Argument

Se știe că rolul științelor umaniste a fost, de la început, acela de a conserva și redimensiona coordonatele patrimoniului cultural, prin cultivarea unei atitudini și a unei gândiri democratice, fundamentată pe interculturalitate, dialog, empatie. Într-un articol din revista „Vatra” (nr. 5/2016) intitulat sugestiv Sfârșitul umanioarelor? De ce mai avem încă nevoie de educație umanistă în universități?, academicianul Mircea Dumitru atrage atenția asupra „decăderii treptate a rolului umanioarelor în universitățile contemporane”, în contrast vizibil cu rolul central pe care l-au jucat în istoria democrației: „Credința mea adâncă și puternică este că știința constituie o dimensiune esențială și constitutivă a identității culturale europene, alături de filosofia greacă și, cultural și istoric vorbind, de religia creștină. Căutarea imparțială și obiectivă a adevărului și a esenței ultime a realității a început cu multe secole în urmă în Grecia Antică, atunci când știința și filosofia nu puteau fi rupte una de cealaltă, deoarece formau o unitate de neseparat. Dar cultivarea științei, cu excluderea celorlalte componente majore ale culturii europene, îngustarea până la eliminarea totală a spațiului de existență academică legitimă pentru cunoașterea și înțelegerea valorilor umane, a subiectivității, trăirilor, emoțiilor sau a gustului estetic, ne vor lăsa sărăciți și văduviți de orice acces la spiritualitatea adâncă și la tradiția multimilenară prin care suntem ceea ce suntem și am ajuns până aici în istorie.” Nevoia de umanioare derivă, astfel, tocmai din dimensiunea morală a educației umaniste, din semnificația sa cognitivă, din utilitatea intelectuală și socială, căci „nu va exista nici un viitor cu sens nici în universități și nici în societatea omenească, servită cultural de către aceste universități, dacă nu va fi recunoscut, păstrat și acceptat pe deplin și în mod semnificativ rolul umanioarelor și al educației umaniste.”

Studiile umaniste se fundamentează pe conceptul umanioarelor din perioada renascentistă, fiind în strânsă relație interdisciplinară cu artele („arts & humanities”) și științele sociale („social-humanities”). Profesorul Daniel David, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, precizează particularitățile universităților care funcționează din perspectiva unei paradigme umaniste: susținerea strategică și sistematică a disciplinelor umaniste, promovarea unei pregătiri umaniste transversale și favorizarea unui spirit civic, a unui „activism social dedicat bunăstării omului.” Învățământul umanist nu este, astăzi, într-o zodie prea fastă: multe universități își restrâng programele umaniste, neeficiente financiar, în ciuda faptului că menirea esențială a unei universități este aceea de a genera cunoaștere – prin cercetare științifică, prin creație artistică, prin forme de educație inovativă, prin dialog intercultural și complementaritate epistemologică. Tocmai de aceea, studiile  umaniste sunt necesarmente fundamentale, prin impactul asupra metabolismului intelectual naturii umane, ca formă a cunoașterii eficiente, artele și științele umaniste având un aspect interdisciplinar elocvent, ilustrat și prin diversele manifestări ale „digital humanities” sau ale domeniilor creative inovatoare. În condițiile în care multe universități sunt focalizate în exces pe „științele și ingineriile naturii”, ignorându-se „contextul etic și normele acceptabilității sociale, context care poate și trebuie să fie dat de științele umaniste” (Daniel David), studiile umaniste trebuie susținute, promovate, încurajate să genereze contexte de acest tip (etic și social). Pe de altă parte, științele umaniste și științele naturii trebuie, desigur, să se adapteze mereu la valori, cerințe, interese și nevoi actuale ale oamenilor, printr-un efort interdisciplinar și intercultural. Studiile umaniste au menirea, între altele, de a activiza demersul educațional, de a proteja valorile democratice, prin cultivarea unor atitudini și valențe pozitive, empatice, prin responsabilitatea etică și exigența valorică, în spiritul unui umanism interesat de nevoile imediate ale oamenilor. Dezvoltarea abordărilor socio-umane transversale conduc, de altă parte, la o serie de noi și relevante strategii și tehnici de analiză a textelor de care cercetarea modernă trebuie să profite cât mai mult, prin investiții în tehnica explorărilor științifice în domeniul digital humanities (computere, scannere, softuri de analiză a textului, soluții de stocare online și offline etc.), în cadrul unor laboratoare de cercetare umanistă capabile să genereze cunoaștere și dezvoltare experimentală. E limpede că cercetarea umanistă are darul de a lărgi considerabil orizontul cunoașterii, de a nuanța situarea noastră în lume, relativizând tipare, stereotipuri și absolutizări, prin perspectiva etică adecvată, a imunizării la îndoctrinare și a libertății de gândire. Este indiscutabilă, astfel, susținerii și dezvoltării studiilor umaniste în paradigmă interdisciplinară și transdisciplinară, inovativă și integratoare, cu valențe etice, democratice, civice. Numărul revistei „Vatra” consacrat perspectivelor studiilor umaniste este ilustrat cu un articol al domnului Andrei Pleșu și cu texte generate de principiile unei deosebit de importante Platforme umaniste de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Le mulțumim foarte mult tuturor autorilor pentru contribuția la acest număr.

