În ciuda a ceea ce se crede, n-am fost tentată să-i ficționalizez pe legendarii mei unchi. Nu mă oprea doar respectul paralizant, ci și complexitatea lor intelectuală. Cred că n-aș fi reușit, chiar dacă încercam. Am povestit câte ceva despre ei doar în Anii Romantici.

Bunicul, preot fără avere și tată a nouă copii (unul îi murise de mic), își vârâse doi dintre băieții mai mari, pe Cornel și pe Oiță, în școli militare, unde nu plătea taxă, aveau internat și uniforme gratuite. Amândoi au făcut medicină de vârf, dar au scăpat cu greu de haina militară.

            Cel mai scump a plătit-o Cornel, care a returnat bursa de studii în Franța, fiindcă, în ciuda regulilor militare, se căsătorise cu o fată fără dotă (zestre). Nu știu dacă ar fi luat-o pe viitoarea mamă a fetelor lui dacă n-ar fi vrut să scape de haina militară, să devină medic civil și să nu trebuiască să stea la coada ierarhică atunci când putea să opereze. Pasiunea pentru medicină i-a devorat toată viața.

            Avusese și o mare iubire în Franța, și-a mărturisit-o pe dosul unei  fotografii luată pe o plajă din Bretania, care nu știu cum de a ajuns la mine. Franțuzoaica a venit pe urmă în România și, văzând că nu se pot căsători (era total exclus pentru un ofițer român să ia o străină), s-a sinucis și a murit în pat, lângă el. Nimeni nu va găsi știrea la rubrica de Fapt divers a ziarului Adevărul de atunci, fiindcă tata (altminteri o persoană hipercorectă), tocmai atunci corector temporar acolo, a scos-o pe furiș din pagină (spune legenda familiei), ca nu cumva să ajungă la mai-marii armatei și la bunicul de care se temeau la fel de mult.

            Cu iubita îngropată la Belu și căsătorit cu fata fără zestre, o profesoară de științe naturale din Giurgiu, curtată demult, Cornel a fost degradat, a avut arest la domiciliu două luni, și a trebuit să facă războiul ca simplu medic militar, pe ambele fronturi. Chirurg (cu specialitate pulmonară) avea, față de ceilalți unchi ai mei, autoritatea fratelui cel mai mare, și a celui cel mai inteligent dintre ei (asta credeau frații despre el). Mi-l amintesc, ca într-un clip, trecând, rapid, prin camera unde mă aflam, în micul apartament din Cotroceni al fratelui Oiță (diminutiv al lui Ion pe care nu l-am auzit decât în Vlașca), care-și serba jumătatea de secol. Cornel era hiper-energetic, agitat, frații mai mici îi imitau vorbirea repezită.

A fost șeful secției de chirurgie la spitalul din Tg. Jiu și sufletul sanatoriului Dobrița, unde, de asemeni, opera, atunci  când a fost  arestat. Va muri, după un an, în închisoarea de la Craiova, fără proces. O fotografie cu datele lui biografice se află în Muzeul de la Sighet, în celula dedicată  medicilor asasinați în timpul comunismului. Am întâlnit de multe ori, în viață, foști pacienți cărora le salvase viața și care mi-au vorbit cu recunoștință despre el.

 Eram în liceu când a murit, și la durerea pierderii lui, în familie se adăuga îngrijorarea pentru blamul suplimentar aruncat asupra adolescenților care se pregăteau să intre în facultăți. Cea mai lovită a fost fiica lui cea mică, Sanda, exclusă din Facultatea de Istorie din București, în 1959, fiindcă nu declarase că avea tatăl în închisoare. A fost respinsă și la facultatea din Iași, unde a dat pe urmă, fiindcă spusese adevărul despre tatăl ei. A făcut mai târziu altă facultate, în alt centru universitar.

Am scris mai mult despre Cornel în Anii Romantici, utilizând și informații din cartea verișoarei mele, doctorița Carmen Ciofu, fiica lui mai mare. Ne pare rău, și ei, și mie, că a ascultat dorința mamei și i-a pus în sicriu corespondența lor din timpul războiului. Ca și alți membrii ai familiei, Cornel pare să fi avut talent literar și amintirile lui de război puteau fi prețioase.

                                            *

Inteligent și plin de umor, carismatic și generos, nu doar respectat, ci și iubit de cei care l-au cunoscut, Dinu Adameșteanu, arheologul italian, căruia i-am dedicat Întâlnirea, era cu totul altfel decât personajul din romanul meu.

