Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Marșul continuă. Am părăsit poteca strâmtă de pe munte și pășim din nou pe șoseaua largă. Ea continuă printr-un defileu identic cu cel pe care l-am părăsit pentru Marțea Mare. „Ingenios găsit locul pentru acea ieșire din canon”, trebuie să recunosc. Prin revenirea pe șoseaua largă, dar mai ales prin aceea că șoseaua trece iarăși prin defileu, te face să crezi că nici n-am părăsit această cale largă, că interludiul trăit nici n-a existat. Doar micile permutări din coloană, cum e avansarea grăsunului transpirat, ne împiedică să credem că recenta Marțea Mare n-ar fi avut loc.

Mă uit din nou la pereții de stâncă din dreapta și din stânga. În dreapta, sus spre vârf se fugăresc capre negre. Aceleași văzute și data trecută? Însoțesc și ele de acolo sus Convoiul? În stânga trebuie să-mi las iarăși capul pe spate pentru a putea zări cărarea înaltă. Și iarăși am impresia că văd trecând pe acolo un șir de oameni. Apoi șoseaua se îngustează și nu mai am cum vedea vârfurile pereților.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Șoseaua se îngustează iarăși, devine aproape la fel de îngustă ca poteca pe care am urcat și am coborât la Marțea Mare. Ca și atunci, trebuie să ne apropiem umăr la umăr pentru a avea loc și paznicii lângă noi. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a scăpat de grasul puturos, „Michi”, „Miky” sau „Miși” n-are de cât să-și mormăie la infinit veșnicul repertoriu! M-am obișnuit cu el și nu știu dacă nu-mi va lipsi ca orice lucru ce nu te deranjează și-ți asigură calmul vieții lipsite de evenimente.

Nu același lucru simțim când șoseaua se gâtuie atât de mult încât, oricât ne-am strânge unii în alții, suntem nevoiți să frângem șirurile. Și ritmul pașilor se încetinește și trăim cumplita claustrofobie a celui intrat într-un canal ce se înfundă, iar el, presat din spate de urmăritorii săi, nu mai poate nici înainta și nici da înapoi. Să fi ajuns capul șarpelui la un loc unde defileul se închide? Să ne fi condus plictisitul ofițer călare pe un drum greșit? Privim speriați către paznici. E pentru prima oară că planificarea atât de riguroasă a tot ce este în legătură cu Convoiul pare să nu funcționeze. Mergem tot mai încet, ne oprim. Din spate, suntem tot mai puternic împinși înainte. Unde înainte? Vom fi striviți unii de alții? Suntem nevoiți să ne împingem și noi în cei din fața noastră. Care știm că nu au cum să opună rezistență față de forța unită a atâtor bărbați presându-i din urmă. Nu este nevoie de Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” pentru ca să pornească vorbe din mai toate gurile. Doar „roboții umblători” („legumele umblătoare”, cum mi se pare mai corect), doar ei rămân la repertoriul lor neschimbat. Strigătele se adună într-un vacarm general.

Brusc, un glas și mai puternic ne transmite Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!”. Ordinul pare venit din cer. De fapt, el ne-a sosit în valuri. Din față, l-a răcnit primul paznic, după care, de parcă ar fi fost niște relee, l-au repetat următorii paznici. S-a făcut într-adevăr tăcere, mai ales că stăteam pe loc și liniștea nu era perturbată de zgomotul pașilor. Și nici de alte zgomote. Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!” îl auzeam coborând încet de-a lungul corpului șarpelui. Încet, tot mai încet, până nu l-am mai putut auzi deloc. Să fie șarpele chiar atât de lung? O fi ajuns la coada șarpelui? Ori, poate, coada aceea nici nu există…

Stăteam înghesuiți, stăteam pe loc și liniștea desăvârșită ne ținea mai prizonieri chiar decât stâncile unde ne-am împotmolit. Ne uitam spre paznici, însă aceștia, după ce au răcnit Ordinul, au amuțit și priveau doar înainte. Unde înainte? Nu păreau deloc înspăimântați, deși se aflau în aceeași situație cu noi. Asta ne-a mai liniștit puțin. Doar puțin! Statul pe loc, imposibilitatea de a avansa sau de a da înapoi, precum și tăcerea cumplită nu puteau să ne calmeze pentru mult timp. Pentru un timp fără timp.

