Idei care vor fi topite de Benjamin Fondane în substanța filosofică a poemului Ulise găsim și în alte articole și cărți ale sale decât în cele centrale dedicate lui Rimbaud și Baudelaire. Voi panorama și sintetiza, de aceea, câteva astfel de idei prezente în seria de articole despre Iudaism și elenism, precum și în eseurile ample din Fals tratat de estetică și Conștiința nefericită.

În seria de articole intitulate „Iudaism și elenism” (publicate în 1919), în care se ocupă de filosoful Martin Buber, B. Fundoianu punctează câteva idei care vor fi aglutinate și în ideatica poemului Ulise: „Pentru iudaism lumea se justifica ca un fenomen etic. Pentru greci, lumea era un fenomen estetic. /…/ Iudaismul caută în lucruri: adevărul. Elenismul caută în lucruri frumosul.”¹ Asta este ceea ce scrie Fundoianu la tinerețe, dar Fondane, în Ulise, face ca etica și estetica să fie la egalitate și în balanță (chiar dacă nu este prescrisă vreo egalitate între iudaism și elenism); în schimb, în admirabilul poem Exod, va precumpăni etica și nu va mai fi atât de relevantă estetica, rămasă în plan secundar. Mai exact, Fondane reinventează etica în poemul Ulise, prin această identitate inedită și traumatică a personajului, care devine un evreu rătăcitor.

„Mitologia greacă e creată cu idei exogene.” „Biblia e însă scrisă cu idei endogene.”² Mitologia greacă depinde de înafară, de cauze exterioare, în vreme ce iudaismul are o cauzalitate interioară, depinde de înăuntru. Iată o captivantă antiteză construită de Fondane, care îl va face pe al său Ulise să fie simultan exogen și endogen, deși mai degrabă endogen, decât exogen! Ceva mai încolo, Fondane explică antiteza exogen-endogen la nivel de artă. Dimensiunea exogenă grecească e legată de spațiu și de formă, în vreme ce dimensiunea endogenă iudaică e legată de timp și de fenomene.³ Ulise străbate spațiul mărilor și testează forme, dar, în același timp, problema lui centrală e una legată de timp și de dimensiunea psihologică.

Câteva din ideile de bază care se regăsesc în subsidiar în poemul Ulise, varianta rescrisă, sunt idei care generează demonstrații, pledoarii dar și atacuri inclusiv în cartea de eseuri Conștiința nefericită, publicată în 1937, mai ales în „Prefața pentru ziua de azi” și în chiar eseul-acoladă numit „Conștiința nefericită”. De pildă, ideea că omul contemporan nu este liber de istorie, ci mereu captiv în cușca acesteia; sau aceea că neliniștea omenească este dublă: de a fi om și de a trăi între oameni, cu neliniștile lor adăugite; sau pendularea între etic și metafizic. Esențială este punctarea felului în care omul nu trebuie să renunțe la condiția sa de om revoltat față de realitate, dar felul în care Benjamin Fondane nuanțează acest lucru e altfel decât va fi la Albert Camus (în Omul revoltat, volum publicat în 1951), Camus necitându-l de altfel pe Fondane, deși ar fi fost logic și îndrituit să o facă, întrucât Fondane formulase o răzvrătire filosofică a omenescului cu paisprezece ani înaintea sa.

Revolta lui Fondane asumă chiar o formă de patologie a neresemnării, dacă o astfel de patologie ar putea, prin recurența ei, să salveze măcar parțial umanitatea de servitutea față de rațiune: „Într-un fel sau într-altul, prin poezie, prin strigăt, prin credință sau prin sinucidere, atâta timp cât realitatea va fi așa cum este, omul își va dovedi neresemnarea, chiar dacă această neresemnare ar fi – sau ar părea – o absurditate și o nebunie. Într-adevăr, nu e scris nicăieri că nebunia nu trebuie niciodată să sfârșească prin a birui rațiunea.”⁴ Lesne de observat în citatul anterior că poezia e cea dintâi formă de răzvrătire umană, înaintea strigătului, a credinței ori a sinuciderii, fapt ce legiferează condiția umană a răzvrătitului mai ales ca poet – iar lucrul acesta va fi vădit în Ulise.