            A fost, decenii la rând, mitul familiei, cu atât mai mult cu cât noi, cei din următoarea generație, nu-l văzusem. Am crescut cu povești despre băiatul neastâmpărat din Toporu. Se dăduse cu niște lemne, patine improvizate, pe gheața gârlei din Toporu, căzuse și își rupsese rău buza de sus (povesteau frații lui). Cornel, medicinistul, îl cususe pe viu, cu ac dezinfectat în foc și ață obișnuită. (Când aveam să-l intâlnesc  pe Dinu, la începutul anilor 70, i-am văzut cicatricea). Trecuse odată pe la tata, care era bolnav, cu febră mare, Dinu probabil student la București, tata lucrând la Adevărul. Tata i-a dat niște bani să-i cumpere medicamente de la o farmacie, Dinu a plecat cu ei și n-a mai apărut decât peste câteva zile, fără ele: întâlnise un prieten care avea urgentă nevoie de bani și-l împrumutase pe ăla. Asta era ”Cucu Năucul”, și așa îl porecliseră frații din cauza comportamentului său insolit,

Înainte să plec la facultate, părinții mi-au făcut tot felul de corecturi la petele din dosarul familiei, una dintre ele fiind și Dinu, unchiul din străinătate. Am fost învățată să spun că plecase la Școala Română din Roma în 1938, nu în 1939 (sau invers), n-am înțeles niciodată de ce.

Un fost coleg de grupă mi-a amintit de curând că la un seminar cu profesorul nostru de lingvistică, Alexandru Rosetti, auzindu-mi numele, acesta m-ar fi întrebat dacă sunt rudă cu arheologul Dinu Adameșteanu. Am spus că da, și, obișnuită fiind ca astfel de întrebări să fie tracasări politice, am  uitat episodul. Mult mai târziu, punând laolaltă frânturi din cele auzite, am dedus că Al. Rosetti, alături de profesorul lui Dinu, Scarlat Lambrino, ar fi fost cei care l-ar fi trimis pe tânărul  bibliotecar al Facultății de Istorie să-și continue studiile la Academia di Romania, unde va deveni un faimos arheolog italian.

Prototipul lui Gaittany din romanele lui G. Călinescu, directorul Fundațiilor Regale, Alexandru Rosetti a făcut mult bine culturii române, în ansamblu, și intervenind pentru trimiterea unor tineri valoroși ai timpului la posturi diplomatice și burse în străinătate. Printre ei, și Mircea Eliade, scos din Lagărul de legionari de la Miercurea Ciuc și trimis atașat cultural la Legația din Londra (e drept că și cu o pilă de la Curtea Regală.)

Am regretat că nu încercasem niciodată să ajung în preajma lui Al. Rosetti, știa atât de multe despre personalitățile interbelice! Și m-a întristat singurătatea lui la sfârșitul vieții, și moartea accidentală.

Câte drame neștiute se petreceau în anii 90, când eu nu mai vedeam nimic în jur, obsedată să particip, cu puterile mele, la schimbarea României! Deși sună ridicol, totuși mă consolez cu puținul pe care l-am făcut atunci.                                   

                                                     *

            Trimiterea lui Dinu la Academia di Romania din Roma pentru doctoratul pe care avea să-l ia, într-o Italie agitată și distrusă de război, nu dăduse de la început mari șanse viitoarei lui cariere de arheolog. Dar cel puțin îl salvase de violențele din țară .

Ca student, lucrase la aparatul critic al uneia dintre cărțile profesorului său Vasile Christescu (probabil Istoria militară și economică a Daciei romane, apărută în 1937). Istoric al antichității, cu specializări la Universitatea din Berlin și la Școala Română din Roma, Vasile Christescu, unul din vârfurile mișcării legionare, a fost arestat în primăvara lui 1938, după asasinarea primului ministru, Armand Călinescu (o povestesc în Provizorat) și internat în lagărul de la Miercurea Ciuc. Acolo se afla împreună cu întreaga elită legionară scăpată de execuțiile și expunerile în stradă. Printre cei de acolo erau și Nae Ionescu și Mircea Eliade pe care prima lui soție, Nina (fostă Mareș), l-a salvat, trimițându-l în postul diplomatic de la Londra, cu ajutorul unui unchi (generalul Condeescu?) aflat la Curtea Regală. Și poate și al lui Al. Rosetti.

            Mai lipsit de relații înalte, totdeauna salvatoare în România, Vasile Christescu a reușit în schimb să evadeze în timp ce era transportat la Jilava. Dinu, care își făcea atunci armata, a fost arestat și torturat ca să spună unde se află profesorul lui. Bietul de el, habar n-avea și a reușit să fie eliberat doar prin eforturile fratelui mai mare, medic militar, Oiță (Ion Adamesteanu), care a aflat întâmplător de necazul lui. Când am stat la el, în casa din Policoro, Dinu mi-a spus de câteva ori ce îngrozitor a fost bătut la Poliție, Siguranță, ce-o fi fost atunci. Din delicatețe, nu l-am întrebat nimic, ceea ce acum regret. Poate funcționa în subconștient și interdicția familiei de a vorbi despre Mișcarea legionară la următoarea generație, care n-a știut nimic despre acest subiect.

            Din ce am citit când lucram la Provizorat, Vasile Christescu a fost  denunțat, pare-se că de cel care îl ascunsese, și va muri, împușcat prin ușă, de poliția care venise să-l aresteze.

            Dinu a stat vreo două luni la Huși, la fratele lui, Cornel, poate ca să i se piardă urma, până s-au făcut formalitățile pentru bursa de la Roma, unde a plecat împreună cu prima lui soție, Otilia Medrea, cred că absolventă de Litere. Atunci să fi intervenit pentru el Al. Rosetti, care i-a urmărit apoi cariera din Italia?

