Autobuzul a oprit pe neaşteptate lângă o clădire de patru etaje care nu se deosebea cu nimic de un bloc de locuințe de la oraş. În timp ce colegii mei se grăbeau să coboare, eu continuam să fixez nedumerit aşa-zisul hotel unde urma să ne cazăm peste noapte. În Piteşti, în Cartierul Trivale unde locuiam eu, ştiam o casă la curte care era înconjurată din toate părțile de blocuri, însă un bloc stingher printre case nu mai văzusem niciodată până atunci.

O palmă zdravănă pe spate m-a scos din inerția acelui moment de surpriză, făcându-mă să simt din plin puterea de convingere pe care Dorin începuse să şi-o exerseze pe mine: 

– Hai, bă Adi, ce-aştepţi, covoru’ roşu?!

Nici nu am coborât bine din autobuz, că Dorin şi-a deschis geanta de voiaj şi mi-a vârât-o sub nas:

– Ia uite, bă, ce am aici! Ţuică originală, de la mine de la Coşeşti!

– Bine c-ai adus tu ţuică, că ne ţineau ăştia la Bughea de Sus numai pe whisky!

Am intrat ȋn curtea hotelului şi din doi paşi am ajuns sub un acoperiş care cobora de sub ferestrele de la etajul unu peste faţada de la parterul blocului, formând o terasă rustică susţinută de stâlpi din lemn sculptaţi manual cu motive populare tradiţionale.

– Hai c-am trăit s-o văd şi p-asta! Bloc cu pridvor la intrare! am exclamat şocat ȋn faţa acelui kitsch comunist ordinar.

– Ţi-am spus eu, pretenţiosule, că locul e deosebit! a rânjit Dorin şi m-a împins cu putere în scara blocului.

M-am oprit, în hazul tuturor, direct în panoul pe care scria cu litere de-o şchioapă „COMPLEXUL BALNEAR MĂGURA”. După ce l-am îndreptat repede, m-am dat mai în spate ca să citesc ce mai scria pe el. Din câte mi-am dat seama, urma să ne cazăm într-un fel de spital unde pacienţii făceau băi termale cu apele care izvorau din dealul stâncos de lângă hotel.

– Poate ne lasă şi pe noi ăştia să facem o baie! mi-a ciripit Dorin la ureche, ȋn timp ce mă lua după umeri şi mă conducea către recepție unde ne chema dirigu să ne distribuie ȋn camere.

După ce ne-a dat vestea că eram singuri în tot hotelul, pentru că centrul de tratament era în renovare şi nu era niciun pacient, dirigu ne-a lăsat să ne alegem singuri camerele, cu condiţia să ne limităm la primele două etaje.

Dirigu ne preda matematică, materie de bază pentru profilul nostru de mate-fizică. Fusese materie de examen la treapta a doua, urma să fie şi la BAC, şi la facultate. În consecință, trebuia să fim bine antrenați la mate. Numai că eu nu prea mă simțeam în mare formă cu dirigu antrenor şi mă pregăteam în particular cu alt profesor pe care îl consideram antrenorul meu principal. Din acest motiv luam la preț de matineu orele cu dirigu, şi de multe ori pe bună dreptate, pentru că antrenorul meu secund de la şcoală îşi cam dădea cu stângu-n dreptu’. Cu toate acestea, n-am avut nimic de împărțit cu el până la ȋnceputul clasei a unşpea, când tocmai eleva lui preferată s-a amorezat brusc de mine.

Din acel moment, dirigu a făcut tot posibilul să înțeleg că problema lui cu mine depăşea sfera materiei pe care ne-o preda el. Slăbiciunea lui pentru Carina îi stimula vocația de secund, distribuindu-l de această dată în rolul tatălui protector de la şcoală. Văzând că pupila lui era mai interesată de studiul materiei pe care i-o predam eu ȋn particular, decât de studiul matematicii pe care i-o preda el la şcoală, dirigu ȋncerca fără succes să mă pună ȋntr-o lumină proastă prin toate mijloacele posibile, de la notele pe care mi le dădea, mai mici decât meritam, până la ciupiturile răutăcioase de faţă cu toţi colegii, care nu făceau altceva decât să mă convingă şi mai mult de caracterul lui de rahat, pe care, amărâtu’, nu putea să-l compenseze nici măcar cu aspectul fizic.

La cei treizeci şi ceva de ani ai lui, profu nostru de mate era tot atât de seducător ca un dovlecel. Plinuț, fără să fie gras, avea o statură mjlocie şi un început de burtică care îi evidenția şoldurile late comparativ cu umerii înguşti. Pe frunte îi atârna un smoc de păr ca un vrej veştejit, iar pe fața bucălată obrajii spâni îi trăgeau de coada ochilor în jos, imprimându-i o expresie permanent morocănoasă. Figura lui de bufon trist, completată de firea şovăielnică care îl împiedica să-şi ducă până la capăt amenințările, ȋi dădeau un aer inofensiv, ȋnșelându-i pe unii dintre colegii noștri până ȋn punctul ȋn care ȋl considerau chiar simpatic.

Anul trecut, râca asta dintre noi doi a fost cât pe ce să evolueze ȋntr-o ȋncăierare. Carina luase notă mică în teză şi, după ce îi înmânase lucrarea, dirigu o oprise la catedră să discute cu ea în şoaptă. Când s-a întors lângă mine în bancă am văzut-o destul de bulversată şi am insistat să-mi spună ce s-a întâmplat. După ce s-a codit puțin, a cedat. Pe scurt, dirigu îi scosese pe nas influența negativă pe care o aveam eu asupra ei, dovadă nota proastă pe care o luase, şi îi sugerase că n-ar fi rău ca relația noastră acaparatoare să ia o mică pauză ȋn care ea să recupereze materia şi să-şi îndrepte rezultatele. În timp ce o ascultam mă şi vedeam călare pe el cărându-i pumni cu nemiluita. Când Carina şi-a încheiat monologul, întrebându-se, pe bună dreptate, „Cu ce drept se bagă labagiu ăsta în viața noastră?!”, am dat să mă ridic să-mi pun viziunea în practică. Numai că ea şi-a dat seama ce vreau să fac şi mi-a luat repede mâna cu care voiam să-i sparg fața labagiului şi şi-a vârât-o între picioare. Apoi a început să se frece cu ea, fixând cu gura răsfrântă teza de pe pupitru. N-am mai putut să ies din bancă pentru că mi s-a sculat imediat. Hotărât lucru, masturbarea trebuie luată în calcul în momentele critice! Te poate scăpa chiar de la exmatriculare.

Ca să fim cât mai departe de dirigu, care făcuse greşeala să ne spună că el se cazează la etajul unu, m-am grăbit cu Dorin în sus pe scări să ocupăm strategic ultima cameră de la etajul doi. Camera era spaţioasă, dar uitase de când nu mai văzuse picior de zugrav. Tencuiala era crăpată şi căzută pe alocuri. Un iz pronunţat de igrasie impregna aerul stătut de peşteră. Mucegaiul nu era la vedere, dar mirosul jilav care venea dinspre mocheta ȋmbâcsită ȋi dădea de gol una dintre ascunzători. Cu toate acestea, lenjeriile de pe paturi arătau bine şi ȋn baie era destul de curat. Paturile erau de o persoană, cu tăblie de pal la capul patului. Două dintre cele trei paturi erau aşezate paralel, având ȋntre ele un fotoliu şi o măsuţă de cafea pe care se găseau nişte pahare, o telecomandă şi o vază goală. Al treilea pat era poziţionat separat, lângă fereastră.

