Ştim cu toţii, cartea de traduceri încă nu se află pe picior de egalitate cu cartea de literatură originală, nici nu trebuie să-şi dispute atenţia criticii de pe poziţii rivale, dar constat cu o doză de amărăciune că traducerile nu au critici specializaţi pe literatură străină şi intră într-un nemeritat con de umbră chiar din momentul apariţiei. Doar câţiva dintre cititorii de literatură străină încearcă să le trateze cu empatie şi înţelegere, reuşind să evidenţieze puternic reliefatele nuanţe de alteritate, să reafirme că opera tradusă este uşa deschisă spre un alt univers de simboluri, toposuri identitare, amprente mentale care explică şi dau imaginea diferenţelor culturale create de entităţile naţionale de-a lungul istoriei lor.

Cartea despre care vorbim acum, Nopţi în zen*, de Balázs Imre József, vine dintr-un astfel de spaţiu cultural, cu repere identitare specifice recognoscibile la fiecare pas, dar integrate în vastul spaţiu cultural european cu trăsături identitare înrudite, Balázs fiind un poet al spaţiilor de interferenţă şi influenţe multiple, benefice deopotrivă pentru creator şi pentru beneficiarul creaţiei sale.

Dedicându-se studierii avangardelor, nu se putea să nu se molipsească, să nu-şi racordeze spiritul la reverberaţiile lor şi să nu cedeze tentaţiei de a-şi pune la încercare talentul, măcar pe durata unui experiment concretizat într-o frumoasă carte de poeme, care privilegiază, nedeclarat, dar inechivoc, suprarealismul.

În multe dintre poemele sale, Balázs manevrează imaginile suprarealiste ca pe nişte măşti suprapuse peste realităţi cotidiene uşor de întrezărit prin ţesătura rară a urzelii mulată peste materia cizelată a versului care surprinde prin concreteţi şi adieri melancolice: iată strada asta ai mai fost pe-aici îţi aminteşti desigur/ ne-am uitat la pomul acesta ne-am uitat la gard după care m-am ascuns/ îndărătul unui stâlp ca să nu mă mai vezi/ se crăpa de ziuă aş fi vrut să mă duc mai departe să plec de pe strada aceasta însă tu ai fi vrut să mai rămâi/… după care urmează un insert de imagini rebele însoţite de sunete gălăgioase, cu marginile crestate ale unei bănci ridicându-se brusc asemenea unor valuri de mare dacă îţi arunci bijuteriile în apă, una imaginară, desigur, ca apoi, brusc, privirea să se întoarcă spre sine şi preajmă: faţă în faţă cu noi cele mai triste chipuri dar înlăuntrul nostru/ începe să răsune o altă muzică în timp ce privim gardurile/ şi golurile luminoase dintre şipcile lor (privire).

Sigur că jocul de-a suprarealismul îşi are mizele sale, poetul încercând nu numai să ofere imagini sclipitoare în contexte bulversante, ci să situeze împrejurări, întâmplări şi trăiri într-un univers întrezărit ori presimţit în momente de slăbire a controlului raţional, când subconştientul aruncă la suprafaţă rămăşiţe din lumi dispărute ori inventate, când îţi poţi permite, prefăcut naiv, să recapitulezi istorii din tărâmul fabulaţiei, cu alt câştig, desigur, decât simpla retuşare a simbolisticii ancestrale: cel mic îi punea întrebări celui mare şi cel mare îl întreba pe cel mic// împreună ştiau cât ştie singur cineva din alte ţinuturi// ajunge biruinţa asupra unei jumătăţi de zmeu pentru câştigarea/ unei jumătăţi de împărăţie? a întrebat unul dintre ei iar celălalt/ i-a răspuns tot cu o întrebare/ adică la un zmeu cu şapte capete asta ar însemna trei capete jumate?/ rotunjirea se face în sus sau în jos?// nu-i bine să fii fecior de împărat trebuie să ştii/ prea multă matematică/ şi nu-i bine să fii nici fată de împărat pregătită mereu de răpire de eliberare// dar cel mai greu e să fii zmeu să găseşti întotdeauna/ pe cineva care crede în existenţa ta (enciclopedia zmeilor); sau, cine ştie, poate nu-s decât frânturi ajunse la noi din colţuri îndepărtate de spaţiu şi timp şi încearcă să se integreze într-o realitate căreia îi sunt străine prin substanţă, rost şi finalitate: călătoresc cu trenul co-educat/ străbate sute de kilometri pe oră spre adâncurile visului// înaintez spre sud, întotdeauna spre sud,/ sistemul de răcire suflă peste noi o lumină răcoroasă// călătorie întreruptă, de fiecare dată ies din vis în alt oraş/ portul din helsinki şi zidul cetăţii din york, pădurile din canterbury,/ periferia oraşului dublin, tufele tunse din malmaison// nu descopăr treceri, ele mă absorb prin pâlnii transparente (mixt).

