S-a născut la Satu Mare la 17 iulie 1959 – poet, eseist, traducător, dramaturg, redactor.

Și-a dat bacalaureatul în orașul natal la Liceul Kölcsey Ferenc. A terminat Facultatea de Litere a Universității din Cluj, secția maghiară-franceză, în 1984 (în timpul studenției a fost redactor la revista Echinox). Între 1984 și 1999 a trăit la Cristuru Secuiesc – a predat la școli din Avrămești, Șimonești și Liceul Orbán Balázs din Cristuru Secuiesc. Din 1990 a fost redactorul secției de poezie a revistei Látó din Târgu-Mureș. Între 1991 și 2000 a fost profesor de dramaturgie la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. Între 1996-2000 a fost secretarul Filialei Târgu-Mureș a Uniunii Scriitorilor din România. Între 1997-1998 a fost directorul artistic al Teatrului Național din Târgu-Mureș, conducător al companiei Tompa Miklós. Între 2006-2007 a fost redactor-șef adjunct al revistei Látó. Din ianuarie 2008 până în iunie 2019 a fost redactor-șef al revistei Látó. A debutat în 1977, Scrie și eseuri și studii literare. Traduce din poezia română și franceză. Poeziile sale au fost traduse în mai multe limbi. A debutat cu volumul Tengerész Henrik intelmei (Povețele marinarului Henrik), 1983, după care a publicat numeroase volume de poezie și eseu. Este laureat al prestigioaselor premii József Attila (1996) și Kossuth (2010).

A murit la 30 decembrie 2023.

*

Amurg cu un violonist orb

(Alkony vak hegedőssel)

Vine violonistul orb,

la gât îi atârnă o cobză crăpată –

blestemul nu-l schimbă-n binecuvântare. Măcar

de ne-ar minți cu un alt fel de uitare,

muzica altor cuvinte în măcinat limbaj

crepuscular cât timp îi atârnă

la gât instrumentul sfărâmat – blazon

de drept al fidelei melodii

a rușinii fără strune, amenințătoarea firmă

a vremilor apuse… Cântec interzis în gât.

Strună a suspinului, tu șoaptă, în eterul mătăsos

al patriei fii febră cu limbi de foc, rază-n fluturare

prin umbrela frunzișului, lumină alergând

peste ape, furtună răsunătoare, adu melodii

libere pe pământul răscolit, tu superbă, fii rivala

turbatelor vânturi dacă trebuie, pentru a sugera

înțelepciunea caldă a sunetului, fii răsuflare

în legănare pe limbi omenești, vis al cuvintelor,

existență stinsă… Suferință oarbă la gât, lipsită

de strune. Fiecare pas deja-i expulzare – nu mai are

sunete ca să se-ntoarcă acasă din cântecele amuțite.

În găvanele peisajului bântuie tăcerea.

Frânturi, plutește cernita melodie a câinilor,

ninge liniștea în orbitele stinse, crudă

speranță picură, în patrie îl chinuiește dorul

de patrie – pământ scufundându-se în apa

cuvintelor șovăitoare, limba maternă,

violonist împleticit…

*

Fabulă: slăvirea lui Rosinante

(Tanköltemény: Rocinante dicsérete)