Am deschis fereastra să se aerisească, prilej să descopăr pe pervaz o duzină de muşte răscoapte. În fața mea se ridica o coastă de deal masivă, pe lângă care blocul alb de patru etaje părea o machetă jigărită adusă la poalele ei de vântul care bătea dinspre Câmpulung. Pe culme se zărea o turmă de oi care atârnau de tăpşanul pe care păşteau ca nişte gogoşi de mătase. Sub ele, o mare de brazi tălăzuia pe tot dealul împresurând pe alocuri pâlcuri de copaci dezgoliţi, ca nişte arhipelaguri de insule pe care primăvara nu apucase să le ȋnverzească, ocupată fiind să coloreze cu movul brânduşelor pajiştea abruptă de lângă hotel.

Am simțit un impuls puternic să m-aplec pe fereastră, ca şi cum priveliştea aceea mi-ar fi cuprins fața în palme şi m-ar fi tras înspre ea prin aerul plin de miresme, sondând adânc în ochii mei ceea ce-mi doream cu adevărat. M-am întors către Dorin, care se tolănise într-unul din paturi, fără să-şi dea jos bocancii, şi i-am zis dintr-o suflare: 

– Hai cu mine în Legiunea Străină!

După un scurt moment de ezitare, m-a ȋntrebat ironic, privindu-şi vârful bocancilor:

– Și, mă rog, ce profil are facultatea asta? 

M-am rezemat de pervaz şi mi-am încrucişat brațele fără să mai zic nimic. Mă uitam la Dorin şi mă gândeam că, în ciuda aparențelor de rebel, nu era dispus ca mine să-şi rişte viitorul. Îi cunoşteam toți prietenii din copilărie cu care crescuse la țară şi el era singurul dintre ei care putea să intre la o facultate. Iar eu ȋi propuneam, nici mai mult nici mai puţin, să nu depăşească condiţia consătenilor săi.

Pentru el, ca, de altfel, pentru majoritatea colegilor noştri, cei patru ani de liceu fuseseră suficienți ca pupa adolescentului incert din clasa a noua să se transforme, până la sfârşitul clasei a doişpea, într-un fluture încrezător în planul lui de zbor precis.

Dorin părea să nu aibă niciun dubiu ȋn privinţa carierei lui de inginer automatist. Eu, însă, mai aveam de aşteptat până când aripile vocaţiei mele vor catadicsi şi ele să se deschidă şi să bată cu putere ȋntr-o direcţie despre care, ȋn momentul acela, nu aveam nici cea mai mică idee.

Realizând că mă pripisem, m-am grăbit să abandonez subiectul:

– Las-o baltă! Hai mai bine să gustăm ţuica ta originală!

– Știi bine cât a stat după mine săraca, mama, toţi anii ăştia ca să mă ţin de şcoală, n-aş putea să-i fac una ca asta tocmai acum, la sfârşit! mi-a zis, ȋntorcând capul spre mine cu o privire de câine bătut.

– Da, mă, ştiu! Oricum, nu cred că plec nici eu, m-am prefăcut că nu sunt chiar atât de pornit cum, cu siguranţă, părusem când deschisesem discuţia.

– Bun! Acum c-am lămurit-o şi p-asta, hai să bem! şi dintr-un salt a ajuns la geanta de pe patul vecin. După ce a scos sticla a pendulat-o pe lângă şold cu ambele mâini şi s-a făcut că mi-o pasează ca pe o minge de rugby.

Jucam amândoi rugby la Petrochimistul Piteşti, eu mijlocaş la deschidere, el pilier. Mai întâi m-am înscris eu şi apoi l-am adus şi pe Dorin. Într-o zi, antrenorul ne-a întrebat dacă ştim pe cineva mai solid pentru postul de pilier. Primul l-a care m-am gândit a fost el. Chiar dacă nu avea mai mult de şaptezeci de kile, constituția lui robustă îl ajuta să suporte fără probleme în grămadă atât presiunea coechipierilor care împingeau cu putere din spate, cât şi presiunea adeversarilor din față cu care se ciocnea. Potrivit de înălțime, era aproape de două ori mai lat decât oricine se lega cu el în grămadă. Spătos şi cu umerii largi, Dorin era tractorul pachetului nostru de înaintare. Munca grea de la țară îl călise de mic, întărindu-i puterea pe care un orăşean ca mine n-ar fi dobândit-o oricâte ore ar fi stat în sala de forță. Nu degeaba i-a spus antrenorul, de cum l-a văzut, că el e pilierul pe care-l aştepta.

            – M-am făcut că prind sticla şi m-am trântit cu toată greutatea în patul de lângă fereastră, ca şi cum aş fi culcat balonul în terenul de țintă advers. A urmat o trosnitură puternică, după care am rămas înțepenit în adâncitura pe care salteaua subţire o făcea până la podea prin somiera făcută țăndări. Cu sticla sprijinită pe genunchi, Dorin s-a aşezat în fund lângă geantă, râzând de se prăpădea:

– Bă, Legionarule, eşti fenomenal! Dacă mai înscrii două eseuri ca ăsta, trebuie să ne schimbăm dracu’ camera!

Chiar atunci s-a deschis uşa şi a intrat Bianca, cea mai de gaşcă colegă a noastră.

– Salut băieți, ce faceți, nu coborâți şi voi?

– Am vrea noi, dar nu putem! s-a grăbit Dorin să-i răspundă, făcându-i semn către mine.

– Ce miştooo, zici că stai în hamac! s-a entuziasmat Bianca în timp ce se apropia de mine.

– Da, e foarte confortabil, nu vrei să-ncerci şi tu? şi i-am întins mâinile să m-ajute să mă ridic.

            După ce-am revenit în picioare, am luat-o pe sus şi-am plantat-o în groapa din pat. Nu a protestat deloc, iar după ce m-am aşezat şi eu pe pat lângă Dorin, ne-a spus cu nonşalanță că ei îi place să stea aşa, cu cracii în sus. N-am comentat nimic. Dorin doar m-a înghiontit uşor cu genunchiul, a destupat sticla şi după ce a tras un gât zdravăn, mi-a dat-o şi mie. Am luat şi eu o gură, după care am pus-o înapoi pe masă.

– Ce faceți, mă, scârțarilor?! Păi, mie nu-mi dați?! ne-a apostrofat imediat Bianca.

Dorin s-a executat şi i-a pasat şi ei sticla. După ce a dat-o peste cap fără să clipească, Bianca i-a ordonat s-o scoată imediat de acolo că ȋncepuse s-o doară spatele. Ascultător, Dorin a pus tacticos sticla pe pervaz şi i-a întins galant mâna. Când şi-a smucit brațul, am văzut o claie de păr creț zburând prin cameră. Din fericire, Bianca a aterizat în picioare. Amețită bine, s-a împleticit spre uşă şi a ieşit din cameră fără să scoată o vorbă. De frică să nu-şi rupă gâtul pe scări, am ieşit şi noi repede după ea.

