Interesantă, ca toate cărțile lui Michel Houellebecq, e proaspăt apăruta – sub excelenta traducere a Gabrielei Vieru – Câteva luni din viața mea. Octombrie 2022 – martie 2023*. Cartea e un jurnal mai special, în măsura în care se concentrează în jurul a două teme care au stat în atenția presei franceze (mondiale) din ultimii ani. E vorba de acuzațiile de rasism îndreptate împotriva scriitorului în urma unor interviuri sau apariții televizate, dar și de cazul pornografic în care a fost implicat.

Deși ar părea că impulsul prim al cărții ar viza o serie de justificări sau de explicații lămuritoare care să-l concilieze pe Houellebecq cu criticii săi, tonul jurnalului e departe de vreo retorică împăciuitoristă. Dimpotrivă, ai de foarte multe ori senzația că scriitorul își dorește să pună gaz pe foc și că miza senzaționalistă pe care o acuză în discursul detractorilor săi nu pare decât să fie ridicată la pătrat. Pe scurt, tactica de apărare a prozatorului împotriva celor care îl acuză de discriminare e aceea a atacului pe motiv de neînțelegere, rea-voință, abuz de interpretare. Una dintre cele mai incriminate afirmații ale lui Houellebecq – „Cred că dorința populației franceze «de baștină», cum se spune, nu este deloc ca musulmanii să fie asimilați, ci pur și simplu ca aceștia să nu-i mai fure și să nu-i mai agreseze, pe scurt, să respecte legea și să-i respecte pe ei. Sau, la fel de bine, să plece.” – e considerată de prozator drept ambiguă, iar echivalarea dintre categoria celor care fură și agresează cu o categorie religioasă – drept inexactă: „nu avem de a face cu o problemă de religie, ci pur și simplu cu una de infracționalitate”.

E ușor de observat: autolegitimările scriitorului francez urmează logica binecunoscutului proverb „din lac, în puț”, căci de fiecare dată când încearcă să nuanțeze lucrurile, Houellebecq își trădează convingerile anti-democratice. De altfel, Câteva luni din viața mea e plină de aserțiuni cel puțin la fel de problematice precum cele pe care scriitorul încearcă să le justifice de la bun început: „feministele (…) au făcut un deserviciu relațiilor dintre oameni” și sunt „de patruzeci și șapte de ori mai rele decât înaintașele lor”, acceptarea necondiționată a migranților ar fi o eroare („A forța populații întregi să asimileze nou-veniții pe care-i respingeau cu o furie crescândă îmi amintea vag de hrănirea forțată a gâștelor și părea imposibil și chiar sinucigaș pe termen mediu”), în timp ce minoritățile ar fi istoric responsabile pentru conflicte de proporții, de la Revoluția franceză la cea rusă sau la cea iraniană. „Pericolul minorităților extremiste nu trebuie subestimat niciodată”, clamează Houellebecq, care se consideră în același timp o victimă a atacurilor presei/societății civice democrate și continuă să nu identifice nicio problemă în astfel de generalizări.

Poate că și mai provocatoare e relatarea cazului – lipsit de precedent în viața literară – a participării lui Houellebecq în proiectul KIRAC (Keeping it Real Art Critics) ca protagonist al unui film porno (Kirac 27) realizat de regizorul olandez Stefan Ruitenbeek, E imposibil de redat aici întreaga sagă, în care scriitorul, după ce și-a dat consimțământul prin intermediul unui contract „care oferea mai multe drepturi unor animale” (transcris în carte ca atare), a încercat să retragă filmul și a dat în judecată, fără succes, în Olanda și în Franța, inițiatorii proiectului. Această imposibilitate a cititorului de a decide ce s-a întâmplat de fapt se datorează „vocii” complet necreditabile a scriitorului, care pe de o parte își mărturisește voluptatea participării la un astfel de proiect recunoscând că nu poate rezista tentației de a-și refuza așa-zisele admiratoare tinere din Olanda sau chiar nevoii de a-și expune public virilitatea, dar pe de altă parte se prezintă ca pe o victimă a KIRAC. De fapt, postura de victimă, chiar dacă necredibilă până la capăt, face ca tot jurnalul lui Houellebecq să se transforme într-o narațiune satirizantă – cu toată umoarea neagră la purtător – despre grupul care i-ar fi întins această capcană. Protagoniștii lui, numiți Gândacul, Scroafa, Curca, Vipera, sunt supuși unui rechizitoriu stilistic foarte dur, iar liderul proiectului e transformat într-un personaj cvasi-balzacian („nenorocitul fără cusur”), simptomatic pentru amestecul tipologic dintre corupție, arivism, expunere mediatică și alienarea sexualității pure.

De altfel, nici nu e sigur că, parcurgând Câteva luni din viața mea, cititorul e neapărat invitat să ia partea unei tabere sau să decidă dacă într-adevăr Houellebecq e o victimă absolută în această afacere. Cred că e de ajuns ca el să constate cât de „houellebecqian” – adică contaminat de ficțiunile și de ideologia scriitorului – e tot scenariul redat în carte. Sunt pagini care, cu toată ancorarea lor în factual, seamănă izbitor de mult cu situații și dileme cunoscute din romanele lui Houellebecq. E ca și cum aceste câteva luni din viața autorului s-ar fi aliniat la problematicile centrale ale producțiilor prozatorului, care dezbat – cam toate – statutul cvasi-economic al sexualității în societate, cu subteme precum: relația de putere dintre clasa seducătorilor și cea a sedușilor, dintre sexualitate și expunerea ei, alienarea plăcerii sexuale devenită marfă și complet demonetizată în raport cu plăcerea pură a câștigului, decadența impotentă a Occidentului bogat vs. fertilitatea (amenințătoare) a civilizațiilor emergente, melanjul de priapism și depresie a protagoniștilor masculini victime ale acestui scenariu apocalitic etc.

Oricât de ciudată ar părea această afirmație, afacerea KIRAC pare coborâtă direct din narațiunile lui Houellebecq. Iar dacă cele două tabere nu s-ar fi înfruntat cât se poate de concret prin declarații publice și prin sălile tribunalului, ar fi putut fi ușor bănuite de un blat care are ca obiect un imens happening marca Houellebecq. Pentru că, în mod evident, în loc să-i estompeze influența și să-l acopere pe scriitor de rușinea pe care o tot proclamă mai degrabă pe filieră livrescă („Rușinea, ca să-l citez din nou pe Kafka, avea să-mi supraviețuiască”), scenariul autoficțional expus în carte nu face decât să sporească semnătura, marca înregistrată Houellebecq. E aproape imposibil ca scriitorul, atât de bun cunoscător al mecanismelor mediatice actuale, să nu recunoască, măcar pentru sine, acest paradox.

_______________________

* Michel Houellebecq, Câteva luni din viața mea. Octombrie 2022 – martie 2023, traducere de Gabriela Vieru, Editura Polirom, Iași, 136 p.

[Vatra, nr. 12/2023, pp. 30-31]