(Câțiva exegeți români)

L-am pomenit deja, în analiza mea, pe parcursul acestui serial publicat în acest an în revista Vatra, pe Mircea Martin¹, exeget dedicat al lui Fundoianu-Fondane. Un alt critic la care apelez cu referire la poemul Ulise de Fondane este Ion Pop, care detectează în acest poem influența lui Guillaume Apollinaire, a lui Valéry Larbaud și a lui Blaise Cendrars.² Ulise din poemul francez al lui Fondane este prefațat de personajul Columb (consideră Ion Pop), prezent în volumul românesc al lui Fundoianu, din 1930, Priveliști.³ Criticul clujean sesizează, de asemenea, o moștenire via Rimbaud prin faimosul poem Corabia beată: „corabia beată rimbaldiană devenise de-acum pachebotul transatlantic, nava aeriană, expresul traversând stepe estice infinite.”⁴ Poemul lui Fondane este filtrat apoi prin sensibilitatea tragediei grecești prezentă fățiș, ca demonstrație, ca „amplă tiradă a unui protagonist de teatru tragic, cu notele de retorică specifică, cu o solemnitate și demnitate mitică pe care intertextul o întărește.”⁵ Dar ideea cea mai frumoasă și de sinteză a lui Ion Pop este perspectiva cvadruplă asupra lui Ulise, de „osmoză /…/ între mitul homeric și cel al Argonauților, cărora li se adaugă și componenta corvezilor unui Sisif devenit călător /…/”, aplicată pe condiția de Ahasverus⁶. Întru totul de acord cu reputatul critic clujean că textul lui Fondane are toate caracteristicile unui „manifest poetico-existențial”.⁷

X

Marin Bucur intuiește un flux aparte în Ulise, în sens încă parțial suprarealist, căci textul e perceput ca „un dicteu al durerii și al plângerii”⁸. Criticul observă o questa eșuată a lui Ulise, care nu se regăsește nici în lumea veche, dar nici în cea nouă, eroul devenind astfel conștient într-un mod suferind de exodul său. Poemul Ulise este perceput ca fiind „«Requiem»-ul lui B. Fondane pentru suferința seminției sale în exoduri, care aveau să se transforme, nu peste mulți ani, în pogromuri și câmpuri de omucidere /…/”⁹. În 2007, Ana-Marina Tomescu preia acest verdict tulburător (din 1985) al lui Marin Bucur, fără să îl citeze¹⁰. Demersul Uliselui fondanian este acela de „a căuta adevărata poezie dincolo de limitele vechii poezii”, prin intermediul unei „cantate” a suferinței contemporane, un imn intens al exodului¹¹. În pofida lamento-ului și a eșecului, există totuși un sens major, deplin, strict poetic: „Căci dacă aventura ratează, Ulisse mai păstrează o șansă: cântecul. Înstăpânit de el, Ulisse se încumetă să înfrunte chiar și moartea.”¹² Ceea ce domină poemul este alienarea, înstrăinarea de tot și toate; singurele care au rămas intacte și relativ paradisiace sunt priveliștile de odinioară, încrustate încă în minte și inimă: „Ulisse este un Adam alienat, scos din priveliștea sa naturală, smuls din glie, aruncat ca un vas-epavă pe o Mare Moartă a lumii moderne.”¹³

X

Victor Stoleru marșează în interpretarea sa pe felul în care Fondane construiește din Ulise un personaj existențialist marcat de o condiție blestemată, aceea a neodihnei, a rătăcirii hărțuitoare: e o „aventură tragică” și un apocalips modern¹⁴, în care Ulise își află un raisonneur exacerbat în poet, „ca martor permanent al istoriei și al disperărilor lumii”¹⁵.