Am prins-o din urmă pe Bianca la etajul unu, iar când am ajuns la parter am trecut prin sala de mese şi am ieşit de-acolo în curtea din spatele hotelului. O alee care ducea către pavilionul de tratament despărțea hotelul de o pajişte mare, cât un teren de fotbal, pe care un câine apatic o traversa agale, venind spre noi. Ceilalți colegi nu se vedeau pe nicăieri. Ne-am îndreptat instinctiv spre pavilionul care ocupa colțul din stânga al curții. Clădirea scundă, fără etaj, îşi deschidea spre curte cele două aripi perpendiculare care se articulau într-o structură circulară centrală cu acoperiş țuguiat. Ferestrele mari care se înşirau pe fațadele celor trei corpuri îți dădeau impresia că ai în față două verande unite printr-un foişor. Toată lemnăria era vopsită într-un maro roşcat care se potrivea foarte bine cu acoperişul din țiglă ceramică şi cu coşul de fum din cărămidă care se ridica mult deasupra pavilionului, în spatele aripii drepte. Aceeaşi culoare o aveau şi cele trei uşi care ofereau acces în fiecare parte a pavilionului după ce urcai pe nişte scări din ciment. Brâul de piatră de la bază, întregea ideea unei case țărăneşti tradiționale de la munte care se asorta mult mai bine cu locul în care ne aflam decât blocul comunist cu rol de hotel în care ne cazasem.

– Ce părere ai de pavilionul ăsta, Dorine?

– Ce părere să am?!

– Mi se pare că seamănă cu veranda ta de la ţară.

– Şi mie mi se pare că hotelul seamănă cu blocul tău de la oraş. 

– Bine c-aţi descoperit că sunteţi vecini la Bughea de Sus! N-aţi vrea voi să descoperiți şi unde s-au dus ceilalți colegi! ne-a întrerupt Bianca pe un ton zeflemitor.

– Poate că sunt înăuntru, la băi, şi noi stăm să-i căutăm ca gherțoii pe-afară! încercă Dorin o explicație.

 – Tu n-ai auzit-o, mă, p-aia la recepție când i-a zis lu’ dirigu că baza de tratament e în renovare? s-a înfipt imediat Bianca în el.

– Renovare pe dracu! Vezi tu vreo schelă pe-aici?!

– Dar tu vezi vreun fum ieşind pe coşu ăla mare din spate, deşteptule?! Te pomeneşti că au rămas fără lemne, aici, în mijlocul pădurii, şi au descoperit cu ocazia asta că băile reci fac bine la reumatism!

În timp ce ăştia doi continuau să-şi dea la gioale m-am dus să arunc un ochi înăuntru. Am încercat uşa, dar era închisă. M-am uitat pe fereastră, însă tot ce am putut să văd au fost doar nişte bănci de lemn şi nişte căzi pline de var.

– Se renovează, într-adevăr, dar în interior. Haideți să mergem până la recepție, poate ştie tipa de-acolo unde s-au dus ăştia.

Ne-am întors spre hotel, dar n-am apucat să ne distanțăm prea mult de pavilion, că ne-am auzit numele strigate cu putere din depărtare. Câinele, care până atunci se ținuse după noi tăcut ca o umbră, s-a întors brusc şi a început să latre înspre colegii care ne strigau, gesticulând din mâini, de pe coasta dealului care se ridica abrupt deasupra noastră. Le-am făcut şi noi cu mâna şi ne-am luat după câinele care o zbughise pe pajişte, îndreptându-se spre locul unde îl reperasem prima dată. Când s-a oprit, a început din nou să latre, de data asta la o portiță din plasă zincată care se confunda cu gardul care delimita acea parte a curții. Am deschis portița şi după ce am depăşit un pâlc de brazi ne-am trezit chiar la poalele dealului.

Am început să urcăm panta aproape în patru labe, atât de înclinată era. Nici nu mai era nevoie să te apleci ca să miroşi brânduşele care creşteau peste tot. Covorul de flori vălurea pe coasta denivelată ca o mare mov care amenința să ne înghită ca pe nişte matrozi neîndemânatici. Din loc în loc, brazi imenşi se înălțau spre cerul senin, precum catargele unor corăbii naufragiate. Din zona în care ne aflam, nu se vedea şi nu se auzea nimeni.

Bianca se opintea din greu să se țină după Dorin care o tracta cu o mână, în timp ce cu cealaltă făcea ravagii printre brânduşele care-i ieşeau în cale. Chiar dacă nu voiam s-o amăgesc, văzându-i blugii cum stăteau să-i crape pe fund, nu m-am putut abține să nu-i dau şi eu o mână de ajutor. S-a întors repede spre mine şi mi-a mulțumit cu un zâmbet complice, care m-a făcut să mă ȋntreb dacă nu cumva Carina avusese dreptate când o bănuise pe Bianca de gânduri ascunse în privinţa mea. Degeaba o asigurasem eu că Bianca nu era genul meu, Carina o ţinea întruna că trebuie să stau departe de ea. Iar eu numai asta nu făceam acum. Mi-o şi imaginam pe Carina, sus pe deal, spumegând la gândul că Bianca rămăsese cu mine în vale. Eram curios s-o văd cum reacţionează când ȋi vom prinde din urmă.

Mult nu cred că mai era, pentru că deja depăşisem porțiunea mai dificilă de urcat şi descopeream înaintea noastră un tăpşan mai puțin înclinat care părea uşor de parcurs, în ciuda pietroaielor colțuroase care îl străpungeau din loc în loc. Brazii rari la poalele dealului ne însoţeau urcuşul din ce în ce mai numeroşi pe măsură ce ne apropiam de pădurea care începea la vreo trei sute de metri în faţa noastră. Acolo cred că ne aşteptau colegii noştri, pândindu-ne probabil după primii copaci.

Dorin îşi luase viteză, făcând pe grozavul cu o bâtă pe care şi-o meşterise dintr-o cracă noduroasă pe care o găsise pe jos. Bianca îl striga „Greuceanu în mizerie”, iar el se întărâta şi mai mult, învârtind bâta deasupra capului ca pe un buzdugan cu care îți dădea impresia că, dacă îşi punea mintea, era în stare să facă praf cununa de piscuri golaşe a Munților Iezer care se vedea limpede din acel loc. Când îl lăsa Bianca cu Greuceanu, îl luam eu cu Conan Barbarul, şi tot aşa, până când eroul nostru popular s-a prăbuşit deodată la pământ şi-acolo a rămas. La început ne-am zis că face mişto de noi şi am continuat să-l tachinăm până când am ajuns suficient de aproape de el ca să ne dăm seama că nu era deloc o glumă. Greuceanu se aolea pe bune. Culcat pe-o parte, cu ambele mâini ținându-se de piciorul stâng şi alb ca varul. Suferința îi accentuase profilul acvilin, scobindu-i obrajii şi ascuțindu-i pomeții, ca un chirurg estetician insensibil pe care nu-l intimida nici bărbia lui proeminentă şi nici ochii care-i ardeau înfundați în orbite.

– Ce s-a-ntâmplat, Dorine? l-am întrebat, lăsându-mă pe vine lângă el.

– Mi-a sărit genunchiu’, băga-mi-aş! îmi şuieră printre dinții încleştați de durere.

– Maaamă, mi se face rău numai când aud! mărturisi Bianca, făcând o grimasă care nu mai lăsa loc de comentarii.

Ce-i drept, şi mie mi se cam strânsese stomacul, dar trebuia să trec repede peste asta.

– Dorine, stai nemişcat că fug la hotel după ajutor. Dacă au centru de tratament, trebuie să aibă şi un cabinet medical, ceva.

– Nu, că-l pun singur la loc! ripostă el ferm, cu o energie de care nu-l mai credeam capabil.

– Ce faci, mă?! Eşti nebun?! sări Bianca în sus, ca arsă.

– L-am mai pus, nu e mare scofală! O să vezi… o asigură Dorin cu blândețe.