Făptura umană este duală: tot ceea ce reprezintă vitalitate în ea (inclusiv în spirit) e contracarată de demonul statornic al nefericirii și al morții. Rupt între aceste extreme, soluția omului este meditația asupra nefericirii ca dat existențial, această cale obsedându-l și chiar fascinându-l ritualic. Soluția este ca omul să nu se resemneze, ci să dezbată și să combată ceea ce i se opune existențial și ceea ce îl destramă. Citatul care urmează este mai amplu, dar el marchează un demers maieutic de anvergură din partea lui Fondane care, spre deosebire de Emil Cioran, are o frenezie a încercării de a descoperi adevărul, care depășește sarcasmul și ironia lui Cioran, cel care fie se îndoiește de lume, fie are revelații riscante. Prin urmare, să îl ascultăm pe Fondane: „Nefericirea conștiinței noastre este una dintre aceste întrebări. A pune această întrebare – simplul fapt de a o pune – înseamnă deja eliberarea conștiinței; căci ea este liberă de acum înainte, fie și numai pentru a lupta contra nefericirii care deformează și pentru a se recunoaște distinctă de aceasta. Ea este liberă să spere că nefericirea o va părăsi într-o bună zi, tot așa cum a venit.”⁵ Ulisele fondanian nu ajunge la speranță, ci rămâne înăuntrul conștiinței sale nefericite de făptură meditativă și îndurerată, întrucât acasă numai există. Dar acest nou Ulise, ca evreu rătăcitor, nu încetează să  problematizeze, să chestioneze, să poarte bătălie cu nefericirea (în sens existențial și existențialist, totodată). Nu există, însă, un final pentru răzvrătirea sa, nu există o soluție, războiul cu realitatea violentă în care trăiește este continuu, așa încât ceea ce îi rămâne este un nou limbaj, o nouă poezie, altfel decât până acum: noul și singurul său acasă este poezia. Iată de ce Fondane va pune poezia înaintea a orice există în această lume. Nu orice fel de poezie, ci o poezie întemeietoare, un nou limbaj ordonator, așa cum am precizat deja, pe care o preconizează și anunță. Tot în Conștiința nefericită, Fondane face o distincție definitorie între gândirea poetică (pe care o asumă total) și gândirea filosofică (pe care o asumă, reiese, doar fragmentar sau minimal): „Izvorâtă din experiența poetică, gândirea existențială acționează ca o gândire restitutoare, față de gândirea filosofică, care este o gândire consumatoare.”⁶ Măcinat între ideile consumatoare și cele restitutoare, Benjamin Fondane optează pentru cele restitutoare, dar rămâne totuși captiv în cele consumatoare.

Fals tratat de estetică. Eseu despre criza de realitate (publicată în Franța, în 1938)eo carte polemică față de tendințele poeziei moderne (mai ales față de suprarealism, de mecanica ori poetica sa); este o carte tensionată, dar și oarecum pulverizată (întrucât abordează prea multe chestiuni) despre funcția poeziei.Cartea conține totuși câteva afirmații esențiale, făcute cu aplomb, care se cuvin amintite și analizate.

„Să deschidem ochii: poezia e o necesitate, iar nu o plăcere, un act, iar nu o destindere; poetul afirmă, poezia e o afirmare a realității. Când ascultăm o operă de artă, nu contemplăm și nici nu ne desfătăm, redresăm un echilibru frânt, afirmăm ceea ce am negat rușinos cât e ziua de lungă; deplina realitate a actelor noastre, a speranței, a libertății noastre, certitudinea obscură că existența are un sens, un ax, un garant.”⁷ (sublinierea autorului)

E limpede că rescrierea poemului Ulise – ca afirmare a realității traumatice pe care autorul o trăia, atât personal, cât și la nivel de rasă – a fost o necesitate pentru Fondane, dar nu aș exclude defel asumarea estetică, chiar dacă aceasta rămâne în plan imediat secundar. Mai important este ceea ce rostește Fondane la finalul acestui citat, anume, reechilibrarea lăuntrică prin asumarea lucidă a libertății care ar deveni astfel o structură centrală la nivel existențial, dincolo de traumă (deși acest lucru este mai degrabă intuit decât afirmat).