Iulian Boldea

*

Andrei Pleșu

Nevoia de umanioare

La începutul lui 2008, într-un editorial din New York Times, Stanley Fish observa că „raportul Comisiei pentru Studii Superioare al Statului New York” abia dacă menționa „artele și științele umaniste”. Evident, nu era vorba de o simplă „scăpare”, de o neglijență întâmplătoare. Era simptomul unei crize de statut, resimțită peste tot în lume, atât în universități, cât și în institutele de studii avansate. O asemenea criză de statut nu se rezumă la o simplă pierdere de prestigiu, la o marginalizare (nedreaptă), la o reformă generală a ierarhiilor cunoașterii. Ea pune în discuție însăși justificarea academică și mai ales socială a „științelor umaniste” și are un efect direct asupra susținerii lor financiare. Când a început această riscantă segregație? Când au început „umanioarele” să fie tratate „ca o limbă străină” (Geoffrey Harpham)? Un răspuns plauzibil ar invoca secolul al XIX-lea, cu spectaculosul salt înainte al științelor naturale. Gangolf Hübinger îl amintește, în acest sens, pe fiziologul berlinez Emil du Bois-Reymond care clama, într-o conferință din 1877: „Kein griechisches Scriptum mehr!” („Gata cu grecismele…), și pe Georg Simmel, care vorbea, încă din 1911, de o „tragedie a culturii”, într-o epocă tot mai puțin interesată de „formarea caracterelor” în sensul umanismului clasic și tot mai preocupată de „competențe” exterioare, axate pe ideea de carieră. Thomas Mann, în 1929, evoca, la rândul lui, un „ethos al umanității burgheze” care ar merita să fie „salvat”. Binomul „științe ale naturii” – „științe ale spiritului” e „dramatizat”, în anii ’50 ai secolului trecut, de cartea celebră a lui C.P. Snow despre „cele două culturi”. Ce e mai important pentru „omul modern”? Să știe legea a doua a termodinamicii sau piesele lui Shakespeare? Acest mod de a pune problema nu favorizează dialogul și complementaritatea, ci, mai curând, excomunicarea reciprocă. Inevitabil, au apărut avocați ai tuturor nuanțelor: umanioarele erau, încă de la începutul secolului trecut, în situația de a fi „apărate” (vezi lucrarea lui Irving Babbitt din 1908 despre studiul literaturii în colegiile americane). Astăzi, dezbaterea s-a întețit, implicând tema supraviețuirii academice a unor discipline care, până mai ieri, păreau subînțelese. Există și argumentele unei „nobile gratuități” (cf. Stanley Fish: „La întrebarea «La ce sunt bune științele umaniste?» singurul răspuns onest este că nu servesc la nimic. (…) Au o valoare intrinsecă”) și cele ale unei anumite melancolii romantice (cf. Anthony Kronman, care arată în ce măsură „științele umaniste” au meritul de a stimula simțul valorilor, cunoașterea de sine, capacitatea de a înțelege diferențele culturale, creativitatea, imaginația, spiritul de toleranță etc.). Se admite, de asemenea, că dialogul dintre oamenii de știință din toate domeniile (inclusiv științele naturii) nu poate fi decât favorizat de un fond cultural comun, întreținut de studiile umaniste. Geoffrey Harpham merge până la a spune că până și criza prin care trecem toți la ora actuală ar putea fi mai bine înțeleasă și mai eficient depășită dacă s-ar acorda mai multă atenție „naturii sociale și imaginative a valorii”, conglomeratului de încredere, speranță, iluzie, lăcomie și teamă care decid, în asemenea momente, comportamentul uman, dincolo de calcule și statistici. Economiștii nu greșesc prin lipsă de precizie, ci prin abuzul preciziei. A accepta – în trena științelor umaniste – „caracterul ficțional al realității” e a fi cu un pas mai aproape de cauzele crizei… Mai nou, Martha Nussbaum, în cartea Not for Profit. Why Democracy needs the Humanities („Nu pentru profit. De ce are nevoie democrația de științele umaniste”), insistă asupra necesității de a muta accentul de pe „formarea profesională” pe o educație de tip socratic, implicând arta argumentării, gândirea critică, atenția la alteritate.