– Nu, nu! Eu nu vreau să văd nimic! se apără Bianca, trăgându-se un pic înapoi.

– Şi zici că n-ai nevoie de niciun ajutor? am insistat eu.

– Poate doar să-mi țină Bianca puțin capul în poală…şi-mi făcu discret cu ochiul.

– Băi, Dorine, tu chiar nu înțelegi că nu suport să văd aşa ceva! se răsti Bianca la el.

– Hai, te rog, că închizi ochii, se milogi Dorin împingându-şi capul spre ea.

– Hai, Bianca, odată! am grăbit-o eu, văzând că blugii lui Dorin se tot strângeau pe genunchiul sărit.

– Gata, gata, pisălogilor! cedă ea, trântindu-se în fund lângă Dorin, după care îşi trase cu grijă coapsele subțiri sub capul lui.

– Şi acum masează-mi încet tâmplele, îşi forță Dorin norocul.

– Aoleu Dorine, ce-o să te mai fac eu să plăteşti pentru asta! şi-l apucă zdravăn de urechi. 

– Au! Stai cuminte, nebuno, că am glumit!

Bianca îi dădu drumul şi, după ce trase aer adânc în piept, Dorin se întoarse pe burtă, ajungând cu nasul fix între picioarele ei. Surprinzător, Bianca nu schiță nici cea mai mică împotrivire. În schimb, strângea tare din ochi, ca un copil care vrea să scape de un pericol. Apoi, Dorin îşi duse mâinile la genunchiul sărit şi trase de el într-o parte, zvâcnind din tot corpul. Imediat s-a auzit un pocnet înfundat, similar celui pe care îl scot degetele atunci când le trosneşti. 

– Gata? Pot să deschid ochii? a întrebat Bianca pe un ton nerăbdător.

Pramatia de Dorin tăcea chitic, cu fața înfundată între pulpele Biancăi ca între nişte perne de care nu voia să se mai despartă. Pe mine mă bufnea râsu, dar reuşeam să-l înnăbuş într-un surâs mut care mi se lățea pe toată fața. 

– Băi, ce faci, ai adormit aici?! şi-a deschis Bianca ochii, tăbărând pe Dorin ca alarma unui ceas deşteptător.

Cum Dorin nu dădea niciun semn c-ar fi dispus să-şi schimbe poziția, Bianca îşi trase de sub capul lui picioarele şi se ridică imediat de lângă el. Abia atunci Dorin se întoarse pe spate arborând un zâmbet triumfător pe o față care-şi recăpăta încet culoarea. M-am ridicat şi eu de jos, după care i-am întins mâinile să-l ajut şi pe el. A stat puțin sprijinit în piciorul drept, după care l-a pus jos şi pe stângul. A făcut câţiva paşi în jurul nostru, şchiopătând uşor, şi-a recuperat bâta, iar apoi a decretat:

– Sunt ca nou!

– Şi eu sunt fată mare! îl ironiză Bianca, zâmbind zeflemitoare.

– Acu, fără mişto, Bianca! Mi s-au întins puțin ligamentele, asta-i tot!

– Da, doar atât! Dar să nu ne îngrijorăm prea mult, că e normal să ai genunchiul atât de umflat încât să-ţi pocnesc nădragii pe el, nu-i aşa?!

Dorin s-a sprijinit mioritic în buzduganul degradat la rangul de toiag, s-a uitat lung la genunchi, după care a întrebat-o sfătos:

– Păi, doamna doctor, dacă situația e atât de gravă, ce-mi recomandați?

– Băi, şontorogule, tu faci ce vrei, dar în locul tău eu m-aş întoarce la hotel şi aş lua o mică pauză de la orice efort.

– Şi ce să fac singur în cameră până vă întoarceți voi?

– Păi nu stai, mă, singur, că venim şi noi cu tine. Nu-i aşa, Adi?

Îl simțeam pe Dorin că i-ar fi plăcut să rămână singur cu Bianca, aşa că m-am codit:

– Nu cred că e o idee bună să vin şi eu cu voi…

– Şi crezi că e o idee mai bună să te duci la ceilalți?

– De ce n-ar fi?!

– Pentru că te-ai distra mult mai bine cu noi, d-aia!

– Şi, mai exact, de ce ar fi atât de distractiv să mă întorc în cameră cu voi?

– Ai încredere în mine! chicoti ea amuzată.

Dorin nu mai rezistă şi mă zori, uşor iritat:

– Haide, Adi, ai încredere în sufletu’ petrecerii! şi o luă din loc, sprijinindu-se în toiagul

său preţios.

Când panta dealului a ȋnceput să coboare abrupt, mi-am petrecut o mână după talia lui Dorin, apucându-l strâns de cureaua de la pantaloni, iar cu cealaltă l-am prins bine de braţul cu care m-a luat după gât, și ne-am dat ȋncet drumul pe coasta povârnită ȋn miștourile Biancăi care ne mâna de la spate ca pe doi cheflii care se ȋntorceau ȋmpleticindu-se acasă după o noapte lungă de beţie. Cu chiu cu vai, am ajuns la portița din plasă zincată și-am intrat ȋn curte, unde aproape că l-am aruncat pe Dorin pe pajiștea din faţa hotelului ca pe un sac greu de cartofi, după care m-am rostogolit și eu lângă el sleit de puteri. Bianca ni s-a alăturat și ea gâfâind și ne-am ȋntins toţi trei pe spate ȋn iarbă, ușuraţi că genunchiul lui Dorin era bine mersi la locul lui. Am mai fi stat noi așa, nas ȋn nas cu cerul oglindit ȋn ochii noștri senini, doar că ne-am trezit lângă noi cu câinele hotelului care ne-a ȋntrerupt tihna acelui zbor neclintit. După ce ne-a dat târcoale, plimbându-și nasul umed de la unul la altul, s-a oprit la Bianca pe care a ȋnceput să o exploreze cu precădere ȋntre picioare. Ne-am ridicat și noi după Bianca și am intrat amuzaţi ȋn hotel.

Sala de mese era pustie. Ne-am făcut drum printre mesele care ne stăteau ȋn cale şi am ajuns la uşa din celălalt capăt care dădea spre recepţie. Lângă uşă era amenajat un bar de zi micuţ pe lângă care trecusem fără să-l observăm când ieşisem din hotel. Mobilierul din lemn masiv de brad avea o formă semicirculară şi ȋnchidea colţul din acea parte a sălii de mese pe o porţiune mică lăsând impresia că ar fi ȋncăput şi ȋntr-un balcon de bloc. Pe tejgheaua ȋngustă, ȋntre un televizor sport, negru, şi un casetofon argintiu, erau ȋnghesuite un suport de pahare, o vază cu flori, un spray odorizant şi un calendar piramidal de birou deschis la fila cu luna martie 1993. Prin deschizătura dintre tejghea şi blatul cu spoturi pentru iluminat de deasupra se vedea o etajeră fixată pe unul dintre pereţii din spatele barului. Pe cele două poliţe ale etajerei se amestecau la grămadă sticle de băutură, apă minerală şi suc. Puse la loc de cinste două cartuşe de ţigări Kent se lăfăiau deasupra sticlelor ȋn spaţiul generos dintre etajeră şi tavan. Pe o măsuţă lipită de bar şi perete erau stivuite farfurii şi ceşti de cafea, scrumiere şi meniuri plastifiate cu scrisul foarte mărunt. Deasupra măsuţei atârna pe perete un afiş ȋnrămat ȋnfăţişând un plai ȋnverzit peste care se suprapuneau diverse cadre fotografice luate din regiunea Câmpulung Muscel al cărei nume ştampila cu litere roşii cerul senin de deasupra.