Când Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!” a fost încălcat și, după ce unul dintre noi a început să țipe, vacarmul a reizbutit. Și s-a transmis de asemenea de la unii la alții până cine știe cât de departe spre coada șarpelui. Și a durat de asemenea un timp fără timp. Până ce, la fel ca data trecută,  la fel de brusc, ceva puternic, și mai puternic, atât de puternic încât a acoperit vacarmul, o bubuitură ca un tunet parcă venit din cer ne-a aruncat iarăși în tăcere. Doar că de data asta s-a întâmplat ceva pozitiv, șirurile din față au reluat mersul. După ele, am plecat și noi. Și după noi, ceilalți.

A revenit chiar și ritmul pașilor apăsați, așa cum am mărșăluit mereu, fără să ne fi spus ori învățat cineva cum anume trebuie să ne deplasăm. Am răsuflat ușurați. Ne venea să chiuim. Când a ajuns și șirul meu acolo unde s-a oprit Convoiul, am văzut o gaură mare în stâncă, gaură prin care am ieșit, șoseaua devenind largă din nou. Munții s-au îndepărtat și, în curând, au dispărut la orizont. Bubuitura care ne-a eliberat a fost desigur o explozie provocată, ne-am spus, și ne-am simțit mândri că Forurile Înalte au dat, ca întotdeauna, dovadă că nu ne-au uitat și că se îngrijesc de toate pentru noi.

Forurile Înalte se îngrijesc necontenit de toate pentru noi!

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

Din nou, spațiul larg ne-a dat o minunată senzație de libertate. (Nu că în rest ne-am fi simțit ostaticii șarpelui al cărui trunchi îl alcătuiam. În Convoi, principalul sentiment este cel de siguranță, în peisajul nemărginit principalul sentiment este cel de libertate. În munți și la mare bucuria este dată de frumusețea care nu le elimină pe celelalte. Dacă sunt prezente. De aceea le și caută oamenii în concedii. Noi în Convoi le avem pe toate.)

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

Se spune că trebuie să suferi că nu ai ceva pentru a fi bucuros când în sfârșit îl ai. Bucurie pe care altfel n-ai resimți-o. Asta atât psihic cât chiar și  fizic. Abia dacă te-a durut capul și nu te mai doare, te poți bucura că nu te mai doare. Însă, din păcate, când nu te mai doare capul, ai și uitat cum a fost când te-a durut, ai alte lucruri la care să te gândești și nu te bucuri că nu te mai doare capul. Dar acum, după ce am lăsat în urmă un loc de unde ne-am speriat că n-o să mai putem ieși, marșul prin câmpia vălurită îl savurăm ca atare. Convoiul urcă dealurile și dispare în văile blânde și moi. Privim înainte, zărim capul șarpelui cu ofițerul călare în frunte. Apoi acela dispare pentru a reapărea după alt deal și altă vale. Sunt destul de în față ca să-l pot vedea și pe el și, uneori, chiar și o parte din drumul pe care-l vom călca. Îmi închipui că șirurile următoare nu văd ceea ce pot să zăresc eu, în schimb, ele pot să ne vadă pe noi precum și un fragment mai mare din ceea ce urmează. Toată lumea din Convoi se bucură de acest joc plin de surprize, când părți din trupul din care faci tu însuți parte dispare ba după o colină, ba printr-un pâlc de copaci, pentru ca să apară iar. Ceea ce-mi provoacă satisfacția de mult uitată a copilului când ba i se ascunde, ba i se arată o jucărie. Aproape că-i vine să râdă și copilului din mine. Sau ceea ce a mai rămas din copilul din mine.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

Preocupat de jocul „de-a apare-dispare”, mă pomenesc cu încă o surpriză. Undeva în stânga trece o cale ferată și mai departe, după ea, mi se pare că văd iar oamenii care se deplasau paralel cu Convoiul sus pe o cărare cioplită în muntele gata să ne înghită. Oamenii aceia sunt departe, așa cum au fost și pe munte, nu le pot desluși veșmintele și cu atât mai puțin chipurile. Nu am acesta argument că ar fi aceiași și totuși sunt sigur că sunt aceiași. Îmi forțez ochii să deslușesc dacă și ei formează un convoi ca al nostru, adică dacă sunt și ei escortați de soldați înarmați. Degeaba! Nu pot să-mi dau seama, oamenii aceia sunt prea departe și, din când în când, se interpun obstacole în câmpul vizual între marșul nostru și marșul lor: ba trece un tren, ba intrăm noi sau ei printre copaci.