În România, am putea aduce, în favoarea „umanioarelor”, un argument în plus, legat de experiența istorică a unei țări care, vreme de aproape 50 de ani, a stat sub presiunea ideologică a unei dictaturi. Științele umaniste au constituit, în toți acești ani, singura supapă de supraviețuire a cultului pentru valori, pentru demnitatea spiritului, pentru curaj civic. Puterea politică a intuit „pericolul”, subversiunea latentă, a culturii umaniste și și-a concentrat asupra ei toate mecanismele cenzurii. Nu fizica, nu chimia, nu matematicile au fost vizate de vigilența ideologică, ci tocmai umanioarele. Ar fi trist ca regimurile democratice de astăzi să înțeleagă mai puțin importanța studiilor umaniste decât o înțelegea un regim dictatorial. Și ar fi trist să nu se înțeleagă ce se poate pierde prin neglijarea unui district al cunoașterii al cărui rol în salvgardarea demnității umane a fost și trebuie să rămână decisiv. Avem toate motivele ca, tocmai într-o fostă țară comunistă, să punem un accent special pe dezvoltarea științelor umaniste. Ele sunt însoțitorul și sprijinul ideal in dürftiger Zeit și beneficiază de resurse încă nevalorificate în spațiul Europei de Est.  

 (Text publicat în revista Dilema veche, nr. 424 din 29 martie – 4 aprilie 2012, preluat cu acordul autorului)