Nici la recepţia hotelului nu era nimeni. Ceasul de acolo indica ora două fără un sfert şi am presupus că lumea ȋşi făcea siesta de după-amiază. Înainte să mergem la noi am trecut pe la camera Biancăi să luăm casetofonul pe care ȋl adusese de acasă. Când am văzut rochiţa neagră cu volane din tul plisat a Carinei ȋntinsă pe unul din paturi mi s-a umflat jugulara.

Nici nu mai ştiam de câte ori stătuse Carina ȋn braţele mele ȋmbrăcată ȋn rochiţa aceea. Fie că dansam cu ea sau că o mângâiam aşezaţi pe un fotoliu ȋntr-un loc mai retras, rochiţa aceea scurtă şi bine mulată pe formele ei uşor plinuţe, cu corsetul din care sânii zbierau revoltaţi după libertate, ȋntărâtaţi de umerii complet dezgoliţi, era pentru mine cel mai răvăşitor contur de femeie din câte văzusem vreodată. Eram aproape hipnotizat de această relicvă a relaţiei noastre de care mintea mea se folosea, ca de un fetiş, să-mi ejaculeze valuri de imagini cu Carina ȋmbrăcată ȋn ea.

Între imagini erau câteva ȋn care pulsul iubirii nu mai bătea, ca nişte fetuşi ȋntrepătrunşi ȋntr-o himeră dezgustătoare implantată adânc ȋn creierul meu. Carina pe tavan cu cracii ȋn sus, aruncată de băieţi cum fac jucătorii cu antrenorul lor după o mare victorie. Volanele rochiţei ridicate până ȋn talie ȋi lasă la vedere coapsele şi chiloţii pe care alte mâini decât ale mele se reped lacome să le-atingă batjocorindu-mă ȋn văzul tuturor. Imaginea se schimbă şi-o revăd pe Carina la altă petrecere dansând cu fratele mai mare al unei colege de clasă care-i bagă genunchiul sub rochiţă şi-l ȋnfige ȋntre pulpele pofticioase umilindu-mă ȋn ritm de lambada ȋn fotoliul din care mă ridic să nu-i mai privesc. Plec, sătul de tot circul, şi nu mă mai ȋntorc.

Dispar şi acum, ȋnainte ca Bianca şi Dorin să-şi dea seama că rochiţa Carinei ascundea ȋn ea un genunchi care mă lovise cu sete ȋn coaie. Ajung la noi ȋn cameră şi intru ȋn baie, ca să-mi fac anturajul să creadă că am plecat presat de o nevoie urgentă. În timp ce mă uit ȋn oglindă sprijinit cu mâinile de chiuvetă, ȋncercând să văd dincolo de ochii care mă privesc insistent, Dorin şi Bianca intră ȋn cameră, tachinându-se unul pe altul ȋn legătură cu simpatiile pe care le aveau pentru anumiţi colegi. Nu trece mult şi urgenţa care mă reţine ȋn baie devine ţinta miştoului lor. Îi las să se distreze puţin, mulţumit că stratagema mea dădea rezultate.

Continui să mă holbez ȋn oglindă până când furia care mă ȋneacă răzbate la suprafaţă şi mă priveşte animalic din ea. Nu ştiu ce să mai fac cu furia asta lipsită de maniere. Refuză cu obstinaţie să se manifeste şi ea civilizat. Oricât m-aş strădui, nu poate să accepte niciun fel de ȋngrădire sau ȋnfrângere, indiferent de consecinţe. Se ia de gât cu orice autoritate care atentează la libera ei exprimare. Părinţi, profesori, directori, n-are pic de respect pentru nimeni. Contestă orice decizie care i se pare nedreaptă şi nu se sfieşte să spună că ȋmpăratul e gol când toată lumea afirmă contrariul. Sare imediat ca arsă dacă nu-i convine ceva şi nu face niciun pas ȋnapoi. Nici măcar Carina nu a scăpat de mângâierea ei diafană. Ce chef ar mai avea s-o ia un pic la refec şi acum, după ce genunchiul ăla a mai stârnit-o o dată. Bine că nu e prin preajmă, că nu s-ar fi putut abţine. E imposibil de stăpânit bestia, ştiu ce spun. O dată şi-a spart faţa când, tot aşa, mă uitam la ea ȋn oglindă. E clar că nu se-nghite nici pe ea, dar până nu găsesc o cale s-o dresez trebuie s-o suport, aşa nesuferită cum e. Chit că mi-e greu să cred că poţi să struneşti un câine de luptă.

 Am ȋnghiţit ȋn sec. Aveam gâtul uscat şi pulsul accelerat. Gâfâiam de parcă atunci coboram coasta abruptă de lângă hotel. Am respirat adânc de câteva ori până când suflul mi-a revenit la normal, după care am ieşit calm din baie ca şi cum nimic nu m-ar fi tulburat.

– Acum, că te-ai descărcat, dă-mi dama de pică ȋnapoi! m-a abordat vesel Dorin, amestecând de zor cărţile lui de joc cu femei goale, lăsat pe spate ȋn fotoliu şi cu piciorul luxat sprijinit pe marginea măsuţei din faţa lui.

Bianca se hlizea şi ea amuzată din patul pe care stătea de-a curmezişul cu spatele lipit de perete şi cu picioarele ȋntinse spre măsuţă fără să ajungă la ea. La un volum moderat, din boxele casetofonului pe care Bianca ȋl ţinea lângă ea, rezemat de perete, balada trupei Helloween, „A tale that wasn’t right”, umplea camera cu acordurile ei tânguitoare, rezonând periculos de mult cu starea mea lăuntrică: „In my heart / In my soul / I really hate / To pay this toll / Should be strong / Young and bold / But the only thing / I feel is pain”.

– N-ai făcut nicio afacere, mie ȋmi plac blondele, şi m-am dus ţintă la sticla de ţuică de pe pervaz. Cu sticla ȋn mână m-am aşezat şi eu pe marginea patului din stânga lui Dorin, faţă-n faţă cu Bianca, şi am ȋnceput să torn ȋn pahare.

 – Bianca, dacă pui ceva mai vesel ȋţi torn şi ţie! am ademenit-o pe colega noastră care urmărea toată operaţiunea cu un vădit interes.

– Am Sandra, ultimul album, vrei să-l pun? s-a repezit Bianca să-mi facă hatârul.

– E perfect, şi i-am pus şi ei ȋn pahar.

Când a dat play şi-am auzit-o pe Sandra că ȋncepe cu „Don’t be aggressive / Don’t be a fool”, am izbucnit ȋn râs şi-am ridicat paharul ȋn sus:

– Hai, noroc! Presimt c-o să ne distrăm de minune!

– Ce-ai, mă, de râzi aşa, spune-ne şi nouă, să râdem şi noi cu tine? m-a chestionat curioasă Bianca, ȋntinzându-şi mâna subţire ca o grisină după pahar. Chiar ȋnainte să-l ridice de pe masă, am prins-o de ȋncheietură şi-am glumit cu ea mimând un ton serios:

– Sper că ai optişpe ani, că altfel nu te las să bei!

– Și nici eu, să joci poker pe dezbrăcate! a intervenit şi Dorin, râzând cu gura pân’ la urechi.

– Vedeţi, mă, dacă v-aţi ȋmbătat ca porcii la majoratul meu, aţi uitat că sunt mai mare ca voi! ne-a ȋntors-o Bianca.