După o vreme, îmi înțepenește gâtul tot sucindu-l spre stânga, așa că privesc doar înainte. Îmi doresc un program de varietăți și pe spatele celui din fața mea apare un ecran și pe ecran un program de varietăți. După ce am luat prânzul, mă uit iar spre stânga, îi văd iarăși pe oamenii mici, mișcându-se paralel cu orizontul. Să fi avut și ei o pauză de masă sau să facă și ei parte dintr-un șarpe atât de lung încât să nu-i pot surprinde decât un fragment? Nu știu.

Nu mă mai tot uit la stânga, dar când totuși o fac, îi văd deplasându-se acolo, departe. Când se interpune iarăși un obstacol ori când drumul nostru ori al lor deviază, le simt lipsa și mă liniștesc doar când reapar în câmpul meu vizual. Din clipa când i-am văzut mișcându-se paralel cu noi, cățărați pe cărarea înaltă a muntelui, coloana aceea din depărtare a devenit o constantă  în viața noastră. Sau, cel puțin, în viața mea. 

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Mai trec niște zile, munții au rămas în urmă, la fel și Marțea Mare. Ne deplasăm în rutina zilnică, nu ne lipsește nimic, totul este perfect organizat, n-avem de ce ne plânge. Neavând nimic de făcut decât să umblăm în ritmul stabilit de Forurile Înalte, gândurile zburdă și ele libere. „Nu poți să nu te gândești la nimic, atât cât ești om normal în stare de veghe”, așa că îți trec prin cap de toate. Nici nu știi din ce colț al creierului mai apare ceva uitat. De pildă, o spusă a lui Dostoievski: „Cel mai bun mod de a împiedica un prizonier să evadeze este acela de a-l face să nu știe că e captiv”. De ce mi-a revenit în minte tocmai acest citat? În primul rând, că eu nu sunt un prizonier, dovadă că pot părăsi oricând Convoiul. Deci, nu sunt nici captiv. E drept că, uneori, mai ales în diminețile proaspete, când trecem printr-un peisaj îmbietor, îmi vine să ies din rând și să mă întind în iarba moale și răcoroasă. Să închid ochii și să stau culcat o veșnicie. Sau, când, deși am primit haine ușoare, ne este totuși cald și, trecând pe lângă o apă, n-ai cum să nu-ți dorești să faci o baie nu numai pentru a te răcori, ci și pentru simpla plăcere de a simți valurile lovindu-te. Acesta este un lucru firesc, așa că Forurile Înalte au acceptat și propunerea ca în anumite condiții Convoiul să facă o pauză ca oamenii să se poată scălda. Forurile Înalte s-au gândit la toate și chiar că nu ai de ce să te plângi. Nu, nu pot fi considerat prizonier, nu, nu sunt captiv, deținut, constrâns, atunci când, pentru a avea tot ce ai nevoie, nu trebuie decât să te supui la o anumită disciplină! Cât efort, câtă sudoare sunt nevoiți să cheltuiască toți cei aflați în afara Convoiului pentru a obține orice lucru și simțind mereu asupra capului incertitudinea zilei de mâine? Iar nouă, singurul preț ce ni se cere pentru toată viața noastră fără griji, este să respectăm întocmai disciplina fără de care traiul nostru n-ar putea exista. Noi suntem niște privilegiați, în acesta caz prizonieri! Pe lângă faptul că putem pleca oricând din coloană, iată, am fost martori cât au riscat alții să intre în Convoi fără succes, paznicii făcându-și adevărata datorie! În cazul nostru, vorbele lui Dostoievski nu se potrivesc și mi le scot repede din cap.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

Mă uit în stânga, e bine: coloana din depărtare este la datorie. Mă uit în față, păstrez cadența, încă n-au venit să-l extragă pe „Michi, Miky sau Miși”, pe care-l aud mormăind, lucru care îmi dă și el siguranță – a ajuns să facă parte din rutina binecuvântată a  Convoiului. Merg, privesc în stânga, merg, privesc înainte, merg, privesc în dreapta. Acolo se află iar un grup de oameni. În mod evident, vor face tot posibilul pentru a se strecura printre noi. Mă uit la Paznic și, într-adevăr, deși nu privește decât în față, și-a mutat arma de la spate și o ține în bandulieră.