Dii, Rosinante, ce nătăfleț, pe cine duci

la un nou asalt, amice, împotriva lui însuși, în contra

vântului pe suișuri, cu cine țopăi pe schelet,

îl treci printre gropile realității – o, armăsar

albastru al chinului, încotro mergi, spune,

pe cine duci pe calea științelor antropofage,

mârțoagă divină – dii, Rosinante! Cine-ți va șterge

de pe ecranul ochelarilor de soare peisajul, harta

patriei tale curge-n fâșii, căzând în nimic, precum

tencuiala și chelălăitul câinilor, al vânătorilor de pulpe,

de parcă ar rânji haiducii învățăturii și părinți amabili

ți-ar descifra de pe frunte, cu barbară fericire parola

zbârciturilor, până te răstignesc pe-o gazetă de perete,

piuneze în palme pe-o golgotă de hârtie, vei fi și tu

o schiță chinuită, ilustrare a paradisului terestru,

lume bătută în ace cu gămălie, zvârcolindu-se în ramă

aurită, te poți zbate fixată pe un panou roșu, și poți striga –

ELI, ELI, viață, viață, mizeră viață, dăscălitoare viață,

amarnec chinuitu dintru începutulu – brigăzi de agitație

și săraci cu duhul îți vor trage la sorți cuvintele,

până se stinge zâmbetul mânjit al discipolilor,

mizeria ospețelor, cad aluviunile bunei vestiri, cad,

cu cele cinci degete piaptănă-ți din păr fluturii morți

ai clipei, mătură-ți coșul pieptului strivit de gândaci,

scutură de pe tine roiul muștelor verzi, nimbul răsunător

al putrezirii, las’ să cadă, dacă totul e rămășiță, iar tu

te-nvârți pe nebuna-ți bicicletă printre resturi de idei,

până la intelect și mai departe Dii, Rosinante, năucă

bicicletă, Pegas albastru, tu, fier vechi – asta ești,

cândva vor veni după tine pionieri, îți vor pune cunună

și te vor arunca la muntele de rugină, ura,

dii, Rosinante, înainte, tot înainte: nebuloase

speriate gesticulează la noul orizont,

neștiutoare de carte – morile de vânt ale libertății!

*

Muzeul còpiilor

(Másolatok múzeuma)

1. Fragment de odă

(Ódatöredék)

…atunci bărcile au fost aruncate trosnind pe țărmul

farului, trosnet de cedru lucitor în aurul verii

mediterane – au alunecat coastele pe mal, în ochii prundișului

ardeau zece mii de sori. Bătrânul ședea pe stânca albă ca neaua,

stătea acolo întors cu spatele oracolelor mării, cu spatele la minunatele

jivine din valuri – au pierit focile, sirenele deja sunt mute,

morți sunt și zeii, a pierit și ultimul cuvânt din rațiunea

brizei. Privește cum ședea Bătrânul. A stat aici cu spatele

la peisajele sărate ale refluxului, statuile schimbătoare ale apei –

cu spatele la sine, cu spatele… Stătea cu spatele, singur, nu

i-am văzut niciodată chipul – poate nici n-avea barbă, poate nici

chip n-avea. Nu, niciodată nu i-am văzut fața, numai lumina moale

a cefei și linia înțeleaptă a coloanei – spinarea lui e o stelă

de legământ, lespede goală de piatră cu cicatricele universului…

________

Din Itinerarium poeticum al lui Anonymus Smyrnaeus (strofa a II-a)

*

3. Panegiric lui Konstantinos P. Kavafis 

(Panegirisz Konsztandinosz P. Kavafishoz)

Tu ai inventat, bătrâne, tu ai inventat amărăciunea

lui Alcibiade și imnurile lui Calimah, molia cărților.

Tu ai scornit totul – visul elen, nebunia măsurii,

părelnicul ecou al cuvintelor și Ithaca cu tighel de spumă,

ca să te poți întoarce acasă. Ia-ți adio de la catalogul

bibliotecii și de la statuile din Serapeum – încă o

plimbare prin grădina muzeului printre efebii declamatori,

apoi nu vei mai auzi corul focilor din mare. Totuși, câteva

rânduri acre îți vor smulge un surâs, vei uita și orașul

plin de lumini când vei atinge arhipelagul frumuseții…

Și te vei întoarce acasă în monologul etern, oricum

adânca noapte ptolemeică a solitudinii va dăinui –

viața, marele rol de vis, s-a distribuit altora. Atica

îți veghează agonia – nici cartea, nici hetaira nu te pot

consola. Până unde-i poezia, bătrâne, de unde liniștea

care ne inundă, spune, de unde vine frumusețea?

