La editura Tipo Moldova a apărut o nouă traducere a poemului Apostolul al lui Petőfi Sándor, realizată de Kocsis Francisko^*, la 200 de ani de la nașterea poetului. Anterior, poemul a mai apărut în limba română datorită lui Ștefan O. Iosif, mai întâi în 1896, versiune care a mai avut parte de reeditare în 1908, ultima fiind realizată de editura clujeană Dacia, în 1972.

În mod firesc, între cele două traduceri ale Apostolului există un contrast evident. Instrumentarul lingvistic ales de Șefan O. Iosif  este caracterizat de mărci care-l leagă – privind din perspectiva prezentului – destul de strâns de componenta tradiționalistă. Probabil că cititorului de la finalul secolului al XIX-lea îi înfățișa poemul în limbaj „actual”, proaspăt, dar pentru cititorul din prezent se simte mai mereu un aer vetust. Iar lectura poemului într-o traducere al cărei limbaj pare anacronic are numaidecât și un efect pervers, de contagiune, atenuând și bună parte din „actualitatea” pe care ar putea-o resimți un cititor al prezentului inclusiv la nivelul tematicii abordate – referindu-mă aici, desigur, la marea categorie a cititorilor neinițiați în procesul lecturii până la nivelul la care să savureze arome încapsulate în vocabularul și-n topica unui alt timp. Unul dintre principiile menținute de Kocsis Francisko pe întreaga desfășurare epico-lirică este cel al actualității. E un principiu pe care-l aplică, din fericire, chibzuit, astfel că nu conduce la abuz, la o rescriere a cărei încercare de adecvare terminologică la prezent să altereze fondul romantic al epocii în care scria Petőfi Sándor, ci de o împrospătare echilibrată, care să permită ca între spiritul creației poetului maghiar și cel al lectorului din prezent să se instituie o relație de sintonie. Apostolul din traducerea și actualizarea românească desăvârșite de Kocsis Francisko rămâne și al lui Petőfi, nu se transformă într-un fiu care-și renegă tatăl pe motiv de incongruență a viziunilor. Cu siguranță, un atu al traducătorului de astăzi este, în acest sens, și bogata exegeză acumulată de-a lungul timpului cu privire la creația „poetului național” maghiar, care a oferit tocmai prin dispute, destule clarificări și resemantizări. Când a publicat traducerea poemului, Ștefan O. Iosif avea doar 21 de ani, iar exegeza era, bineînțeles, profund marcată de limitele ideologice și metodologice ale vremii. În atare condiții, o nouă traducere, realizată de un traducător care și-a dobândit în timp prestigiul, nu este decât binevenită.

Rezultat al aplicării unui astfel de principiu este și faptul că poemul se citește fără a pretinde apelul la dicționar – cel puțin, nu des chiar și când e vorba de simplul cititor, nu de cel specializat. Apoi, el facilitează mult accesul la problematica avută de poet în vedere, una care, dincolo de clișeele romantice, nu e deloc anacronică. Prin Apostolul, Petőfi își exprima convingeri socialiste ce vin din iluminism, fără a se desprinde de teism. E vorba de un socialism cu tentă universalistă, care intră în oareșce contradicție cu nuanțele ultranaționaliste de care n-a fost poetul maghiar cu origine sârbo-slovenă deloc străin și care îi și dăunează în prezent, îi subminează substanțial o parte din operă, cu tot dreptul la clemență oferit de tinerețea și contextul la/în care scrie.

Eroul său din Apostolul, Silvestru, e un orfan condamnat la a crește în afara oricărei forme de empatie („O, tu, biet prunc acolo în trăsură!/ De ce nu te-a născut mai bine o cățea?/ Atunci ai fi avut parte de grijă/ Și în poala doamnei un loc cald,/ Te-ar fi hrănit cu duioasă grijă;/ Dar pentru că te-ai născut om, nu câine,/ Doar Domnul știe ce soartă vei avea!”). E captiv într-o lume care-l privește ca obiect de satisfacere a nevoilor personale, fie ele materiale sau de altă natură. Un hoț în care se ascunde un suflet de om îl ia cu sine pentru a-l face hoț, să-și asigure astfel propriile bătrâneți și să-i dea confortul moral că traiul din furtișaguri, spre a crește un copil, are o justificare; o cerșetoare îl transformă-n cerșetor, tot spre folosul ei, un bogătaș în slujitor al odraslei sale neghioabe. Societatea îl tratează utilitarist, la modul cel mai strict. Doar două ființe manifestă empatie și văd în el valoarea umană. Una este dascălul care-i intuiește potențialul intelectual și-i oferă, abia când avea 16 ani, căldura unei îmbrățișări umane, cealaltă e soția, corespunzând întru totul perechii la care ar visa cei mai idealiști dintre idealiști, căci ea e cea care renunță la statutul ei social privilegiat pentru a-l urma fără ezitare și, apoi, fără regrete, oricâte motive crunte îi scoate soarta în cale. Excepționalismul personajului e dat tocmai de faptul că-și transcende condiția socială, găsind în sine forța de a se sustrage condiționărilor mediului. Societatea nu e altceva decât produsul unei mentalități greșite, a cărei inerție n-o pot conturba ori deturna decât spiritele superioare, excentrice și capabile de sacrificiu. Tocmai un astfel de apostol e Silvestru, punându-și idealul salvării lumii din robia unui sistem ideologic retrograd, ce împarte omenirea în privilegiați și condamnați la supunere, mai presus de viața lui și a familiei. E condamnat pentru „erezia” sa și moare executat pentru un gest de om cu minte rătăcită (încercarea de asasinare a regelui), neîmpăcat cu gândul că încă nu a sosit ceasul unei noi ordini sociale, mai umană. Impulsul răzbunător al lui Silvestru cel învins, degradat de anii de temniță și de frustrări cum sunt asistarea la suferințele soției, copiilor săi și ale poporului – prin extensie, ale omenirii –,e atenuat, nu și anulat de Petőfi în versurile din epilog: „A-mbătrânit și a pierit generația de slugi ,/ urmată de-o generație nouă, care/ Își amintea roșind de părinți și-a vrut/ să fie mai bună decât ei – și a fost,/ Pentru că n-avea nevoie decât de voință!…/ S-a ridicat noul leat, cutezător,/ Și-a zdrobit ce i-au lăsat părinții moștenire,/ Cătușele de robi,/ Zvârlindu-le pe mormintele/ Celor ce le-au născocit,/ Ca zornăitul lor să-i îngrozească și să-i rușineze/ Și acolo jos, în pământ!…” Înaintașii sunt și ei, în genere, bieți fii inconștienți ai timpului lor, cu rele rezultatelor la examenul istoriei. Răzbate pâlpâirea unei viziuni umanitariste, pentru a cărei împlinire e nevoie doar de timp pentru ca omenirea să atingă numărul de conștiințe evoluate suficient pentru a constitui masa critică necesară schimbării.

Se regăsesc, deci, în linii mari, teme care suscită și în perioada contemporană dezbateri, astfel că actualizarea limbajului din traducerea lui Kocsis Francisko poate revigora receptarea lui Petőfi Sándor. Este, cred, un principiu asupra căruia ar fi de meditat cu atenție și când se pune problema reeditării unor opere ale clasicilor din literatura națională, în măsura în care se găsesc mijloace de a ține sub control riscul denaturării.

_______

* Apostolul, Petőfi Sándor, trad. De Kocsis Francisko, pref. de Balázj Imre József, Iași: Tipo Moldova, 2023.

[Vatra, nr. 12/2023, pp. 28-29]