*

II. Platforma umanistă a UBB

Daniel David

Introducere. Principii ale Platformei Umaniste a UBB

Înainte de a discuta despre fundamentele Platformei Umaniste a UBB, cred că este important, fie și succint și sintetic, să înțelegem ce a fost și ce este în prezent „umanismul”, deoarece de-a lungul istoriei conceptul și-a schimbat sensurile și semnificațiile, uneori destul de dramatic. În preistorie este probabil riscant să analizăm umanismul, dar, înțeles ca un demers de focalizare pe om, probabil că o serie de mărturii arheologice (obiecte de artă, pregătirea mormintelor etc.) arăta că omul s-a preocupat de uman din cele mai vechi timpuri, alături de lupta sa pentru a supraviețui și a prospera în relația cu natura înconjurătoare. În perioada antichității, primele interogații ale vechilor „filosofi” au fost în primul rând tot asupra naturii (Școlile din Milet, eleată, ioniană, atomistă etc.). Socrate schimbă însă paradigma și pune analiza omului în centrul cunoașterii și a demersurilor filosofice, fără această cunoaștere progresul în alte forme ale cunoașterii fiind limitat. Protagoras afirmă la rândul său, tot cam prin acea perioadă socratică, că „omul este măsura lucrurilor”. Deși nu va rămâne mereu centrală, paradigma socratică a făcut ca de atunci încoace orice demers serios de cunoaștere să includă și omul. În perioada greco-romană, umanismul era poate cel mai bine exprimat prin cele șapte arte liberale – formulate mai târziu ca trivium (gramatică/logică/retorică) și quadrivium (aritmetică/geometrie/muzică/astronomie) – pe care trebuia să le stăpânească un bun cetățean. Așadar, simplu spus, umanismul se referea aici mai ales la un demers de focalizare pe om, care pentru a fi un om bine realizat și un bun cetățean trebuia să fie expus celor șapte arte liberale. În perioada medievală, rolul central în cunoaștere a fost preluat de cunoașterea legată de divinitate. În primele formule ale universităților medievale umanismul nu a avut un rol central, deși pregătirea umanistă, înțeleasă în vechea formulă antică a celor șapte arte liberale, condiționa în mod propedeutic intrarea la nivelurile superioare ale cunoașterii, și anume medicină, drept și nivelul suprem al teologiei. Umanismul devine nivel obligatoriu în formarea universitară mai ales în perioada Renașterii, când „umanistele” (studia humanitatis – literatura, istoria, geografia umană etc.) făceau parte din nivelul secundar, care pregătea intrarea la studiile superioare (filosofia, urmată de drept sau medicină sau teologie). Începând cu perioada modernă ariile umaniste nu mai sunt văzute doar ca prerechizite pentru studiile superioare, ci devin ele însele studii superioare. Iar în perioada contemporană, conceptul de „umaniste” se bazează pe cel din perioada Renașterii, dar s-a extins, incluzând și teologiile și filosofia și devenind strâns asociat cu artele („arts & humanities”) și cu științele sociale („social-humanities”). O altă înțelegere contemporană se referă la o abordarea atee/antireligie, înțelegere care nu are legătură însă cu platforma discutată aici.

În prezent, o universitate care funcționează într-o paradigmă umanistă are mai multe caracteristici: (1) susține strategic și sistematic disciplinele umaniste; (2) oferă o pregătire umanistă transversală și (3) își formează absolvenții nu doar ca buni specialiști, ci și buni cetățeni, angajându-se și ca instituție pentru un activism social dedicat bunăstării omului. Să analizăm succint cum se manifestă aceste caracteristici astăzi.

În legătură cu prima caracteristică, asistăm astăzi la un fenomen în care multe universități își închid programele umaniste, deoarece nu sunt eficiente financiar. Dar funcția unei universități este să genereze cunoaștere prin cercetare științifică (și artă prin creație artistică) în toate domeniile cunoașterii, pe acest fond dezvoltând apoi o educație activă, co-creată cu studenții și o relație inovativă cu societatea. Cunoașterea umanistă este aici fundamentală, cu impact asupra bunăstării omului, cu nimic sub cunoașterea naturii. Dimpotrivă, așa cum arăta deja Socrate, autocunoașterea este o condiție a cunoașterii eficiente. La UBB artele și științele umaniste („arts & humanities) sunt susținute în sine și în demersurile lor multi-/inter-/trans-disciplinare (ex. „digital humanities”, industrii creative).

Lansarea Platformei Umaniste a UBB

În legătură cu a doua caracteristică, un alt fenomen interesant în universitățile de astăzi se referă la  o refocalizare excesivă pe „științele și ingineriile naturii”, pierzându-se uneori contextul etic și de acceptabilitate socială, context care poate și trebuie să fie dat de științele umaniste. La UBB, științele umaniste sunt dimpotrivă încurajate să genereze aceste contexte, iar demersurile asupra naturii să fie integrate într-un astfel de context (STEM+ și anume o abordarea socio-umană transversală în „Science-Technology-Engineering-Mathematics”). Când vorbim de acceptabilitate socială nu înseamnă că științele/ingineriile naturii trebuie să se adapteze mereu la valorile/interesele/nevoile actuale ale oamenilor; unele dezvoltări din cadrul științelor/ingineriilor naturii pot crea noi valori/interese/nevoi, dar acest lucru trebuie făcut explicit, cu co-participarea și consimțământul oamenilor.

