Suspendat, scandalul recent de pe marginea unui manuscris inedit al lui Mihail Sebastian – unul dintre prozatorii de frunte din galeria (retroactivă a) modernismului românesc –, despre care scrie pe larg Teodora Dumitru într-un articol publicat în Scena 9, în martie 2023, și căruia îi răspunde Bianca Cernat în Apostrof, înnumărul din octombrie 2023 al revistei, ar putea fi rezumat de Mihail Sebastian însuși, în urmă cu aproximativ un secol, ca „cel mai sigur mijloc de aerisire și cel mai propriu mediu de circulație a valorilor”; „căci scandalul «dacă nu creează, obligă pe creator. Dacă nu lămurește, anunță. Dacă nu îndrumă publicul, îl cheamă»”.

Citatele provin din Singur. Viața lui Mihail Sebastian*, penultima biografie publicată de Tatiana Niculescu la editura Humanitas, în 2022, și sunt extrase din Opere, volumul III, care cuprinde publicistica autorului interbelic, la fel ca șase dintre cele opt volume publicate de Academia Română (2011-2015). Aceste fragmente sunt puse într-un circuit al vieții lui Mihail Sebastian, în contextul reluării de către autoare a momentului publicării romanului De două mii de ani (1934), roman care, la rândul lui, produce un scandal la vremea apariției.

Nu mă voi opri asupra scandalului, deși la însăși rădăcina modernității literare europene, dacă ne gândim la procesele intentate lui Baudelaire și lui Flaubert la mijlocul secolului al 19-lea, stă tocmai ideea de scurtcircuitare a opiniei publice, dar și de „chemare” și totodată de educare a cititorului. Important de reținut, cred, este că într-un an ca 2022, în care lumea anglofonă celebra centenarul de la annus mirabilis al modernismului literar, pe scena culturală românească re-apărea, cum nu se poate mai viu, un autor interbelic fără de care modernismul românesc nu ar fi fost la fel, și anume Mihail Sebastian, pe numele lui de botez Iosef Hechter, născut la Brăila în octombrie 1907.

Figura lui face obiectul de interes a trei studii importante apărute în ultimele decenii. Mai întâi, volumul comemorativ editat și comentat de Geo Șerban, apărut la centenarul Mihail Sebastian, în 2007, intitulat Dimensiunea Sebastian. Incursiuni documentare, publicat cu sprijinul Departamentului pentru Relații Interetnice, la editura Hasefer. Apoi, așa-numita „monografie ideologică” a lui Mihai Iovănel, din 2012, publicată la Cartea Românească (Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică). În cele din urmă, am în vedere volumul Mihail Sebastian: remember 1945, care adună, fără rest, articolele comemorative scrise în presă la moartea lui Mihail Sebastian, din mai până în decembrie 1945, editat de Liliana și Doru George Burlacu și publicat la editura Grinta în 2015.

 Demersul care are meritul de a-l desprinde pe Sebastian de circuitul academic, nișat, și de a-l integra într-un contemporan în care postura de influencer a intelectualului în lumea digitală lucrează în beneficiul cărții pe care o semnează rămâne cel al Tatianei Niculescu. E vorba de un demers catalogat de autoarea însăși drept „biografie”. Într-un interviu acordat lui Vasile Ernu, pentru Libertatea (2022), intitulat Tatiana Niculescu, scriitoare de vieți, întrebată care e genul în care s-ar încadra cărțile sale – „E documentaristică, e docu-ficțiune, e biografie ficționalizată: unde ai încadra acest gen?” −, autoarea răspunde: „În literaturi cu o experiență îndelungată a scrisului de biografii, ce scriu eu s-ar chema simplu: biografii. Adică nici monografii istorice, nici biografii romanțate. Genul biografiei este, prin definiție, un gen hibrid situat între istorie și literatură. În contextul dat, îmi place să cred că ce scriu eu e, cel puțin deocamdată, «neîncadrabil»”.