_______

(Fabritio Marsati: Armonia dedalica – Milano, 1959)

*

Spre treizeci, pe o temă de Hölderlin

(Harminc felé, Hölderlin-témára)

Te uită, fructul începe să devină incandescent,

praful se retrage în fața mușcătoarelor vânturi,

pare că dârdâie pământul –

grindina bate în iulie semănăturile,

îi lucesc dinții albi ca lebedele,

foșnește cerul: duium de stele mute

tremură în băltoaca oarbă.

Vai, de s-ar coace ochiul: lumina sa

ar prinde gustul unor veri mai depărtate,

ar vedea neînrobite minuni

de-a lungul drumului, în piețe largi –

argintul unor prădalnice timpuri

se furișează hoțește-n părul meu tânăr,

ca un filon multimilenar. 

*

Ars memoriè

            Memoria lui Jorge Luis Borges

Generații de texte și orașe

în ruină: conversația

pietrelor în Caldeea.

Muzeul cărților nescrise

ale cunoașterii: pustietatea

Patagoniei pe o coală de hârtie,

fiece rând pierdut

al lui Anonymus Smirnèus – inscripție

în interiorul

unui vas din Khorasan,

literă izolată

a unui atlas inutilizabil.

Infinitul tigru

e simetria unui fir de praf:

armonia dintr-o a treia

privire a lui Ianus – sclipirea

pumnalului

în înțelepte mâini umaniste.

Neantul: cifre,

lupe, lentile, astrolabi –

trestia lui Pascal,

geometria lui Spinoza.

Jocul destinului: gura unui leu

de piatră în Veneția, rugul magic

al lui Giordano Bruno și bătrânul cais

înflorind în iarna barbară.

Perpetuum carmen:

fumul crematoriilor,

fluturele lui Zhuangzi

într-un peisaj al evantaiului celest,

visul labirintului –

centrul bibliotecii

în gândurile unui trandafir,

tot ceea ce-i impenetrabil,

poate o grădină de tamarisc

în Tauromenion: atotcuprinsul

sau haosul sau hexametrul –

versuri traversând în viteză

deșertul de stele.

Poezia: Ithaca

cu țărmuri invizibile,

clipa pământului

în universul unui cuvânt.

*

Tinerețea unui unicorn

(Egy unikornis ifjúsága)

Am fost nemilos și fericit, umeri

feminini mi-au lucit, totuși sălbatic

am rămas, hoinar crezând că-n ascunzișuri

sunt liber – bizar animal poetic.

De vânt mă hăituia, împungeam spuma

nopții cu luciosu-mi corn, din desișuri

pândeam spirala de ceață a nimicului –

albeața din ochi într-ale zeilor leșuri.

Coama-mi făcea lângă Sirius mărgele,

fruntea încinsă între sâni de fată

se odihnea, cometă vie – în raze

fragile care și-acuma mă scaldă,

         când sub frunte crud ca vânătorul

         se furișează și-i gata cuvântul…

*

Orație de nuntă

(Nászdal)

Scoate-ți inelul,

aruncă-l în spuma stearpă:

să se scufunde-n adânc legănat,

să-l înfieze liniștea,

uterul magnetic să-l primească

în sine – în clipita sufletului

să plutească,

eterna rânduială să-ți înfieze

moartea: oceanul

răscolit al nopții.

Lucește inelul,

se scufundă-n rotire:

piatra prețioasă se încinge-n afunduri,

piatra-i prețioasă închide necuprinsul

în propria-i montură,

deși ea în sine e nimic –

pentru că-n veci există ceea ce nu mai e, precum

pașii luminii selenare pe iarba înnoptată.

Se scufundă inelul,

se rotește-n spații:

piatra prețioasă pulsează-n adânc,

ascunde posibil și imposibil:

închide în propria-i montură

șansele întregului,

deși ea în sine e nimic –

ca melodia unor ode

oarbe, zbaterea șovăitoare

în colivia muzicală a unei lăute. Dar

omniprezentă este acolo speranța: înnebuniți,

poeții scutură

gratiile colosale ale cântecului.