În fine, în legătură cu a treia caracteristică, multe universități și-au simplificat curriculumul, din motive de timp, efort și bani, eliminând adesea din diverse specializări disciplinele umaniste. Ajung astfel să aibă poate buni specialiști, dar nu și buni cetățeni! La UBB descurajăm acest lucru și angrenăm demersuri complementare prin care oferim cursuri transversale de logică, retorică și teoria argumentării, astfel încât absolvenții UBB să fie buni specialiști, dar și buni cetățeni. În acest context și universitatea devine activă social, pentru protejarea democrației și a drepturilor omului.  

În concluzie, o paradigmă umanistă a unei universități nu este importantă doar pentru a susține științele umaniste, așa cum sunt acestea definite astfel. Este vorba despre o dinamizare inovativă și responsabilă a întregului demers academic de cunoaștere și de un angajament pentru o pregătire complexă a absolvenților, cu impact și asupra bunăstării personale, inclusiv de un angajament instituțional pentru un activism civic în numele democrației și al drepturilor omului. Această paradigmă umanistă la UBB există și va fi dezvoltată și mai mult pornind de la Platforma Umanistă a UBB, ale cărei principii au fost prezentate la nivel de viziune în acest scurt text de introducere.

*

Florin Streteanu

Spre o regândire necesară a Ideii de Universitate

Horea Poenar: Florin Streteanu, din postura ta de președinte al Senatului din Universitatea Babeș-Bolyai, cum vezi principiile Platformei Umaniste elaborate recent de către un grup important de profesori din Universitate?

Florin Streteanu: Înainte de toate aș sublinia importanța demersului: este, dacă nu singular, printre foarte puținele încercări din spațiul academic autohton de a aduce în atenție problematica disciplinelor umaniste și de a reveni cumva la conceptul de Universitate pe care ni-l amintim cu toții, cei care desigur avem deja încet, încet, o vârstă. Cred că, dacă e să mă refer strict la principii, e vorba de un ansamblu bine articulat, aș zice, de principii realiste. Desigur, unele dintre ele vor rămâne probabil la stadiul de deziderate în contextul economic și social actual, dar e foarte bine că lucrurile sunt spuse, e foarte bine că problemele sunt aduse în atenție și că încercăm să stabilim, cel puțin, unde vrem să ajungem. După care, evident, vor trebui făcuți pași mai mărunți sau mai mari pentru a ajunge acolo unde ne propunem. Cred că primul pas este extrem de important pentru a stabili cum vedem o universitate în secolul XXI.

HP: Crezi, așadar, că în contextul actual punerea în discurs și asumarea instituțională a unor asemenea principii este deja un pas important?

FS: Da. Era o necesitate, nu doar ceva util, ci ceva cu adevărat necesar.

HP: Universitatea noastră încearcă și evident depune eforturile necesare și cred că și avansează în dorința de a fi o universitate mai apropiată de ceea ce se numește world class. Ținând cont de faptul că, în Occident mai ales, la nivel de politici împotriva disciplinelor umaniste sau componentelor umaniste din științe s-au ridicat deseori voci invocând lipsa de rentabilitate a acestora, faptul că ele nu aduc neapărat un câștig tehnologic etc. Crezi că aceasta Platformă Umanistă ne ajută în dorința de a ajunge la un nivel world class sau ne pune mai de grabă piedici și ne portretizează într-o lumină conservatoare?

FS: Eu cred că nu trebuie să punem semnul egalității între modelul de universitate world class pe care vrem să o construim și un model de universitate antreprenorială. O universitate world class e mai mult decât o universitate antreprenorială. O universitate world class are nevoie de o componentă umanistă și, într-o asemenea universitate, nu numai că principiile umaniste își găsesc loc, dar pot fi cu adevărat utile și aici este, zic eu, meritul proiectului, că a încercat o analiză a modului în care practic disciplinele umaniste își pot găsi locul și pot ajuta diversele zone din universitatea noastră, începând, sigur, cu zona științelor tari și până la zona artistică sau teologică. Deci categoric cred că e un demers care ajută și în nici într-un caz nu pune frână procesului de construcție, de consolidare a unei universității de tip world class.