Lipsa unei receptări critice consistente a cărților Tatianei Niculescu cred că vorbește, așa cum observă cu acuitate autoarea, tocmai despre caracterul „neîncadrabil” al biografiei de la noi. Dacă în spațiul britanic, sursa principală de inspirație pentru Tatiana Niculescu, biografia literară are o tradiție care merge până la sfârșitul secolului al 17-lea, când anticarul John Aubrey scrie Brief Lives, o colecție de scurte biografii despre personalități cunoscute, la noi, ideea de biografie e asociată încă de la începutul secolului al 20-lea cu o specie de configurație franceză, și anume biografia romanțată. Paradoxul, însă, e altul: deși trăim într-o lume în care interdisciplinarul pare să facă regulile jocului academic, iar înclinația predilectă este înspre o lectură a textului ficțional în cheie sociologică, pare că există o oarecare reticență critică, canonică, aș zice, la ideea de (re)întâlnire a literaturii cu istoria. Voi semnala aici două apariții trecute cu vederea probabil tocmai din cauza istoriei care lucrează în fibra textului literar: Între două fronturi, de Oana David, roman publicat la Hyperliteratura în 2022, și Benedictiana, de Bogdan Boeru, ficțiune istorică apărută la editura Rao anul trecut.

Singur. Viața lui Mihail Sebastian se apropie în spațiul românesc de biografia Florinei Ilis, Viețile paralele (2012, Polirom), care are în centru figura lui Mihai Eminescu, sau, mai recent de seria de biografii romanțate inițiată de Polirom în 2019, dintre care voi menționa aleatoriu următoarele titluri: Nichita. Poetul ca și soldatul (2022), de Bogdan Crețu, Hortensia Papadat-Bengescu. Străina (2021), de Ana-Maria Sandu, sau Caragiale. O scrisoare pierdută (2019), de Bogdan-Alexandru Stănescu. Dacă e să facem un pas în afară, un foarte celebru „neîncadrabil” pe care l-aș aminti, clasificabil mai degrabă la categoria de biografie romanțată decât la cea de roman, e Papagalul lui Flaubert (1984), de Julian Barnes, care apare în română în 1997, la Univers, fiind reeditat în 2014, la editura Nemira, în traducerea lui Virgil Stanciu.

Biografia Tatianei Niculescu, însă, face notă discordantă de acestea. Și ca să-mi iau precauțiile necesare pentru o eventuală ripostă critică, că tot veni vorba de scandal: „a face notă discordantă” nu înseamnă că realizez o scară ierarhică a biografiilor. Nu situez practica biografică a Tatianei Niculescu deasupra celei romanțate. Ceea ce încerc să spun este că există două genuri care, deși sunt într-o relație de îngemănare, împletesc diferit literatura și/cu istoria. Biografia romanțată, un gen de origine franceză (la biographie romancée), căruia Perpessicius îi semnala amploarea în Franța la sfârșitul anilor 1920 (Cuvântul, nr. 5, 1929), sau ceea ce critica numește astăzi „biografie speculativă” în spațiul anglosaxon (speculative biography), e o formă care lucrează nu doar cu surse ficționale și non-ficționale – exegeză, publicistică, jurnale etc. –, ci și cu o „imaginație documentată contextual” (Kiera Lindsey, Resourceful Reinvention: Speculative Biography as Public History, în Paul Ashton, Tanya Evans, Paula Hamilton (ed.), Making Histories, De Gruyter, 2020). Această imaginație permite o mai mare liberate biografului în a construi zone de experiență care nu reies la întretăierea drumurilor dintre operă și documentele de arhivă, deși sunt dependente de acestea. În plus, facilitează construcția unei narațiuni de viață continue, fără timpi morți și fără zone gri. Într-o biografie romanțată, substanța individuală e alcătuită mereu dintr-o pastă de evenimente și de povești redate la foc automat, spontan, într-un imediat al urgenței cuvintelor de a acoperi suprafețe virane, iar iluzia continuității se obține cu prețul unor juxtapuneri mai mult sau mai puțin plauzibile.

Biografia critică (critical biography), provenind din tradiția anglosaxonă, acordă mai multă importanță veridicității decât efectelor dramatice. Prin urmare, chiar dacă se folosește de o retorică narativă, genul se distanțează de ideea de speculație, pe de-o parte, prin faptul că sunt indicate în mod constant sursele, iar, pe de alta, printr-un metadiscurs mereu întemeiat pe acestea, care intervine pentru a justifica racordurile dintre referințele ficționale și cele non-ficționale. Într-un astfel de gen aș încadra scriitura Tatianei Niculescu. Să luăm, de pildă, un eveniment important din viața lui Mihail Sebastian, și anume prima lui călătorie în străinătate, din decembrie 1929, pe când avea 22 de ani. Pentru a recompune acest moment, Tatiana Niculescu se folosește de o sursă extrem de importantă, fără de care o biografie veridică a scriitorului ar fi avut nevoie de un timp (mai) lung să se închege: este vorba de volumele de Opere, menționate la început, publicate de Fundația Națională pentru Știință și Artă a Academiei Române. Autoarea combină, așadar, proza (volumul I), cu corespondența (volumul II) și cu publicistica din volumul IV.