*

Tur de expoziție

(Tárlatvezetés)

lui Csontváry¹

Uită-te numai la Soare, unicul soare,

această paletă-n rotire nebună,

urmărește numai lagunele ochiului

despicat – creasta valului în surpare

și frunzișul răscolit de frumuseți, precum

cascadele caișilor înspumați. O,

alb crud ce te fură – admiră-ndelung

țărmul încins de stâncă, fragilele arcade

albastre ale apei și eternul Zid al Plângerii,

marea.

…Vai, dansul rădăcinilor de cedri – memoria

prezentului. Balcon plutind în amurg

verzui – oraș ivoriu sub pavăza

unui ram de măslin. În așteptare. Sub limbă,

cupole. Nisip răcoros, razele de lună – Atena

sau Taormina. Birjă în noaptea vălurită

a aleii – plutire neștiută. Primăvara

spuma exploziei florale. Încrețirea albastră

a ierbii. Poate zorii la Castellammare di

Stabia. Velele murdare ale unui vânt uscat.

Pe ghizdul fântânii, fată cu crin și amforă.

În praful roș, măgar cu mers greoi. Un ram

de palmier și behăitul caprelor în rut. Ruinele

teatrului grec. Vocea spălătoresei dalmate. În

după-amiaza Illyriei ori a Partenopelui, gustul

cerului de-azur sub limbă – galop poseidonic.

Nesfârșitele coloane din Baalbek, cai eterici,

flacără ițită, dansul rădăcinilor de cedru, vai…

Privește

Al mării Zid al Plângerii, unica noastră zi, privește

pilonii refluxului, pe arcele nevăzutelor poduri

privește-ți surorile – șirul de femei cu sacale

între asfodeli. Să-și amintească de tine-nsetate

caravane și călăreți la adăpătoare, o, albastru

deșert al frumuseții – focul chiparoșilor întunecați

să-și amintească de tine, umbra munților ninși, Etna

și Acropole sub limbă, magmatice vorbe de tine

să-și amintească. Pietre, câini și cerșetori să strige pentru tine.

________

¹ Csontváry Kosztka Tivadar (1853-1919) pictor maghiar a cărui valoare a fost recunoscută târziu. Cea mai cunoscută lucrare se intitulează Cedru singuratic.

*

Vânătoare flamandă cu câini

(Flamand kutyavadászat)

Pictează amurgul zăpezilor –

apocalipsul fulgilor de nea

explodând în globii ochilor. Disperarea

libertății – pictează groaza,

nuanțele albului, chelălăitul haitelor

de câini sălbăticiți în arsura purificatoare

a frigului, geometria schiurilor pe culmea

munților în clipa întunecării, pocnetele

vagi ale alicelor în gerul flamand.

Fisurile văzduhului de aer – îngereasca

reverență a crengilor.

Pictează trei vânători

în plecăciune – hăitași cu verdele mâniei

în zâmbetul crispat. Fundalul e cel obișnuit –

căutătura martorilor mincinoși. Pictează

dorobanți și umaniști din Brabant

în spatele Madonei cu căței, unde chefnesc

fosile cu capă – Canis mater, du bist auch

Jude, mon fils?! Serviete și halebarde – Io sono

ebreo, yo soy hombre, hogyne hungarus sed impius…

Clipeală de patriarh, riduri retrograde

ca scândurile rupte ale unei tribune festive.

Nu uita de detunăturile mijite

în ceruri. Deasupra Preafericitei Cățele

pictează zorii zăpezilor –

rugăciunea celor trei vânători, hibernala curte

marțială a ciorilor. Pictează tuburi

fumegânde de cartuș,

ecoul împușcăturilor în armura goală a ideilor –

panorama scheunăturilor zvârcolite în ținuturi

din care s-a prelins puritatea. Liniștea coloanelor

de aburi în zori sau mârâitul rănit al vântului.