De data asta, lucrurile iau o altă întorsătură când trece pe lângă noi un automobil decapotabil de unde un individ în picioare strigă într-o portavoce:

— Fraților! De ce vă lăsați mânați asemenea oilor la abator? Vă mai aduceți aminte de viața din familie, de iubită, de părinți, de copii? Nu simțiți dorul casei familiale, mirosul prânzului în mijlocul celor dragi, plăcerile petrecerilor cu prietenii? Umblând atât, nici nu simțiți cum anii trec fără să vă mai bucurați de micile plăceri ale vieții! Uitați-vă în jur! Priviți la lumea cea mare, nu numai la drumul pe care sunteți mânați spre nici voi nu știți unde!

Privim în jur. Tocmai trecem, ca de obicei, pe lângă marginea unei așezări. De unde suntem, nici măcar nu ne putem da seama că ne aflăm lângă un sat sau lângă periferia unui oraș. Pe drumul nostru, o uliță perpendiculară îmi dă impresia că este chiar strada localului „La Conrad”. Parcă, în scurtul răgaz cât am trecut pe lângă ea, am impresia că am zărit până și firma roșie pe galben. Dar am văzut și glodul de pe drumul unde se jucau niște copii zdrențăroși. Cu toate amintirile redeșteptate de „La Conrad”, nu am fost atras nicio clipă de priveliștea dezolantă a străzii văzute din mers.

— Fraților! Voi sunteți mulți, paznici doar câțiva! De ce amânați să duceți iarăși o viață normală, o viață liberă?

Automobilul și-a urmat drumul, treptat strigătele din portavoce s-au stins, apoi au revenit când din spate a trecut pe lângă noi un automobil decapotabil identic, cu cineva în picioare lansând același discurs. Între automobile, pășesc pe partea cealaltă a șoselei oamenii, de care suntem ferm convinși că abia așteaptă un prilej să se poată strecura printre noi. Prost îmbrăcați pentru vremea de afară, par niște fiare hăituite, ni se face milă de ei. Apoi iar trece un alt automobil cu aceleași îndemnuri. „Voi sunteți mulți, paznici doar câțiva!”

Din Convoi ies în fugă niște bărbați, apoi și alți câțiva și dispar printre case. Paznicii se uită drept înainte și nu ripostează decât atunci când, doi bărbați, îndemnați de „Voi sunteți mulți, paznici doar câțiva!” atacă un soldat însoțitor. Acesta îi lovește cu patul armei, iar doi răzvrătiți cad printre automobile. Nu-i urmează nimeni. Nu le sare nimeni în ajutor. Convoiul mărșăluiește mai departe. Locurile devenite goale sunt imediat ocupate de cei din urma lor. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! În stânga, paralel cu noi, șirul de oameni sărmani, în față spatele antemergătorului oricând posibil ecran de televizor, în dreapta coloana din depărtare.

După ce am luat masa, unul se întinde pe spate și închide ochii. O siestă binevenită. Un paznic îl scutură și îi spune că e timpul să se pună în mișcare Convoiul.

— Mai stau puțin și vă ajung din urmă, spune omul.

Paznicul dă din cap:

— Treaba ta! Dar înapoi în Convoi nu vei fi lăsat să vii.

Omul râde și închide iar ochii. Convoiul trece pe lângă el.

Spre seară, ne ajunge din urmă. A fugit și respiră greu și într-adevăr nu mai e lăsat să intre în rând. Locul său a fost ocupat. Nu reușește nici în timpul nopții să ni se alăture. Vreme de câteva zile îl mai vedem pășind în ritmul nostru, dar pe partea cealaltă a drumului. Ultima oară l-am zărit printre sărmanii  care tot speră să fie admiși în Convoi.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Părăsim șoseaua și intrăm pe un drum mult mai îngust. Atât de îngust încât abia mai au loc paznicii de lângă noi. Doar ritmul a rămas același. Peisajul e frumos, nu ne încurcă nimeni mersul. În mod evident, Forurile Înalte au închis calea, nu vin vehicule din partea cealaltă, nu suntem decât noi pe acest tronson. Forurile Înalte se îngrijesc de toate.

