Limba  pe care o înveți din pruncie nu o mai uiți,

Așa cum nu uiți prima iubire și primul eșec. Lapte

Și miere e limba părinților, ulei binemirositor pare

Limba cronicarilor, o străfulgerare limba poeților.

Limba pe care o bem odată cu laptele mamei

Poate fi sângele sufletului, dar nu e destul, nu?

Limba astrală conjugă echinoxul  de primăvară.

Dar există și o limbă pe care o înveți de nevoie.

O, limba mea, unde mă pot adăposti la mai greu,

Învățată în Perugia, în Palazzo Gallenga dar și pe

Scările de piatră ale catedralei San Lorenzo, prin

Forfota de porumbei gângurind a studenților.

Limbă suavă, nu de învingători cu săbiile de oțel,

Limbă de arhitecți, pescari, sticlari, poeți, tenori,

Limbă a  franciscanilor din Umbria, de viticultori,

De navigatori și lingviști, de pictori ai inefabilului

Limbă de cafenea și de bibliotecă, de scriptoriu,

Tu ai  mărgele de grappa și ai parfum de Lavazza,

Păsări în crengi, rodii, lămâi și măslini în cuvinte,

Soră mai mare cu limba mea de acasă, materna.

Dacă rețeaua-mi de neuroni va cădea treptat, arsă,

Iar lichidul va inunda ostroavele creierului, pe tine

Nu te voi uita, silabisindu-te, limbă copilăroasă și 

Severă. Limbă în care Iubirea, vezi, schimbă totul.

[Vatra, nr. 10-11/2023, p. 1]