Volumul Cartea de iarnă impunea pe unul dintre cei mai importanţi poeţi de azi. Ion Mureşan îşi mărturisea, în poemul programatic Izgonirea din poezie, singura lui prejudecată, realitatea, în timp ce degetul inspiraţiei îl îndemna să îşi trăiască viaţa „conform gramaticii”, poezia fiind cea care „menţine echilibrul între raţiune şi corp”. Cartea Introducere în Poezie (Editura Charmides, Bistriţa, 2023), admirabil ilustrată de Mircia Dumitrescu, debutează cu o excelentă artă poetică gravă, emoţionantă: „Eu, când scriu o poezie,/nu mai sunt un om slab și de nimic./Când scriu o poezie nu mai sunt un om neajutorat./Numai ce simt cum se așează sub mine/un cărucior cu rotile,/brusc sunt proprietarul unui cărucior pentru infirmi,/unul cu roți nichelate./Sunt îmbrăcat în haine curate, de sărbătoare și,/în brațe cu un buchet mare de flori/și cu o păpușă cu fața veselă,/pornesc, foarte mândru, spre biserica de la colțul străzii./Pe drum întâlnesc mai mulți oameni./Ei mă salută cu compasiune./–Viața are părțile ei luminoase – le spun./Rugați-vă!”.

Poezie inspirată şi iniţiatică, în care eul se vede pe sine în oglinzile textului, lirica lui Ion Mureşan fascinează prin ritmul fracturat, prin dramatismul viziunii şi voluptatea dicţiunii confesiv-melancolice: „Sunt un om rău./Eu am făcut o faptă urâtă în vis./Mi-am căutat o vreme circumstanţe atenuante:/ba că în vis eram sub influenţa alcoolului,/ba că, din cauză că sforăiam în timpul crimei, nu am realizat/gravitatea faptei mele,/ba că în vis toţi suntem nişte animale speriate,/cărora totul le este îngăduit etc./Dar dimineaţa/perna mea însângerată era o dovadă clară/că în vis îl omorâsem pe inspector” (Poem rău). Scriind despre teritoriul himericului, aleatoriu, fantasmatic, inconfortabil, poetul destructurează arhitectura dilematică, monstruoasă a profunzimilor eului, cu oglindiri repulsiv-halucinante („Doamne,/Aici în oglindă/A cui reflectare sunt eu?”) într-un scenariu liric-epic-dramatic şi fantast în care orice convenţie e înlăturată, într-o magie realist-expresionistă ce nu are nevoie uneori decât de un singur cititor: „Dar, ca orice poem, şi poemul acesta are nevoie de un/ singur cititor. Aşa că, cititorule, îţi ştiu deja numele,/ m-am mutat în el şi tocmai am terminat de citit poemul” (Poemul pentru un singur cititor).

Poezia lui Ion Mureşan este plină de paradoxuri şi de contradicţii: este colocvială şi livrescă, este dedată la concept şi apropiată placentar de realitate, este vizionară şi limpede ca un cristal, este vrăjită de spirit ludic-halucinant şi desvrăjită de o luciditate a cărei fervoare dezvăluie profunzimile abominabile ale existenţei, ale destinului, ale neantului şi ale existenţei: „Totul este frumos în toate./În vale, în sat, lucrurile sunt înclinate şi se leagănă/în semn de respect pentru cineva./De o parte şi de alta a drumului, mii de păsărele cântă/un cântec dezorganizat şi agresiv./Se înserează. Soarele e roşu./Umbra cuiva, nu ştiu a cui, mi se aşează ca o dantelă pe faţă./Şi e atât de frumos de parcă-am murit demult” (Şi e atât de frumos). Regăsim, în aceste texte, sunetul pur al biografiei („minunatul sunet al lipsei de sens/a vieţii sale”), dar şi amprenta jucată a unor trăiri de o sinceritate liminară („Eu ştiu să mă prefac că sunt fericit./Iată cum procedez:/privirile mele sunt două tuburi lungi de sticlă,/dar eu privesc pe lângă privirile mele./Mă ustură ochii,/capul mi se umflă ca o baniţă./ Abia întrezăresc lucrurile de aproape:/sticla de vodcă de pe masă o văd ca prin ceaţă,/văd ca prin ceaţă mâna mea care se întinde/ spre sticla de vodcă.” (Poem despre fericire). Peisajele, clare şi fantomatice deopotrivă, conduc înspre „ruinele minţii”, în care un cuvânt poate desemna un sens acut al existenţei: „Se înserează./şi plouă al dracului de tare./Eu stau pe ruinele minţii mele şi beau vodcă./Beau şi caut, şi caut, de-a lungul şi de-a latul limbii române/un cuvânt nefolositor, un cuvânt inutil./Unul pentru care să merite să trăiesc/ până mâine“ (Poem ploaie). Poetul lucrează cu sârg, iar şi iar, la desăvârșirea de sine, spunând mereu ceea ce vrea să spună, cu speranţa de a spune altceva, prin smulgerea limbajului „de sub dictatura creierului” şi „de sub dictatura voinţei”, ca mărturie a fragilităţii şi forţei făpturii care scrie: „Nu pentru că nu aş avea altceva mai bun de făcut/lucrez la desăvârşirea mea,/dar m-am săturat să spun ceea ce vreau să spun./Idealul meu este ca atunci când vreau să spun ceva/să spun altceva,/atunci când vreau să scriu o literă,/să scriu altă literă./Idealul meu este să dezagreg mecanismul acesta perfect.//şi hidos ca un diamant./Să tai legăturile./Să scot scrierea şi limbajul meu de sub dictatura/creierului meu,/de sub dictatura voinţei mele./Iar eu să rămân fragil şi neputincios ca un ou,/şi să văd limbajul meu şi scrierea mea cum înfloresc,/cum zburdă şi cum se joacă ca nişte copii liberi şi fericiţi/într-un lighean mare cu smalţul crăpat”. (Dezagregarea)