Spre deosebire de suprarealiştii de-acum un veac, care se luau în serios sută la sută, în poemele lui Balázs se simte pe alocuri o anume detaşare, de parcă ar contempla fenomenele din exterior, cu ochi de martor, nu de participant, deci nu avem de-a face cu un suprarealism dalinian, integrator, ci unul mult temperat, strunit, cu veşminte croite într-o altă epocă şi cu alte tendinţe ale liniilor de modă: poartă şapcă ţine în mâini un instrument a sosit tocmai/ acum adineauri stătea la baza clădirii şi-i cădeau în faţă/ monede într-o grămadă crescătoare întunecând cerul/ oamenii din faţa lui o luau la fugă// stau în noaptea olandeză în mijlocul unei păduri care/ i-a primit lumini palide de jur împrejur la câţiva paşi/ mai încolo ţopăie iepurii gheme de blană cerbi blânzi// bărbaţi şi femei înaintând pe suprafaţa benzilor/ temporale deschise râd beau vin se ciondănesc/ gata să se bată (tată vitreg). Această detaşare ne face atenţi că avem de-a face cu un experiment, că poetul se află doar într-o vizită – plăcută şi plină de învăţăminte, desigur – la vecinii de proprietate.

Sunt de sesizat, de asemenea, şi tuşele fine de ironie şi autoironie, zâmbetul ascuns în umbra versurilor, în subtextul impregnat de spirit ludic, Balázs prevenindu-ne prin ton şi verb că e un joc inteligent, o disimulare într-un concret plin de asociaţii şi suprapuneri de imagini derutant înlănţuite, la care suntem chemaţi să medităm: nu judeca alene nu judeca cumpătat mai bine nu judeca deloc/ fii atent doar la cine îţi cere şi la ce-ţi cere// înăuntru totul este simultan fals atrăgător convingător şi de prisos/ oriîncotro îţi întinzi mâna dobori din neatenţie câteva păreri/ vei avea ce să aduni cu mătura// nu ai unde să te ascunzi totuşi te descoperă propria privire/ şi te priveşte cu aspru reproş// împachetezi scrutezi ce poţi lua cu tine din anii tăi din urmă/ pleci cu un singur bagaj de mână fără să-ţi iei adio (judecată).

Iubitorul de avangardă nu uită să-i dedice un scurt ciclu şi unui neoavangardist cunoscut în cercurile literaturii experimentale, Bakucz József, poet şi traducător care şi-a împărţit existenţa între Ungaria şi Statele Unite, ca un adevărat constructor de poduri: podarul şede pe bac vâsleşte conduce peste râu imagini/ învelite cutii negre// în depozit se construieşte o maşinărie inteligentă/ din propoziţiile unor limbi străine la coborâre/ proprietarii nu le mai recunosc componentele/ îl învinuiesc pe podar el doar tace zâmbeşte// trece de pe un mal pe celălalt al podişurilor temporale/ transportă la comandă amintiri fum risipit culori e aşteptat/ în port de chipuri de vieţi încărunţite de aşteptare (podar).

Dar printre multele descrieri şi pensulări suprarealiste, descoperim şi câte un simplu, cald şi emoţionant poem de dragoste, ca o piatră de hotar rămasă la vedere după ce s-au mutat graniţele lirice: nu vii pentru că oglinzile te-au abătut nu poţi veni/ pentru că în clipa în care porneşti spre mine/ eu mă îndepărtez cu dublul vitezei tale/ pentru că imaginile unei constelaţii ţes plase în calea ta/ şi te încurci în ele// urmezi direcţia unei strune de vioară şi-acum te afli exact/ acolo unde strunele paralele se întâlnesc/ întrucât cineva îţi trimite semnale secrete din fereastră/ acum nu se poate acum te-ar pândi pericole/ nu vii pentru că n-ai de unde să ştii dacă mai exist deoarece ştii că nu exist (absenţă), ori câte o constatare profund omenească: fiecare val e o nouă promisiune, şi orice ţărm atins e şansa unor fapte noi/ (…) cer înstelat care îşi trimite luminile tuturor ochilor/ şi desenează un model temporar/ (…) nu există nimic mai desăvârşit decât un copil (desăvârşit).

Prin această carte, schimbătoare de ton în creaţia sa, Balázs Imre József dovedeşte disponibilităţi lirice care nu se află la îndemâna oricui şi-i pot creiona o amprentă stilistică inconfundabilă.

__________

* Balázs Imre József, Nopţi în zen, Editura Cartea Românească, 2023, trad. de Kocsis Francisko

[Vatra, nr. 12/2023, pp. 27-28]