Ceva mai încolo, Fondane afirmă că „/…/ funcția poetică e ireductibilă, inepuizabilă /…/”⁸ (sublinierea autorului); prin urmare, nu există un cod sau o manieră de a captura poezia într-o formulă exactă, întrucât tocmai caracterul poeziei de a fi poezie este ireductibil, nu poate fi prins într-un șablon strict. În același timp, însă, poezia rămâne legată ombilical de o dimensiune etică (oricât și-ar fi dorit Fondane să nu aibă legătură cu acest cuvânt, etica, față de care avea rezerve), din moment ce poezia e „o gândire încleștată cu realitatea ultimă”⁹ (sublinierea autorului).

Cel mai important este, însă, citatul care urmează, întrucât Fondane îngăduie existența mai multor tipuri de poezie cărora le pretinde un singur lucru pentru a le valida: autenticitate și curaj, dincolo de mode, -isme etc. Prin autenticitate și curaj, Fondane înțelege o desfacere din filosofarea și filosofia textului poetic (o renunțare, de fapt, la cogniție în sens coercitiv), în favoarea unei adaptări a poeziei la onticul imediat, de aici-și-acum: „Ce e deci pentru noi poezia – strigăt, rugăciune, act magic? Ce contează! Cel pentru care e strigăt, să strige! Roagă-se cel pentru care e rugăciune! Iar cel care vede în ea un act magic n-ar decît să se facă vrăjitor, vizionar sau profet! Dar înainte de toate poetul să îndrăznească! Să coboare dintre categoriile gândirii la categoriile propriei sale vieți” (sublinierea autorului).¹⁰ Sensul restitutor existențial – despre care vorbise de altfel în Conștiința nefericită – este râvnit, în contra sensului consumator filosofic. Poezia ca structură cognitivă nu îl interesează pe Fondane (are chiar alergie la ea), ci doar poezia ca structură ontică; tranșanța opțiunii sale e catalizată de timpurile brutale (la nivelul umanității) pe care poetul și gânditorul le trăia. Nu cogniția filosofică este esențială, ci poetica existențială fluidizată în poezie; nu estetica trebuie validată și asumată, ci inițierea poetică, id est questa, care nu e neapărat inteligibilă. În felul său, Fondane reia experiența rimbaldiană a poeziei, pe care nu doar o practică, ci și o teoretizează mult mai amplu.

Note

^[1] B. Fundoianu, Iudaism și elenism, Ediție îngrijită, note și prefață de Leon Volovici și Remus Zăstroiu, București, Editura Hasefer, 1999, p. 101.

² Ibidem, pp. 133, 134.

³ Ibidem, pp. 135-136.

⁴ B. Fundoianu, Conștiința nefericită, traducere de Andreea Vlădescu, București, Editura Humanitas, 1993, p. 13.

⁵ Ibidem, p. 19.

⁶ Ibidem, p. 54.

⁷ B. Fundoianu, Imagini și cărți, p. 673.

⁸ Ibidem, p. 674.

⁹ Ibidem, p. 681.

¹⁰ Ibidem, p. 682.

Bibliografie

Benjamin FONDANE, Ulysse, Bruxelles, Cahiers du Journal des Poètes, 1933

Benjamin FONDANE, Le mal des fantômes, Plasma, 1980; Reedit.: Paris-Meditérranée, 1996; Verdier, 2006.1980 

Benjamin FONDANE’s Ulysses, bilingual edition, Translated from the French and with an Introduction by Nathaniel Rudavsky-Brody, with a Forword by David Rieff, Syracuse University Press, 2017

B. FUNDOIANU, Imagini și cărți, ediție de Vasile Teodorescu, studiu introductiv de Mircea Martin, traducere de Sorin Mărculescu, București, Editura Minerva, 1980

B. FUNDOIANU, Conștiința nefericită, traducere de Andreea Vlădescu, București, Editura Humanitas, 1993

B. FUNDOIANU, Iudaism și elenism, Ediție îngrijită, note și prefață de Leon Volovici și Remus Zăstroiu, București, Editura Hasefer, 1999

[Vatra, nr. 10-11/2023, pp. 15-16]