Astfel că, ceea ce părea, pentru mine, o impresie de lectură a romanului Fragmente dintr-un carnet găsit (1932), și anume că Parisul descris de personajul-narator e unul livresc, că nu pare un oraș în care trăiește și se plimbă în prezentul său, ci unul care există a priori, deja construit cu mult înainte de venirea acestuia la Paris, se transformă în certitudine odată cu textul Tatianei Niculescu: „când ajunge la Paris, [Sebastian – n.m.] se surprinde căutând mai degrabă locurile și atmosfera din cărțile scriitorilor francezi pe care îi citea cu febrilă admirație, decât orașul anului 1930”. E o stare de fapt, e o senzație pe care Mihail Sebastian însuși o încearcă și care nu numai că nu a fost niciodată iluminată astfel, dar nu ar fi putut lua naștere decât la întretăierea dintre literatura și istoria personală a lui Sebastian. Dorința lui de a pleca la Paris, de a trăi acolo, apoi Parisul care refuză să se devoaleze in praesentia altfel decât și-l imagina sunt toate idei care circulă atât în articolele pe care Sebastian le scrie la vremea respectivă, cât și în corespondența cu cei doi Camili care i-au fost mentori și prieteni: Camil Petrescu și Camil Baltazar.

Pentru că am insistat pe o disociere a două specii – biografia romanțată și biografia critică –, e important de menționat că firul care leagă scrisul și viața e vizibil marcat în biografiile Tatianei Niculescu în general. Autoarea nu alterează adevărul biografic de dragul revitalizării unei figuri uitate. Biografa e extrem de atentă în construirea pasajelor descriptive, care funcționează ca liant între varii referințe extrase direct de la sursă. De exemplu, același capitol despre prima călătorie în străinătate a scriitorului începe astfel: „De la fereastra compartimentului de tren, călătorul renunță să mai fie atent la locuri, peisaje și oameni, ca să le dea apoi interpretări proprii. Le înregistrează din nou prezența, cu însetată curiozitate”. Chiar dacă selecția de materiale documentare și montajul îi aparțin biografei, iar interpretarea evenimentelor e una care poate fi subiectivă – la fel ca actul selecției, în fond –, nici una, nici alta nu pot fi contestate ca fiind lipsite de autenticitate de vreme ce sursele există, sunt indicate, atât din dorința de acribie a autoarei, cât și ca act justificativ.

Apoi, un alt lucru important de spus e că avem de-a face cu o biografie extrem de bine ancorată în realitățile socio-istorice, locale și globale deopotrivă. Ele sunt fundalul și uneori explicația pentru cealaltă istorie, la scară individuală, a omului Mihail Sebastian. O să mă opresc la un exemplu care vine în completarea celor anterioare, și anume călătoria lui Sebastian în vacanța de vară la Annecy, în sud-estul Franței, un oraș care va deveni geografie literară în romanul Femei (1934). Despre acest loc, Tatiana Niculescu notează, din nou, cu acuitate, asumându-și nu doar rolul de biograf, dar și pe acela de critic literar, următoarele: „Va evoca pensiunea de pe malul lacului Annecy, oamenii întâlniți, somnul în natură, tăcerea pădurii din apropiere, femeile și rochiile lor de vară, câteva episoade erotice fulgurante, într-o nuvelă pe care e foarte posibil să o fi schițat la fața locului. Textul va deveni ulterior capitol al unui roman intitulat Femei, despre vârstele și ipostazele erotismului feminin, amestec de lecturi, fantasme și melancolii ale tânărului de 23 de ani care este Sebastian”.