            Dinu a mai venit o dată în România la nunta părinților mei, așadar în 1941. Mama mi-a povestit că era cel mai frumos dintre nenumărații frați ai tatei. Nu avea trăsăturile ”africane”. De mică fusesem frapată de părul creț, buzele groase, nasul scurt și lătăreț, tenul măsliniu care se repeta la cei din familia tatei și, convinsă că printre strămoșii mei se află și un african, m-am tot întrebat cum oare ajunsese el într-un sat de lângă Dunăre? Nu mi-am mărturisit însă niciodată teoria antropologică, bănuind că nu va fi bine primită de ai mei.

            Eu nu corespundeam tiparului african, chipul meu venea pe altă linie, dar eram de atunci fascinată de traseele genetice și de viețile celor care ne-au precedat. Mătușa mea Tanța (Constanța Adameșteanu, soția lui Oiță, profesoară ca și el la Facultatea de Medicină Veterinară de la Cluj) spunea că marca genetică a Adameștenilor este la buza de sus, și, într-adevăr, până la ultim generație apar buze cărnoase, bine conturate. Acum nu mi se mai pare imposibil ca strămoșul african să fi venit pe traseele vastului Imperiu Otoman.

            Prima soție a lui Dinu, românca Otilia Medrea, a fost (opinie unanimă)  cea mai frumoasă dintre cumnate, și de departe cea mai frumoasă dintre următoarele partenere oficiale ale lui Dinu – o italiancă, Vanna, și o nemțoaică, Hel. Dar, lipsită de viziune politică, într-o Italie devastată de războiul civil între fasciști și comuniști, cu Academia di Romania închisă (Dinu  salvase biblioteca, trimițând-o cred că  în Germania), Otilia și-a abandonat soțul și s-a întors în România, de unde i-a scris că nu se poate întoarce din lipsă de bani. Dinu s-a tot rugat de frați s-o ajute, până când ea i-a cerut să divorțeze și s-a recăsătorit.

            Lui Dinu, Cornel reușise să-i trimită o scrisoare prin care îl sfătuia să nu cumva să se întoarcă. Și după 40 de ani, unchiul Dinu mai era indignat că din România îi venise ordinul să plece pe front. Nici tata, nici frații lui nu erau milităroși și războinici. Eu aveam să mă căsătoresc cu urmașul unei familii de militari și am trăit un timp și în mediul acela, total diferit de al Adameștenilor – mai monden (frivol, mi se părea mie), dar fără contacte cu legionarii.

Tot ducându-se la Legația României, în speranța că îl vor ajuta s-o recupereze pe Otilia, Dinu s-a apropiat de Vanna, văduva unui diplomat italian, mort în România, care avea și ea complicații birocratice. S-au consolat reciproc și recent am văzut o fotografie din 1946 când erau împreună. Tânără, Vanna arăta mai bine decât atunci când aveam s-o cunosc. Era foarte zgârcită și aducea niște cadouri penibile de care se făcea mare haz în familie.

Dinu mi-a povestit că o dusese greu ani de zile, era apatrid, abia prin anii 50 avea să obțină cetățeania italiană, după ce lucrase în Sicilia în singurătate și condiții foarte dure, făcând săpături la nou descoperita cetate Gela. Acolo a devenit, treptat, cunoscut și fiindcă avea acest nume greu de pronunțat, i se spunea ”Don Bastiano”.  

După divorțul de Dinu, Otilia se recăsătorise în România, dar n-avusese noroc, soțul ei făcuse închisoare și murise la un timp după eliberare. Avea un fiu cu care nu se înțelegea minunat. Și după 40 de ani, atunci  când am întâlnit-o la hotelul Athenee Pallace, prin anii 70, la una din sosirile lui Dinu în țară, încă mai  regreta că, în ciuda stăruințelor lui Dinu, nu s-a mai întors la Roma. ”Am pierdut un soț și un prieten”, mi-a spus cu ochii în lacrimi. El nu mai era apatridul sărac, cu un viitor neclar, pe care îl părăsise, ci un bărbat atrăgător, cu alură occidentală, arheolog celebru în toată Italia, soprintendente dalla antiquita în provincia Basilicata, unde se luptase cu rechini imobiliari ca să păstreze vestigiile antice din șantierele arheologice. Impusese în Italia aerofotometria, metodă arheologică pentru descoperirea monumentelor îngropate în pământ.

            Otilia mai era o doamnă frumoasă, impozantă cu pălăriile ei elegante, dar Dinu avea o altă parteneră, pe Hel Dilthey, și trecutul nu se mai întoarce niciodată. 

Acum, muzeul din Policoro creat de el, ca și altele câteva din regiunea Basilicata, îi poartă numele. Tocmai s-a decernat, la a patra ediție, ”il premio Dinu Adamesteanu, dedicato all ilustre archeologo che con il suo operato a permesso di  far scoperire e preservare il patrimonio storico e archeologico della Basilicata, e non solo” spune comunicatul din 13 septembrie.

[Vatra, nr. 10-11/2023, pp. 2-4]