Am ciocnit toţi trei paharele şi le-am lăsat jos aproape goale. Dorin a luat cărţile de joc de pe masă şi după ce le-a amestecat bine, le-a ȋmpărţit ȋn două pachete aproximativ egale pe care le-a poziţionat faţă ȋn faţă apropiindu-şi mâinile una de alta cam la o lungime de carte. Cu degetul arătător ȋndoit ȋn spatele cărţilor a ȋnceput să le strângă capetele ȋntre degetul mare şi celelalte trei degete până când cele două pachete de cărţi s-au arcuit unul spre celălalt. În acel moment Dorin şi-a ridicat puţin degetele mari şi cărţile au ȋnceput să cadă una peste alta, derulând rapid ȋn aer cadre cu femei goale dintr-un film erotic ce-ai fi vrut să nu se mai termine. Trupuri voluptoase aşezate ȋn poziţii obscene, cu ţâţe şi cururi de toate formele şi mărimile, cu craci apropiaţi sau desfăcuţi provocator, cu pubisuri rase sau acoperite de tufe de păr, blond, negru sau roşcat, cu vulve chele sau năpădite de floci, se stivuiau unele peste altele ȋntr-o orgie care-ţi surescita toate simţurile. După ce a căzut şi ultima carte, un as de treflă cu o blondă tunsă cu breton care stătea crăcănată pe pat cu picioarele sub ea, cu spatele cambrat şi cu sânii obraznici ȋmpungând aerul ca nişte vârfuri de papuci orientali, hipnotizată, Bianca l-a rugat pe Dorin să mai amestece cărţile ȋncă o dată.

Dorin i-a făcut pe plac şi după ce a luat o gură de ţuică a pus-o pe Bianca să-i aducă din baie cartea de joc lipsă, sub pretext că pe el ȋl doare picioru’.

– Hai mă, Adi, ce nu-ţi place la tipa asta? m-a chestionat Bianca cu o curiozitate prefăcută, şi a aruncat pe masă o carte de joc cu o mulatră planturoasă cocoşată de nişte sâni imenşi care păşteau cearşaful boţit de pe patul ȋn care stătea capră.

– Exact ce nu-ţi place ţie la Dorin…, am ȋncercat eu să o bag ȋn ceaţă.  

– Că e matahală?! a replicat ea surprinzător de repede, după care a ȋnceput să râdă cu poftă.

Dorin a mormăit ceva, numai pentru el, a băgat cartea ȋntre celelalte, și a dat să le-mpartă.

– Dorine, parcă ziceai că vrei să jucăm poker, sau de când te ţii de farse, ai uitat cum se joacă?

– Păi, care e problema!?

– Problema e că vrei să joci poker ȋn trei cu toate cărţile…

– Hai, Dorine, recunoaşte că voi la macao ȋi ziceţi poker! a sărit pe el şi Bianca.

– Ho, mă, staţi uşor, că n-am omorât pe nimeni! s-a răstit la noi Dorin, iritat. 

– Ia zi, Bianca, cu câte cărţi se joacă? am ȋntrebat-o să văd dacă chiar era ȋn temă sau doar făcea pe grozava. 

– Cu douăşpatru? mi-a răspuns cu o mimică ezitantă. Ochii mici i se făcuseră şi mai mici, iar pielea albă şi pistruiată căpătase o coloraţie roz ȋn dreptul nasului şi obrajilor datorită tăriei pe care buzele ei albicioase o sorbeau cu nesaţ de fiecare dată când ducea paharul la gură.

– Ai auzit-o, Dorine, păstrează doar cărţile de la nouă ȋn sus, restul dă-i-le Biancăi să le pună deoparte!

M-am lăsat pe spate ȋn pat şi, sprijinit ȋn coate, i-am urmărit la treabă pe tovarăşii mei de joc cu care sorţii zilei hotărâseră să fac echipă separată de ceilalţi colegi. Îmi făcea plăcere să fiu acolo cu ei. Dorin şi Bianca treziseră ȋn mine un sentiment pe care firea mea individualistă ȋl experimenta doar accidental, ca pe o disfuncţie pasageră. Dispoziţia specială pe care o aveam ȋn acele momente ȋmi permitea să fac parte cu toată fiinţa mea din acea facţiune separatistă de circumstanţă şi eram dispus să-i sacrific orice predispoziţie funciară care m-ar fi ȋmpiedicat să rămân alături de ei. Un spirit secesionist plutea juvenil printre vaporii de ţuică şi sporii de mucegai gâdilându-mi plăcut nările.

Privind-o pe Bianca cum culegea satisfăcută de pe masă cărţile de care nu era nevoie şi cum le analiza minuţios pe fiecare-n parte, ȋnainte să le pună la loc ȋn cutie, mă ȋntrebam dacă era interesată cu adevărat de acele femei sau doar voia să ne transmită ceva. Avusesem de câteva ori ocazia să constat dezinteresul fetelor pentru revistele cu femei dezbrăcate pe care le frunzăresc superficial pe repede ȋnainte fără să zăbovească asupra imaginilor, aşa cum fac de regulă băieţii. Și pe Carina simţeam că o plictisesc când ȋi mai arătam câte o revistă erotică ungurească, ӦKM, imaginându-mi greşit că-i aţâţă şi ei apetitul sexual. Findcă apetenţa ei pentru băieţi era ȋn afara oricărui dubiu, ca şi pentru ţuica lui Dorin care, din câte se părea, o scăpase de inhibiţii, cel mai probabil Bianca ȋncerca, ȋn felul ei teribilist, să ne facă să credem că n-ar zice nu, dacă unul din noi ar fi preluat iniţiativa.

Dorin descifrase şi el trucul cu care Bianca voia să ne prindă ȋn mrejele ei şi-mi arunca pe sub sprâncene priviri fără echivoc, făcându-mi semne discrete cu capul ȋnspre ea ȋn timp ce continua să aleagă meticulos cărţile de joc. Era evident că-l ȋncânta ideea şi nu-mi era greu să-mi imaginez cum avea de gând să o pună ȋn practică. Numai că mie nu-mi prea venea să cred că Bianca era dispusă să meargă până la capăt şi puneam bravada ei mai mult pe seama paharului de ţuică pe care nu mai prididea să-l pupe.

 – Pentru cei mai de gaşcă colegi! a toastat Bianca, tărăgănând cuvintele şi ridicând paharul, ȋntâi ȋnspre mine şi apoi spre Dorin care număra distrat cărţile pe care le oprise, afişând o expresie tare mulţumită. După ce a scurs şi ultimele picături mi-a ȋntins paharul să-i mai pun, „One more, please!”.

– Enough is enough! şi am luat sticla de pe masă şi am pus-o jos ȋntre mine şi Dorin.

– Ce, mă, ţi-e frică că mă-mbăt?! Dorine, fă tu un pustiu de bine şi ajută o fată care vrea să se distreze, că văd că scârţarul ăsta de Adi a pus stăpânire pe sticla ta! a ripostat Bianca, şi s-a ridicat de pe pat cu paharul ȋn mână după care s-a aşezat ȋntr-o bucă pe mânerul fotoliului ȋn care stătea Dorin, trecându-şi afectuoasă braţul stâng pe după gâtul lui.

– Lasă, bă, Adi, fata să se distreze, că n-ai nimic de pierdut! mi-a făcut cu ochiul Dorin, când s-a aplecat după sticlă, şi i-a turnat generos ȋn pahar.