X

O perspectivă profundă asupra figurii lui Ulise (în viziunea fundoiano-fondaniană) am găsit-o în volumul Privirea Medusei, semnat de Radu I. Petrescu. Autorul detectează un traseu circular de la cele trei poeme românești, din 1914, ale lui Fundoianu (Ulisse, Sirenele, Galera lui Ulisse) la poemul francez de mai târziu. Fundoianu este captivat de motivul cântecului sirenelor încă din tinerețe, iar Radu I. Petrescu diagnostichează aici o prefigurare a abisului din poemul fondanian francez de la maturitate, deși Ulisele lui Fundoianu cel tânăr se lasă devorat aproape în extaz de cântecul sirenelor, mizând pe o renaștere. În mod pasionant, Radu I. Petrescu face o paralelă între Orfeu și Ulisele tineresc al lui Fundoianu în ceea ce privește funcționalitatea cântecului (orfic și acela al sirenelor). Observația criticului este de adâncime: „Era logic atunci ca tocmai lui Ulise – omul nostos-ului, al limitei acceptate – celui care, aidoma lui Socrate, îi erau atât de nesuferite călătoriile și știa ce consecințe nefaste are hybris-ul, zeii (făcând dovada – cum altfel dacă nu – a divinei lor înțelepciuni) să îi rezerve tocmai o asemenea soartă: și anume să înfrunte – preț de o întreagă epopee – Exterioritatea, Alteritatea”¹⁶. Demonstrația se centrează pe ideea că, într-un fel sau altul, Ulise nu va mai putea fi același după contactul cu sonoritatea sirenelor (chiar dacă aceasta a fost respinsă), ci va fi marcat definitiv de experiența alterității care îl descentrează: „/…/ abisul îl va urmări de-acum înainte peste tot, cu muzica lui stranie, năruind valoarea absolută a acestui «acasă» numit Ithaca; căci, fără să vrea, Ulise a devenit chiar moștenitorul Sirenelor; cântecul lor se perpetuează acum prin el. /…/ Lipsit de patrie, de orice patrie pământească, Ulise va pleca în scurt timp din Ithaca pentru a rătăci la nesfârșit pe ape și pe uscat, în căutarea adevăratului «acasă»…”¹⁷ Radu I. Petrescu constată o întreagă obsesie prelungită a rătăcirii acvatice, în poemele franceze fondaniene, spre deosebire de priveliștea telurică din poezia românească¹⁸. Ulisele fundoian din tinerețe va fi abandonat și avortat chiar, ca să fie rescris, iar cântecul sirenelor va putea deveni definiția noii poezii altere față de poezia canonică, în chiar interiorul modernității. Această poezie e un țipăt din adâncuri, iar alteritatea ei este esențială.¹⁹ Dacă există o Țară a Făgăduinței pentru acest nou Ulise, atunci aceasta e Poezia moștenită de la Sirene²⁰, pe care însă noul Ulise o poate duce până la extrem, o poate perfecționa în chiar imperfecțiunea ei, aș spune, completând astfel analiza lui Radu I. Petrescu. Patria, sugerează criticul, nu mai există ca patrie pământească, chtoniană, insulară, patria a devenit (dacă ea mai există) cu totul altceva, a devenit un teritoriu artistic, abstract și în același timp concret. Ithaca a pierit sau a rămas în urmă (Ithaca nu mai e casă ori acasă), iar noua patrie și singura patrie e poezia²¹.

X

Speranța Sofia Milancovici sesizează dimensiunea existențială catastrofică a poemului lui Fondane, în care mitul odiseic e rescris în cheie non-salvatoare: „voiajul nu permite întoarcerea, returul nu e doar imposibil, ci și refuzat, deoarece călătorul nu are, practic, unde să se întoarcă. Singura certitudine este Moartea /…/”; și „Niciun cămin, niciun spațiu al regăsirii și odihnei nu îl așteaptă pe acest Ulysse evreu. Practic situația din Odiseea homerică e sistematic modificată”²². Perspectiva catastrofică e detectată până la final: „Finalul periplului lui Ulysse nu poate fi, din perspectiva angoasei existențialiste, decât sfârșitul lumii /…/”²³.