HP: Una dintre dimensiunile importante ale platformei este tocmai această încercare de a revitaliza transdisciplinaritatea: întâlnirea și intersecția domeniilor de cunoaștere. Din perspectiva ta, ca Președinte al Senatului, cum crezi că în ziua de azi, ca universitate, putem pune în practică această transdisciplinaritate în contextul în care mulți ani s-a mers pe un decupaj mai strict al disciplinelor și ceea ce a avut de suferit a fost tocmai această intersecție dintre ele?

FS: Din păcate, este foarte greu de remediat acest decupaj în contextul finanțării actuale, fiindcă în condițiile în care finanțarea vine în principal pe student echivalent, evident că fiecare facultate a încercat să-și reducă costurile, iar această reducere a afectat disciplinele care nu erau din zona facultății respective. O revenire la un moment anterior finalului anilor `90 e greu de imaginat atâta vreme cât nu este regândit sistemul de finanțare, dar asta nu înseamnă că nu putem face lucruri. Sunt lucruri pe care Universitatea a început deja să le facă, spre exemplu introducerea unor cursuri transversale de teoria argumentării sau de logică și pot fi gândite și altele.

HP: Inclusiv un curs de gândire umanistă, în faza de experiment pilot.

FS: De ce nu? De asemenea, e necesară o mai mare flexibilizare a planurilor de învățământ prin care studenții să poată – și această posibilitate de altminteri există în zona disciplinelor opționale – să-și aleagă cursuri oferite de alte facultăți. Sigur, din păcate, e foarte puțin utilizat la nivel de universitate acest mecanism, în general recurg la el studenții care urmează două facultăți în paralel și atunci, sigur, le e mai simplu să-și aducă un curs sau două de la o facultate la cealaltă, dar cred că vor trebui găsite mecanisme de încurajare, forme de a-i stimula să facă acest lucru. Poate nu este nici suficient de bine cunoscută această posibilitate pe care o au, pentru că, din experiența mea ca decan la Facultatea de Drept, aveam relativ puțini studenți care, dacă nu urmau două facultăți, alegeau să meargă la o altă facultate să aleagă un curs de acolo, dar, de multe ori, aceste cursuri – și asta era partea bună a lucrurilor – erau în zona disciplinelor umaniste. E clar că, dacă ești student la Drept, probabil nu te duci să-ți iei un curs de algebră superioară, dar iei un curs de la Filozofie, de la Litere, de la Istorie, dacă te interesează ceva anume. E un început și cred că ar trebui mers mai departe pe această zonă astfel încât să-i facem să conștientizeze avantajele pe care le poate oferi alegerea unor discipline din zona curriculară a unei alte facultăți. În cazul de față a facultăților umaniste.

HP: Platforma Umanistă vorbește nu doar de revitalizarea domeniilor de cunoaștere tradițional umaniste, ci și de o componentă umanistă a fiecărui domeniu de cunoaștere. Din perspectiva ta de expertiză, competență și experiență profesională în domeniului dreptului, cum vezi această componentă umanistă a dreptului în ziua de azi?

FS: Da, aici avem și noi aceeași problemă despre care am vorbit, aceea a decupajului. Îmi amintesc că la succesivele modificări ale planurilor de învățământ de-a lungul timpului au dispărut discipline care, desigur, veneau dintr-o altă zonă curriculară. Mi-amintesc că în vremea studenției mele aveam anumite cursuri facultative: curs de limbă latină, retorică, mai multe cursuri din zona filozofiei. Actualmente există în planul de învățământ un curs de filozofie a dreptului, dar nu mai mult de atât. E o consecință care a fost determinată de acest sistem de finanțare. Pe de altă parte, trebuie să constatăm că dreptul în ultimii ani, și când spun dreptul mă refer la reglementările adoptate, devine extrem de tehnic și asta ne îndepărtează de principii. Juristul devine un fel de inginer, un fel de tehnician al aplicării legii, ceea ce evident afectează creativitatea, adaptabilitatea la varietatea situațiilor juridice.