Vacanța se va încheia cu o călătorie la Geneva – nu departe de Annecy –, unde Sebastian participă la întrunirea din 1930 a Ligii Națiunilor, precursoarea ONU din zilele noastre. La această întâlnire participă și ministrul de externe Gheorghe Marinescu, cel datorită căruia, prin mijlocirea lui Nae Ionescu, Sebastian obținuse bursa doctorală la Paris. Cum prezintă un biograf un astfel de moment? Cum combină latura umană cu latura profesională, în așa fel încât cele două să nu pară nici disjuncte, nici suprapuse? Dacă scopul biografiei ar fi fost unul senzaționalist, cum, probabil, i s-ar putea reproșa la un moment dat autoarei, dat fiind că dimensiunea cea mai pregnantă a fundalului sociopolitic al epocii este antisemitismul, atunci s-ar fi putut spune că Sebastian se afla la Geneva într-un moment important din punct de vedere istoric pentru că, simțindu-se, în sfârșit, ca acasă (așa cum aflăm din mărturiile anterioare), voia să-l convingă pe Gheorghe Marinescu să-i obțină o prelungire a bursei. Cum evită Tatiana Niculescu un astfel de pericol? Simplu, prin relativizare – „E un prilej bun de a-l reîntâlni [pe Marinescu – n.m.] și de a începe să obțină, poate [s.m, A.C], o prelungire a șederii la Paris”. Interesul se așază organic alături de ocazie, nu o provoacă și nici nu încearcă să se facă nevăzut, într-un firesc pe care biografia autoarei îl subliniază discret.

Apoi, Tatiana Niculescu detaliază contextul socio-istoric în care se află Mihail Sebastian la vremea respectivă, indicând o capacitate fenomenală de sinteză a evenimentelor istorice și totodată de construcție a atmosferei de după Primul Război Mondial – „Despre discursul ținut de el în plenul adunării, Sebastian scrie un articol călduros-informativ, situându-l în contextul politic îngrijorător în care are loc sesiunea diplomaților europeni. Pe fondul crizei economice declanșate în 1929 de căderea burselor americane și de blocarea investițiilor, după o campanie electorală în care principalele teme fuseseră naționalismul și crearea unei comunități rasiale (Volksgemeinschaft), Partidul Muncitoresc Național-Socialist German (NSDAP) obținuse 107 locuri de parlamentari, iar la prima ședință a noului parlament deputații naziști se prezentaseră în uniformele brune ale organizației paramilitare Sturmabteilung (SA), înființată de Adolf Hitler cu aproape zece ani în urmă. Se anunță tacit sfârșitul liberalismului german”. În final, intervine din nou analistul, care reușește, fără a divaga, să-și arate afecțiunea față de protagonist. Îi este suficientă o singură frază: „Analiza pe care o face el Europei, luând ca măsură schimbările de după război, se dovedește mult mai lucidă și mai realistă decât evaluările diplomaților.”

Ar mai fi multe lucruri de spus despre biografia lui Sebastian, care nu numai că te face să îți dorești să cunoști mai bine, să afli mai multe despre viața acestuia, ca un serial ale cărui episoade se termină mereu in medias res, dar te și provoacă să te avânți în modernitatea din urmă cu un secol, să te plimbi pe acele străzi, să vezi cum trăiau acei oameni, unde mâncau, ce mâncau, cum se comportau unii cu ceilalți etc. O să mă opresc, însă, la a spune că Tatiana Niculescu reușește două lucruri demne de luat în seamă. În primul rând, prin biografia din 2022, autoarea îl așază pe Sebastian într-un circuit intelectual și sensibil care trece dincolo de literar, în cultural, un teritoriu mult mai eteroclit și deci mult mai greu de prins în discuție. În fond, până și titlul biografiei sugerează confluența dintre viața ca istorie și viața ca psihologie prin tema care adună capitolele, și anume „singurătatea” – o temă care e amplu discursivizată astăzi, pentru a da seama de raportul pe care-l avem cu mediile digitale, și care, tocmai de aceea, deschide calea unei relații empatice, de identificare, cu cititorul. Apoi, prin exersarea aceleiași formule literare, și anume biografia − amintesc aici titluri ca Englezul din Gara de Nord (2023) sau Seducătorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu (2020) –, Tatiana Niculescu reușește să impună pe piața de carte românească un alt gen decât deja mult prea discutata autobiografie, îndemnând critica să-i găsească o definiție. Poate că nu e exagerat să afirm că o definiție a biografiei în literatura română contemporană va trebui să pornească de la opera biografică a Tatianei Niculescu.

__________________

* Tatiana Niculescu, Singur. Viața lui Mihail Sebastian, Humanitas, 2022.

[Vatra, nr. 12/2023, pp. 24-26]