X

Aș dori să menționez și volumul colectiv bilingv (român-francez), coordonat de Dorin Ștefănescu – B. Fundoianu sau încercarea paradoxului. Pentru o hermeneutică existențială / Benjamin Fondane ou l’épreuve du paradoxe. Pour une herméneutique existentielle, care a reunit studii foarte consistente despre Fals tratat de estetică, Conștiința nefericită, Baudelaire și experiența abisului, Rimbaud golanul, Lunea existențială și Duminica Istoriei, Întâlniri cu Șestov.²⁴ Cum am acordat acestor cărți o atenție secundară, chiar dacă de reală utilitate interpretativă, cea primară fiind concentrată pe poemul Ulise, recomand volumul coordonat de Dorin Ștefănescu (în care colaboratorii săi sunt fondanieni reputați) pentru aprofundarea filosofică a volumelor menționate mai sus.

Note:

^[1] Mircea Martin, Introducere în opera lui B. Fundoianu, București, Editura Minerva, 1984.

² Ion Pop, „Ulise al lui Fundoianu-Fondane” în Scara din bibliotecă, Cluj, Editura Limes, 2013, pp. 123, 125.

³ Ibidem, p. 124.

⁴ Ibidem, p. 125.

⁵ Ibidem, p. 127.

⁶ Ibidem, pp. 128, 130.

⁷ Ibidem, p. 133.

⁸ Marin Bucur, B. Fundoianu/ Benjamin Fondane, priveliștile poeziei, București, Editura Albatros, 1985, p. 138.

⁹ Ibidem, p. 141.

¹⁰ Ana-Marina Tomescu, B. Fundoianu / Benjamin Fondane, un scriitor între două literaturi, București, Cartea Universitară, 2007

¹¹ Bucur, op. cit, pp. 142, 144, 146.

¹² Ibidem, p. 148.

¹³ Ibidem, p. 152.

¹⁴ Victor Stoleru, B. Fundoianu/ Benjamin Fondane, București, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 2000, p. 61.

¹⁵ Ibidem, p. 62.

¹⁶ Radu I. Petrescu, Privirea Medusei. Poezia lui B. Fundoianu / Benjamin Fondane, Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2003, pp. 30-31.

¹⁷ Ibidem, p. 34.

¹⁸ Ibidem, p. 187.

¹⁹ Ibidem, pp. 192-193.

²⁰ Ibidem, p. 197.

²¹ Ibidem, pp. 192-193.

²² Speranța Sofia Milancovici, De la Benjamin Fundoianu la Benjamin Fondane, Prefață de Crișu Dascălu, Vasile Goldiș University Press Arad, 2011. pp. 217, 219.

²³ Ibidem, p. 220.

²⁴ Dorin Ștefănescu (coord.; éd.), B. Fundoianu sau încercarea paradoxului. Pentru o hermeneutică existențială / Benjamin Fondane ou l’épreuve du paradoxe. Pour une herméneutique existentielle, Cluj-Napoca, Eikon, 2010.

Bibliografie

Marin BUCUR, B. Fundoianu/ Benjamin Fondane, priveliștile poeziei, București, Editura Albatros, 1985

Mircea MARTIN, Introducere în opera lui B. Fundoianu, București, Editura Minerva, 1984

Speranța Sofia MILANCOVICI, De la Benjamin Fundoianu la Benjamin Fondane, Prefață de Crișu Dascălu, Vasile Goldiș University Press Arad, 2011

Radu I. PETRESCU, Privirea Medusei. Poezia lui B. Fundoianu / Benjamin Fondane, Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2003

Ion POP, Scara din bibliotecă, Cluj, Editura Limes, 2013

Victor STOLERU, B. Fundoianu / Benjamin Fondane, București, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 2000

Dorin ȘTEFĂNESCU (coord.; éd.), B. Fundoianu sau încercarea paradoxului. Pentru o hermeneutică existențială / Benjamin Fondane ou l’épreuve du paradoxe. Pour une herméneutique existentielle, Cluj-Napoca, Eikon, 2010

Ana-Marina TOMESCU, B. Fundoianu / Benjamin Fondane, un scriitor între două literaturi, București, Cartea Universitară, 2007

[Vatra, nr. 12/2023, pp. 7-9]