Șirul celor ce au urmat atâta timp Convoiul n-are pe unde să vină alături de noi. Te obișnuiești cu toate. Și ai o senzație de disconfort, când un lucru nu-ți mai este accesibil, chiar și un lucru fără importanță, dar care a făcut parte din anturajul obișnuit. De cele mai multe ori nu ești conștient de motivul acelui disconfort. Acum, în dreapta nu mai văd coloana de la orizont, nu mai văd nici măcar orizontul. În stânga nu mai văd gloata disperată, dornică de a intra printre noi. Drumul șerpuiește printre dealuri, nu văd decât colinele înverzite, tufișuri și copaci revenind la viață. Se primăvărează, cerul e limpede, aerul e curat, totul parcă te îmbie la voioșie. Și, totuși, îmi lipsesc coloana din depărtare, privirile imploratoare ale grupului de oameni disperați și îi duc dorul și lui „Michi, Miky sau Miși” care nu mai merge alături de mine. Am devenit rigid, ultraconservator, orice schimbare mă descumpănește și mă deranjează. În locul lui „Michi, Miky sau Miși”, pășește în stânga mea un bărbat cam de vârsta mea, nici înalt, nici scund, nici slab, nici gras. Noroc doar că în dreapta îl am tot pe Roșcovan – cu care chiar mai schimbăm din când în când câteva cuvinte – și pe Paznicul meu. (Mi se pare o adevărată minune că tot el este cel ce se află în șir cu mine.) Totul pare în regulă, nu știu ce-mi lipsește, nu știu nici dacă-mi lipsește ceva. Simt în gură un gust de leșie. Nu mă plictisesc, dar aștept să se întâmple ceva. Deși întotdeauna se întâmplă ceva, acum parcă nu se întâmplă mimic. Cadența pașilor noștri mi-a dat întotdeauna un sentiment de siguranță, odată învățată mi-a intrat în sânge asemenea bătăilor inimii. Când dintr-un motiv sau altul trebuie să încetinim ori chiar să ne oprim pentru câteva clipe, simt cum parcă și inima o ia razna.

 Deși întotdeauna se întâmplă ceva, acum parcă nu se întâmplă mimic. Ba da, ceva tot se întâmplă și acum: drumul iese din strâmtoare și devine iarăși lat. Privesc în dreapta și văd din nou orizontul și, forțându-mi ochii, văd și coloana de la orizont. În schimb, în stânga, peste Paznic și peste Roșcovan, nu mai văd gloata dornică de a intra printre noi. Drumul a devenit iarăși o șosea unde traficul n-a fost restricționat. Mașini mici, autobuze, tiruri, camioane și atelaje agricole ne întrec în viteză. Și vin și din sens opus. Șoseaua are patru benzi, câte două pentru fiecare direcție de mers. Plus câte o bandă de refugiu. Pe care mărșăluim noi. Din loc în loc, există amenajate parcări pentru vehicule, mese și bănci pentru călători. Și grupuri sanitare. Câteodată și rulote de unde se pot cumpăra răcoritoare, băuturi de tot soiul, cafea, sandviciuri și dulciuri. Când facem și noi pauză, nu ne oprim niciodată lângă acele rulote, n-ar avea acesta rost, noi avem de toate, primim tot ce este necesar. Câteodată avem totuși nostalgia cumpăratului. Dar tocmai atunci ne sunt date săculețe cu surprize, săculețe asemenea celor pe care le primesc rutierii în cursele profesioniste. După ce luăm din ele ce dorim, aruncăm săculețele pe marginea șoselei și năcăjiții care degeaba încearcă să pătrundă printre noi se reped fericiți să le prindă. Acum șirul acela nu ne acompaniază, dar sigur se va găsi cineva încântat să culeagă ce am aruncat noi. Ceea ce ne face să fim mândri. Ca după efectuarea oricărei fapte bune.

