din nesfârşita codrului mulţime

El şi-a ales copacii cei mai buni

Şi i-a crescut – pădure de goruni –

Unde-s răscruci de vânturi şi-nălţime.

Zadarnic năpustiră-n el securea,

Furtunile şi viscolele reci;

Gorunii ce căzură în poteci

Născură mai puternică pădurea.

De i-au ieşit ca-n basm, în drum, viroage,

Şi zări de plumb i-au lunecat pe frunte,

Pădurea-şi căţăra oştimea-n munte

Suind pieptiş, stâncoasele zănoage

S-aprindă zării soarele în geamuri,

Să ningă peste el zăpada lunii,

Cu zmeii lacomi s-au luptat gorunii,

Frângându-i în puternicele ramuri.

Spre culmi de aur suie azi pădurea

Şi ocrotind sub streaşina ei ţara

Răpune, hăituind genunii fiara

Şi lotrii ce mai mânuie securea.

Se-nvolbură-ascultând: spre soare-apune

Sunt căpcăuni ce tot mai umblă încă

Frângând molizii în custuri de stâncă –

Şi-ar vrea şi codrul nostru a-l răpune.

Dar de-or cerca, gorunii şi molidul

Călări pe munţii ţării s-or urni

Şi-n faţa lor năpraznică va fi

Atunci, pădurea ce-o crescu Partidul.

(„Flacăra”, nr. 8, 1954, p. 12-13)

*

 

Valeria BOICULESI

 

Vânt de primăvară

Când vântul primăverii dă să bată,

când din pământul reavăn aburi ies,

m-aş vrea o floare mică, ne-nsemnată,

un fir de iarbă, undeva, pe-un şes…

Să-mi steie rădăcina în ţărână,

în izul încă proaspăt de omăt…

Din limpedea văzduhului fântână

Să beau lumina toată, să mă-mbăt.

Să văd ieşind luceafărul de noapte

şi luna peste-nalturi arcuind…

Să sorb adânc dulceaţa holdei coapte

sub pâlpâirea stelelor de-argint…

Dar ştiu prea bine: chiar de-aş fi şi floare,

tot nu m-aş sătura de câte sînt;

tot nu m-aş sătura de vânt, de soare,

de cer senin, de-al patriei pământ!

(„Gazeta literară”, nr. 7, 1954, p. 2)

*

 

Mihai BENIUC

 

Copac bătrân

N-am biografie

Nici cât un copac

Singur în câmpie

Pe un ţărm de lac.

Nimeni nu mă crede

De furtuni de zic,

Că doar nu se vede

Scris pe foi nimic.

Cuiburile care

Cândva le avui

Stau azi în frunzare

Goale, fără pui.

Crengile uscate

Mi-au sporit în creştet,

Scorburi am, căscate,

Am frunzişul veşted.

Oglindită-n apă,

Fruntea mi-i în jos –

Numai frunza-mi scapă

Sus şi luminos.

Dar şi azi ca-n vremuri

Mă-nfior mereu

Când răsari şi tremuri,

Soare,-n vârful meu.

 

(Poezii, Bucureşti, 1959)

 

[Vatra, nr. 6/2015]