Bianca fâlfâia din pleoape schimonosindu-se la mine, mândră, nevoie mare, de succesul ei, când Dorin i-a curmat brusc toată reprezentaţia:

– Băga-mi-aş, ţine paharu’ drept, că verşi toată ţuica pe mine!

– Scuuuze, Dorin! N-am vrut! Hai să te-ajut să-ţi dai blugii jos! l-a ȋndemnat Bianca plină ochi de remuşcări.

Dorin se alesese cu o pată umedă ȋntre picioare de mai mare frumuseţea la care se uita ca viţelul la poarta nouă fără să facă nimic.

– N-ai ambiţie dacă nu-i laşi să se usuce pe tine! am profitat de ocazie să o contrazic din nou pe Bianca.

– Dacă-mi dau eu jos pantalonii, ştiţi bine că trebuie să vi-i daţi şi voi! Deci, cum preferaţi? ne-a ȋnchis Dorin gura la amândoi, pentru că, ȋntr-adevăr, trebuia să avem acelaşi număr de haine, dacă voiam să jucăm poker pe dezbrăcate.

– Mie mi se pare că n-are niciun farmec dacă ni-i dăm jos singuri! a tranşat Bianca problema şi Dorin s-a apucat să ne ȋmpartă cărţile.

Nu aveam o mână prea grozavă. Îmi intraseră doi popi, o damă, un juvete şi-un nouă. Puteam să risc să fac o chintă, dacă lăsam jos un popă şi aveam noroc să trag un zece. Dar n-am riscat şi-am păstrat perechea de popi. Bianca a decartat şi ea tot trei cărţi ca mine, iar Dorin doar una, ceea ce ȋnsemna că avea o mână foarte bună. După ce am tras de jos doi juveţi şi-un nouă, m-am ales cu două perechi, popi cu juveţi. Bianca a luat şi ea de jos trei cărţi şi nu părea prea ȋncântată de ce-i picase. În schimb, Dorin era tot un zâmbet. Urma momentul adevărului. Dorin a fost primul care şi-a arătat cărţile: tot două perechi, dar avea aşi cu decari, mai bine ca mine. Norocul meu a fost că Bianca avea cea mai proastă mână, o pereche de dame.

– Miştocarilor, ce s-a-ntâmplat, v-a cam pierit glasu’! ne-a taxat Dorin rânjind fasolea la noi.

– Hai, Dorine, nu mai fă pe grozavu’ c-ai avut noroc să-ţi intre din prima perechile-alea! a ȋncercat Bianca să-l aducă cu picioarele pe pământ.

– Oi fi avut, nu zic nu, dar şi Adi are o mână mai bună ca tine, aşa că … you can leave your hat on…, a fredonat Dorin cu o voce guturală marca Joe Cocker.

Bianca n-a mai comentat nimic, doar s-a ridicat de pe pat şi s-a ȋndreptat spre fereastră ȋncercând s-o imite pe Kim Basinger ȋn celebra scenă a striptisului din filmul „Nouă săptămâni şi jumătate”. După ce a ȋnchis fereastra s-a ȋntors cu faţa către noi şi-n timp ce se unduia ca o şerpoaică şi-a scos puloverul cu mâneci largi trăgându-l foarte lent peste cap. Poate că mă uitam prea insistent la ţâţicile ei ca nişte boluri micuţe de ceai pe care albul imaculat al tricoului se rotunjea diafan lăsând impresia că sunt făcute din cel mai fin porţelan, sau poate din alt motiv, Bianca mi-a zâmbit misterios şi m-a luat la ţintă cu puloverul, după care şi-a ridicat braţele goale ȋn sus şi ne-a anunţat pe un ton amuzat:

– Băieţi, să ştiţi că mă simt puţin ameţită!

– Noroc că locuieşti aproape! am comentat eu zâmbind şi i-am aruncat puloverul peste masă ȋn patul din care se ridicase.

– Hai, Bianca, nu mai trage de timp, că-mi ies din mână! a zorit-o Dorin surâzând satisfăcut şi, fără s-o aştepte să-şi reia locul la masă, a ȋnceput să ȋmpartă cărţile.

– Dorine, vezi ce cărţi ȋţi mai dai, că ȋncep să intru la bănuieli! l-a avertizat Bianca scotocind ȋntr-o plasă care atârna ȋn cuierul de la intrare. Nu vă e foame? Că eu simt că leşin, şi s-a ȋntors la noi cu trei sandvişuri pe care le-am primit cu urale.

În timp ce eu şi Dorin ne ȋnfulecam cu poftă sandvişul cu unt şi salam, Bianca a pus o casetă cu Scorpions. Am aşteptat-o şi pe ea să-şi mănânce sandvişul, după care Dorin a ridicat paharul şi ne-a ȋndemnat şi pe noi să facem la fel ȋn cinstea Biancăi şi a sandvişurilor ei delicioase. Am ciocnit toţi trei paharele şi după ce le-am lăsat jos, ne-am luat fiecare cărţile de pe masă cu un suflu nou de energie.

După ce ne-a bătut de două ori la rând, lăsându-l pe Dorin fără blugi şi pe mine fără pulover, Bianca a rămas ȋn chiloţi şi tricou la prima rundă câştigată de mine. Apoi a riscat, fără să mai tragă nicio carte de jos, şi-a zis pas, dar chinta ei aşa-zis norocoasă nu se compara cu careul meu de aşi. Când Dorin şi-a etalat şi el cărţile şi a văzut full-ul cu trei decari şi două dame, nu i-a venit să creadă că a putut să piardă cu o asemenea mână:

– Nu pot să cred! Nu mi s-a mai ȋntâmplat aşa ceva niciodată! repeta ȋncontinuu Bianca cu privirea ȋnduioaşată de ţuica din care mai avea puţin pe fundul paharului.

– Incredibil, dar adevărat! se prăpădea de râs Dorin ȋn fotoliu, bucuros că sosise momentul pe care-l aşteptase de la bun ȋnceput.

Și eu ȋmi doream să-i văd ţâţicile cu gurguiele boante pe care le ghiceam sub tricou, dar vocea interioară care amuţise de când ieşisem din baie mă domina din nou, şoptindu-mi că aş putea să văd ceva şi mai interesant.

– Bianca, uite cum facem: n-o să te pun să-ţi dai tricoul jos, cum ar fi normal, pentru că ai pierdut, dar, ȋn schimb, va trebui să faci altceva! i-am propus, cu vocea interioară care preluase controlul.

– Nu e corect! a sărit Dorin ȋnainte ca Bianca să apuce să zică ceva.

– Ai, mă, răbdare să termin ce-am de zis! l-am repezit şi-am continuat: Ce zici, Bianca, eşti de acord?

– Păi depinde ce mă pui să fac…, mi-a răspuns ea cu jumătate de gură.

– Să te ȋmbraci! i-am spus, şi am aşteptat să-i văd reacţia.

Mi-a zâmbit neȋncrezătoare şi a ȋntins mâna după puloverul vişiniu care zăcea aruncat pe pat. Cu o mină dezamăgită, Dorin asista neputincios, răsturnat ȋn fotoliu, cum realitatea nemiloasă era pe cale să-i spulbere toate iluziile pe care şi le făcuse. Sentimentul ȋnfrângerii ȋn toiul victoriei ȋi luase tot piuitul.

– Nu cu ăla! am oprit-o brutal.

– Atunci cu ce? m-a ȋntrebat ȋncurcată.

– Cu rochiţa ȋntinsă pe patul de la voi din cameră, i-am răspuns fără să clipesc.

– Aia e rochiţa Carinei, ştii bine?! a protestat contrariată, Bianca.