Traficul e aglomerat, printre mașini, autobuze și tiruri, abia poți vedea partea cealaltă a șoselei. Totuși, mi se pare că zăresc… Întotdeauna se întâmplă ceva. „Gloata imploratoare” nu ne mai urmează, în schimb, mi se pare că zăresc… că zăresc pe banda de refugiu de vizavi pe femeia cu care am petrecut Marțea Mare. Nu pot s-o văd tot timpul, între noi se interpune traficul agitat de pe șosea, dar cînd am câmp liber o revăd urmându-ne, pășind în ritmul nostru. Când ne oprim într-o parcare pentru masă, rămâne și ea pe loc.

Paznicul, „paznicul meu”, îmi dă din nou un sfat. De când mi-a sugerat să nu-mi folosesc țigările pentru trocul pentru un loc mai în spate, nu mi-a mai vorbit decât strict profesional.

— Las-o! Nu te mai uita spre ea! (Pare un sfat.)

Din nou, se dovedește că se știe tot ce facem, tot ce simțim. Dar și de tot de ce avem nevoie. Nu trebuie să ne supărăm. Altfel nu am putea fi serviți atât de exact și atât de prompt.

— Las-o! Nu-i mai da speranțe deșarte! (Pare un ordin.)

Nu răspund nimic. Nu-l întreb nimic, așa cum nu l-am întrebat nimic nici data trecută, când cu „valorificarea” țigărilor. Nu am înțeles nici atunci, cum nu înțeleg încă nici acum de ce mi-a dat acele sfaturi. Dacă voi vedea că nu mi se potrivesc, am tot timpul să nu le respect. Deocamdată mă gândesc la grija care ni se poartă și că prea multă grijă poate să te agaseze. Nu-mi dau seama de ce să te agaseze, când, în urma acelei protecții excesive, obții totul chiar și înainte de a cere. E mai bine să fie necesar să te lupți, să consumi timp, nervi și energie pentru ceea ce primești fără acesta efort? Mai ales că efortul luptei tale poate să nu ducă la acesta rezultat… Și totuși! „Parcă aș fi un copil mic, îmi spun, uneori copilul mic vrea să fie independent și pentru aceasta spune mereu «nu».” Nu răspund nimic, dar continui să privesc peste Roșcovan și peste Paznic spre femeia care pornește și ea când pornim și noi. Abia pot să-i deslușesc fața. Multă vreme nici n-am fost sigur că e cea cu care am petrecut acea Marțea Mare. Când e programată următoarea Marțea Mare?

— Când e programată următoarea Marțea Mare? Întreb Paznicul.

Acesta privește înainte, poartă iarăși arma pe spate, privește înainte și nu-mi răspunde. Repet întrebarea. Același rezultat. Abia la următorul popas catadicsește să se așeze lângă mine și-mi șoptește:

— Las-o în pace! Nu te mai uita la ea! N-o faci decât să-i creezi iluzii. E și ea un om, chiar dacă nu are nicio șansă să pătrundă în Convoiul femeilor. Nu-i crea iluzii!

— Ce iluzii?!

— Îl mai vezi printre noi pe nesocotitul care a mai cerut să doarmă? Crezi că, dacă ai întârzia lângă ea, te-ai mai putea întoarce aici? Locul ți-ar fi ocupat în doar câteva secunde. (Nu e nici sfat, nici ordin. E doar o șoaptă.)

De data asta sunt eu cel care nu răspunde. Nici n-aș avea cum: Paznicul mi-a spus ceea ce a avut să-mi spună, s-a sculat și a plecat spre toaletă. Omul acesta, mi-am zis, e bine intenționat, chiar când nu-mi convine ce-mi zice. Așezându-se lângă mine și așteptând un prilej să-mi poată șopti neobservat de altcineva, după ce în coloană nu mi-a răspuns la întrebare, a dovedit că a riscat vorbindu-mi în particular. Ceea ce nu mă determină neapărat să-i accept sfatul.

Când pornim, pornește și femeia din partea cealaltă a șoselei. Traficul e mai puțin la ora aceasta și sunt perioade când nu-mi obturează privirea. Când pot s-o zăresc, simt satisfacție. Ce-ar fi să traversez într-un asemenea moment șoseaua? E doar un impuls de o clipă. Îmi revin repede și-mi dau seama că în urma unui asemenea gest nesăbuit, dacă l-aș urma, ar trebui să lupt și eu cu cine știe câte probleme. Pe când aici, viitorul e sigur. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul!

___________________

* Fragment din romanul CONVOIUL în curs de apariție la Editura Junimea din Iași.

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 23-26]