Totul sau nimic – câini tăvălindu-se

în lumina sângerie,

agonia îngerilor

în nemuritorii fulgi de zăpadă…

*

Fragment transilvan

(Erdélyi töredék)

Ca pe zid de transilvane biserici

Urme de fresce, picturi ciuntite

Demult uitate și de Dumnezeu,

Necăutate nici de  raze febrile –

Așa vom fi și noi: invizibili,

Ascunși sub var, în vremuri ruinate

Nici Domnul nu știe: mai suntem oare,

Și cum, de ce, sub câte oarbe straturi

Așteaptă-nvierea eroice riduri,

Pe aspre chipuri zâmbet jucăuș,

De-l mai avem și nu-i desfigurat –

Vom fi ca legendele desuete,

Martiri, sfinți, păgâni mântuiți, iaduri

Și raiuri, judecata de pe urmă

Și marile calvaruri ascunse

Și flendurile picturilor cu criști –

Așa vom fi, fragmente sfărâmate:

Nu prunci, nici regi, nici Sfinte Fecioare,

Doar moloz, doar frânturi de neșansă:

Nu oști învinse, ci copite grele,

Multe picioare, flamuri, răni, cruci fugind –

Așa vom fi: blagoslovitoare mâini,

Paloșe șuierând din nimic înghețat,

Trunchiuri retezate, popoare, membre,

Duh ori secure-și scapără aripa

Deasupra capetelor: ochi plesniți,

Riduri, haine, nimburi fără stăpâni

Zvârlite grămadă, de-a valma –

Așa vom fi toți: opere ce se sfarmă,

Dar dovezi de demnitate-n debandadă –

Cine ne va ghici părțile lipsă,

Cine le-mbină, le pictează-ntr-un tot,

Cine-n noi va recunoaște cândva

Tușele mâinii unui meșter anonim?

*

Fragment transilvan. Restaurare

(Erdélyi töredék. Restaurálás)

Ceea ce a fost: va fi în veci,

căci este mereu prima oară.

Ce s-a petrecut: se petrece și-acum

pentru că se va petrece repetat.

Vom fi precum e scris:

bucăți de fresce pe ziduri de biserici –

doar atât, probabil. Restul, detaliu bizar:

impenetrabile rămășițe de imagini –

toate-odată, într-o singură clipă:

decolorate guri avide de profeți,

săruturi de iude, sfinte fecioare,

lănci, sfinți ladislau, cumani răpitori de fete,

cărți deschise, văzători, orbi, răni,

mantia-nstelată a cerurilor sfârtecate,

Armaghedonul chipurilor sfâșiate –

nu-s cunoscute, nici necunoscute totuși,

precum o tâmplă scorojită în obscuritate…

Pentru că numai tencuiala e nemuritoare –

sufletul dictează distrat evangheliile

eroice ale scorojirii: scrie,

scrie-le acestora, acelora, ba și celorlalți totodată,

slăviți fie restauratorii, conservatorii,

care vin, în numele sfintei bidinele,

să răzuiască într-o nouă restaurare lumina de pe ochii

îndepărtați, albeața evului mediu, ceața ancestrală,

slăviți fie descoperitorii tainicelor semnături,

care sfarmă toracele regilor

îndărătul călăritoarelor de zmei, curvele patriei, lângă paharul

mâniei sfarmă pietrele din dreptul inimii – cămăruțe, adâncituri,

slăvite fie dincolo de picturi, zidite în vremuri aspre,

cântece și potire domnești,

dacă mai scapără-n nimicul ce ne-ajunge până la gât

potirele lui Matia sau jeluitoarele cronici pierdute,

codice: indescifrabile deja.

*

Colibri

(Kolibri)

Minutul zboară cu pliscul îndreptat spre inima mea

Bijuterie a clipelor vii

Sclipește bisturiul minunat al liniștii

Colibri ce vibrează invizibil

Încă-mi trimit mesaje bătăile albăstrii

Fără mine se-ndepărtează precipitata bătaie de aripi

A anilor zilele îmi sunt iuți

Ca pârjolitoarele bătăi de inimă ale păsării colibri

Prezentare și traducere de Kocsis Francisko

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 139-144]