HP: Poate afecta inclusiv actul justiției în dimensiunea etică.

FS: Firește! Și pentru că situațiile cu care ne întâlnim în practica judiciară sunt extrem de variate este foarte greu pentru legiuitor, dar și pentru judecător, dacă norma este foarte strictă, să le introducă, la fel ca într-un pat al lui Procust, în acel tipar. Desigur, reprezintă o tendință actuală, nu doar la noi, această idee de previzibilitate a legii, faptul că norma juridică trebuie să fie foarte clară, precisă. În realitate însă o normă foarte detaliată și tehnică nu devine mai ușor de înțeles pentru o persoană fără cunoștințe de specialitate. E adevărat că poate devin mai ușor de aplicat pentru cine s-a format într-o asemenea logică, dar nu cred că e cea mai bună soluție, de aceea e foarte importantă întoarcerea la fundamentele dreptului, la fundamentele filozofice, istorice ale dreptului, la specificul național al unor instituții juridice, lucruri care se întâmplă, din păcate, din ce în ce mai puțin în zilele noastre.

HP: Cum crezi că, în acest caz particular, o facultate cum este cea de Drept, dar lărgind și la celelalte facultăți ale universității, poate remedia această situație în mod concret?FS: Aici sigur că sunt lucruri care pot fi analizate pe mai mult paliere. Dacă ne întoarcem la planurile de învățământ, soluția ar fi să diversificăm oferta și prin întoarcerea spre discipline care nu se situează strict în aria curriculară a dreptului, dar în egală măsură este extrem de important ceea ce facem în actul de predare. Ideea este de a-l învăța pe studentul jurist să înțeleagă principii mai mult decât să memoreze norme, care astăzi sunt în vigoare dar mâine vor fi înlocuite cu altele, iar asta nu se poate face decât dacă și cadrul didactic de predare stăpânește fundamentele filozofice și stăpânește teoria argumentării, logica. Dincolo de materiile pe care le avem în planul de învățământ cred că sunt importante și din perspectiva cadrelor didactice care predau dreptul și, desigur extrapolând, care predau și alte discipline, iată, mai departe, aspectele etice. În foarte multe situații problemele au fost semnalate în spațiul public exact în această zonă a dreptului, a științelor sociale în general. Poate nu întâmplător, uneori fiind insuficientă această componentă din procesul de formare a viitorilor juriști sau specialiști în administrație.

HP: Tot din perspectiva aceasta a experienței tale în zona dreptului și a cadrului legal, ce crezi că ar trebui să se schimbe la nivel de legi, la nivel național, pentru ca principiile Platformei să fie mai ușor de pus în practică. Ce sugestii ai în acest sens?

FS: E limpede că un element care ar ajuta foarte mult ar fi o regândire a sistemului de finanțare. Oricum am vedea lucrurile, fără o finanțare corespunzătoare nu se poate face ceea ce ne-am dori.  Astfel e de regândit acest sistem al finanțării pe student echivalent, e de regândit sistemul de finanțare suplimentară pentru că, până la urmă, deocamdată sunt inevitabil avantajate, pe actualele criterii, științele tari, sunt avantajate publicațiile care se situează într-o anumită zonă care nu este neapărat cea mai confortabilă pentru științele umaniste, nici pentru Drept, de altfel. Apoi, sigur, în măsura în care se păstrează acest sistem, ar fi nevoie măcar de o regândire a coeficienților, pentru că există discrepanțe mari: coeficientul de finanțare pentru zona umanistă este 1, pe când în alte zone el este vădit mai mare, fără ca asta să se reflecte în mod necesar în cheltuielile reale. Dacă ne uităm și în alte zone în care coeficientul este mai mare, cea mai mare parte a banilor asigură acoperirea cheltuielilor de personal, or aceste cheltuieli sunt aceleași fie că vorbim de umanioare, fie că vorbim de inginerie sau informatică. Prin urmare, ar trebui gândită o reașezarea a acestor coeficienți de finanțare. Apoi, lăsând la o parte finanțarea, este foarte important și ce se întâmplă cu modul în care absolvenții acced pe piața muncii, fiindcă de foarte multe ori, dacă e să iau exemplul profesiilor juridice, marea majoritate a examenelor care permit accesul în profesiile juridice se desfășoară sub forma unui test grilă. Pentru a rezolva un test grilă, trebuie să recunoaștem, ai nevoie de o memorie foarte bună și de logică, în funcție de modul în care sunt formulate întrebările, dar, în orice caz, nu este genul de test care să valorizeze cultura pe care candidatul o are, nu este tipul de examen care să încurajeze studentul la a citi altceva, la o formare umanistă în sens larg.