– Ţi-e târşă de Carina, sau ce?! am ȋmpins-o ȋntr-o zonă din care nu mă mai putea refuza.

– Nu mi-e nicio târşă, dar ce te-a apucat?!

– Sunt curios cum ȋţi stă şi ţie ȋmbrăcată cu ea. Tu nu eşti?

– Nu sunt, dar dacă ţii neapărat pot să-ţi fac pe plac!

– Atunci grăbeşte-te! i-am retezat-o, ȋncercând să-mi ascund satisfacţia.

– Bine, dar ȋntâi trebuie să mă ȋmbrac, că nu plec aşa pe scări, ȋn tricou şi chiloţi.

– Îmbracă-te, dar te ȋntorci doar cu rochiţa pe tine! am insistat eu ca să fim bine ȋnţeleşi.

– Și după ce te-ntorci reluăm jocul de unde am rămas, bine?! s-a băgat şi Dorin ȋn discuţie ȋntrezărind o umbră de speranţă.

Bianca s-a apucat să se-mbrace fără să-i mai răspundă, fredonând cu un fluierat melodios ȋnceputul baladei „Wind Of Change”. S-a căznit ceva ca să-şi tragă blugii strâmţi peste fesele cărnoase pe care chiloţii tetra stăteau să-i pocnească şi era cât pe ce să se dezechilibreze pe la mijlocul operaţiunii când se chinuia ȋntr-un picior să-şi tragă cracul pantalonilor şi pe celălalt. Când să-şi ia şi puloverul pe ea s-a răzgândit şi mi l-a cerut pe-al meu ȋn loc.

Era un pulover Lacoste, alb, cu decolteu rotund pe gât şi cu nelipsitul crocodil verde cusut pe piept ȋn partea stângă, pe care mi-l adusese taică-miu de la Marsilia unde stătuse aproape un an, cu misiunea să verifice starea Daciilor ȋnainte să fie ȋncărcate pe vapoarele care le transportau pentru export ȋn Africa. Mai aveam unul identic, dar de culoare gri, şi le purtam prin rotaţie pe amândouă refuzând să mai ȋmbrac altceva. Într-o Românie care se ȋmbrăca de la turci, puloverele mele Lacoste mi se păreau nepreţuite, la fel geaca Everest ȋn două culori, mov cu verde, sau pantofii mocasin cu miros de ciocolată pe care mi-i adusese tot taică-miu din Germania, după ce participase la un târg de maşini ȋn Leipzig, tot ȋn interes de serviciu.

– Eu nu ţi-am zis să probezi hainele tuturor colegilor! am glumit cu ea şi i-am ȋntins puloverul meu.

– Ce bine mă simt cu el, nu ţi-l mai dau! m-a tachinat Bianca, ȋndreptându-se către uşă.

– Să vii repede! a mai apucat Dorin să-i spună ȋnainte să tragă uşa după ea.

M-am ridicat de pe pat şi-am dat volumul casetofonului la minim, apoi m-am dus lângă uşă să ascult cum coboară Bianca scările, pentru că mi-era teamă că se-mpiedică şi cade, la cât de afumată era. După ce paşii ei s-au oprit, am auzit o bufnitură similară celei scoase de o uşă trântită de perete. M-am ȋntors la Dorin amuzat de gândul că mai degrabă trebuia să-mi fac griji pentru uşă decât pentru Bianca.

– Perversu’ dracu’! m-a complimentat Dorin cu o faţă scârbită.

– Dacă vrei să i-o pui, te sfătuiesc s-o faci când e trează şi nu de faţă cu mine! l-am bătut prieteneşte pe umăr, după care m-am lungit ȋn pat aţintindu-mi privirea către uşă.

– Și eu care tot timpul ăsta am fost sigur că şi tu vrei să i-o pui! a insistat Dorin să continuăm discuţia, pe un ton dezamăgit.

– Și ce sperai, mă, c-o s-o facem joagăr amândoi, sau ce?! Și-apoi, chiar dac-ar accepta, nu poţi să fii sigur că după ce se limpezeşte la creieri nu ne acuză că am profitat de faptul că s-a cherchelit!

Dorin n-a mai zis nimic şi ne-am cufundat amândoi ȋntr-o tăcere binevenită care a antifonat pentru câteva minute rumoarea gândurilor contradictorii care ne despărţeau ȋn acele momente. Mi-o imaginam pe Bianca privindu-se ȋn oglinda din baie cum ȋi vine rochiţa Carinei, ȋncercând să-mi explic ce simţea ȋn legătura cu asta, când Dorin m-a forţat să revin ȋn camera noastră:   

– Crezi că Bianca mă place? 

– Nu ştiu ce să zic, ȋntreab-o direct!

– Și până la urmă ce dracu’ ţi-a venit s-o ȋmbraci ȋn rochiţa Carinei? Dacă află aia face ca trenu’! 

– Mi se rupe! am mai apucat să-i spun ȋnainte să se deschidă uşa la perete şi să apară ȋn cadrul ei, ȋn toată splendoarea, rochiţa Carinei.

– Ce faceţi, băăă, v-aţi culcat?! ne-a dat deşteptarea Bianca cu vorba ȋmpleticită.

– Dacă nu te grăbeai, chiar că mă lua somnul lângă petrecăreţul ăsta! a ţinut Dorin să mă-nţepe.

– Ia zi, mister, ce părere ai? m-a ȋntrebat Bianca, fâţăindu-se cu paşi inegali pe lângă patul meu.

– Arăţi chiar mai bine decât originalul! am minţit-o, admiţând ȋn sinea mea că avea craci mai mișto decât Carina. Curul mare ȋi umplea bine rochiţa, dar ţâţele mici ȋi lăsau corsetului o libertate prea mare de mişcare, oscilând ȋntre spate şi piept la fiecare pas clătinat pe tocurile ȋnalte care-i dădeau mult de furcă. Eram sigur că urcase scările cu pantofii ȋn mână, pentru că n-ar fi reuşit să le urce ȋncălţată cu ei, la cât de beată era. Machiajul strident pe care şi-l făcuse ȋn grabă ȋi ȋntuneca incomplet pleoapele şi ȋi aprindea buzele ȋnroşite cu un ruj ţipător. Tocmai mă pregăteam să-i spun că se gătise de parcă atunci se ţinea banchetul pentru care venisem la Bughea, când Bianca s-a dezechilibrat şi a căzut peste mine ȋn pat.

– Uşurel! Ai grijă! şi m-am ridicat din pat să-i fac ei loc.

– Tocurile astea de căăcaat! s-a dezlănţuit enervată Bianca şi şi-a aruncat din picioare pantofii pe jos. Apoi s-a chircit ȋn pat, ca şi cum i-ar fi fost frig, şi ne-a zis cu un glas stins:

– Puteţi să faceţi ce vreţi cu mine, dar eu de-aici nu mă mai ridic!

Dorin s-a ȋntins, a luat pătura de pe celălalt pat şi a pus-o lângă Bianca s-o ȋnvelesc. După ce am ȋnvelit-o, Bianca mi-a cerut un pahar cu apă. I-am luat paharul gol de pe masă şi m-am dus la baie să-l umplu cu apă. Înainte să intru ȋn baie am ȋnchis uşa de la intrare, remarcând lumina blândă cu care soarele zugrăvea casa scării. Când m-am ȋntors de la baie, Dorin mi-a şoptit resemnat:

– A borât pe ea…

[Vatra, nr. 10-11/2023, pp. 25-32]