Poetica şi poietica textelor dezvăluie magia sensurilor şi a cuvintelor, experimentează anamnetic taina arhetipurilor şi chipurile cotidianului, în spiritul unei reflexivităţi postmoderne, interiorizate şi confesive. E aici şi o elocvenţă a ţipătului, cu imagini şocante, personalizate, ce transcriu sensul sau lipsa de sens, într-o sintaxă elaborată, cu patosul unei prelucrări naturale a familiarului: „Am avut o nevastă care m-a părăsit din cauză că scriu poezii./«Am terminat de scris un poem», zic./Dă farfuriile de pe masa din bucătărie la o parte,/își așează capul în palme și zice: «Te rog să mi-l citești!» Îl citesc. «E foarte frumos!» zice. «Vrei să-mi dai manuscrisul ca să-l citesc eu cu vocea mea interioară?» Îl citește și din loc în loc se oprește și exclamă:/«E foarte frumos! E un poem foarte bun!». (Introducere în poezie). Martor al timpului său, actor al spaţiului interior şi al cotidianului, Ion Mureşan cultivă fugitivul şi anecdoticul încărcat cu sens simbolic, găsind în detalii minore frânturi de arhetip, în registrul unei narativităţi cu semantism delabrat, într-o ambianţă de provizorat, fragmentar şi minor: „În toate am deschis ușa compartimentului părăsit și/de fiecare dată am găsit-o stând lângă fereastră și/privind/norișori ce desenau o turmă de oi pe cer./de la Apahida la Cluj-Napoca mi-am schițat în cap/un mic discurs…” (Poem despre sufletul meu pereche sau despre cumplitul măcel la care am fost martor în trenul personal Cluj-Napoca-Bistrița).

Poveste poetică, jurnal liric, reverie scrâşnită, dialog cu lumea, cu sine şi cu transcendentul, poezia lui Ion Mureşan e o oglindă în sintaxa căreia universul se compune, se descompune şi se recompune, în cuvinte vii, miraculoase, stridente, ireale şi fragile. Impregnat de real şi de plenitudinea vieţii, poemul are, uneori, reflexe suprarealiste, părând tabloul unei magice desprinderi de spaţiul terestru: ,,Azi dimineață am ieșit pe balcon. Cerul era de un albastru desăvîrșit. Dar am avut o ciudată senzație de imperfecțiune a lumii. Și atunci am avut o viziune, o imagine: am văzut o jumătate de femeie plutind deasupra orașului.”  Poetul e martor al propriului destin peripatetic (Ana în excursie, Poem autobuz), al propriului trecut cu relief fantast şi oniric, aflat la intersecţia dintre senzaţie şi imaginaţie (Aeroportul, Poem rău, Poem pentru un singur cititor, Poem cu tractor). Multe dintre aceste poeme sunt proiecţii ale eului în penumbra unui trecut halucinant, reflecţii despre lirism, despre cele ce se văd şi despre cele ce nu se văd: ,,cei care stau la masă cu mine îmi văd părul lung și roșu/cum unduiește și foșnește ca trestia într-o mlaștină./Dar eu, cu capul în palme și cu ochii închiși/văd doar o fetiță în rochie albastră,/cu pulpele zgîriate și genunchi zgîriați:/ stă ghemuită în iarbă lîngă un lan de grîu./cu o mînă caută ceva într-un coș de nuiele/plin cu flori de cicoare/și plînge” (Poem despre cele ce nu se văd). Dacă fenomenele naturii sunt „mai importante decît literatura/pentru sufletul omului”, existenţa se împlineşte în supremul gest de scriere a lumii, de înregistrare a concretului în literă, de sublimare a trăirii profane în gest cvasimitic, în text, de transformare a vederii în viziune: ,,Totul este frumos în toate. în vale, în sat, lucrurile sînt înclinate și se leagănă/în semn de respect pentru cineva./De o parte și de alta a drumului, mii de păsărele cîntă/un cîntec dezorganizat și agresiv./Se înserează. Soarele e roșu./Umbra cuiva, nu știu a cui, mi se așează ca o dantelă/pe față./Și e atît de frumos de parcă-am murit demult” (Și e atît de frumos). Text, intertext, imaginar, absurd, ludic, oniric, tragism, sarcasm, autobiografie şi cotidian sunt ingredientele lirismului lui Ion Mureşan, din care autorul plămădeşte poeme sublime şi atroce, ce subminează convenţiile şi transfigurează banalitatea locurilor comune, refugiindu-se în spaţiul invulnerabil al imaginarului, într-una dintre cele mai frumoase cărţi de poezie ale ultimilor ani.  

[Vatra, nr. 10-11/2023, pp. 108-109]