HP: Pentru regândirea acestor lucruri, crezi că obstacolele se află la nivel național, în mentalitatea politicienilor noștri sau chiar mai sus la nivelul politicilor educaționale ale Uniunii Europene?

FS: Cred că e un trend general, iar la noi lucrurile sunt un pic mai grave, dată fiind și conjunctura economică, modul de finanțare al universităților care nu are la bază o ierarhizare acestora. Dincolo de asta, cred că e o tendință care poate fi regăsită peste tot în Europa și nu numai, chiar dacă, spre deosebire de noi, în alte state, măcar la nivel de analize, aceste lucruri se spun și nu numai de către universități, ci la nivel politic, de comisii pentru învățământ din cadrul parlamentelor sau de către ministere. Cel puțin este adusă în atenție această problemă. Ea există peste tot, în intensități diferite, nu e ceva specific nouă, o regăsim și în Italia, Spania, Germania sau Statele Unite.

HP: Reîntorcându-ne la Universitatea noastră și revenind la perspectiva ta de Președinte al Senatului, pornind de la această Platformă Umanistă, pentru a vedea dacă am avansat sau avansăm, unde crezi că ar trebui să fim, ca universitate, din perspectiva a ceea ce noi putem face în cinci sau zece ani pentru a putea spune că am progresat în această direcție?

FS: Eu cred că ceea ce putem face fără să depindem foarte mult de finanțări sau de factori externi ține de o mai bună organizare în ceea ce ne privește: planuri de învățământ, cursuri transversale etc. Desigur, toate implică costuri, dar nu sunt costuri pe care o universitate de talia noastră să nu poată să le asume. E nevoie și de o mai bună informare a studenților cu privință la existența acestor cursuri, conferințe sau prelegeri. Spre exemplu, dacă la Facultatea de Filozofie se întâmplă ceva, e bine să se știe peste tot. Trebuie să punem accent pe modul în care circulă informația în universitate. La urma urmei, nu mai suntem în epoca afișelor, pe care le punem pe perete și sunt văzute doar de studentul de la facultatea respectivă care trece pe lângă ele. Cred că, încet-încet, studenții noștri, și nu doar studenții, fiindcă, repet, este extrem de important aportul cadrului didactic, indiferent dacă acesta este jurist, inginer, informatician sau preot, în a stimula apetitul studenților pentru această zonă. Cred că ar trebui să încercăm, în primul rând, să comunicăm mai mult între noi. Să știm unii ce fac ceilalți și să popularizăm evenimentele între facultăți și cred că încet-încet lucrurile pot avansa în direcția dorită.

HP: Crezi că am putea gândi niște criterii de performanță, niște standarde prin care să cuantificăm acest nivel de performanță în anii care urmează?

FS: Mie întotdeauna mi-e teamă de aceste cuantificări, standardizări și raportări, pentru că e foarte greu să cuantifici din perspectivă calitativă lucrurile. Sigur, întotdeauna putem face o evaluare cantitativă, dar de cele mai multe ori ea este lipsită de substanță, ne ascundem după cifre și nu ne mai uităm la ceea ce se află în spatele lor, de aceea nu cred că e un proces care poate fi normat. Sigur, putem să o spunem, fiecare facultate va pune în planul de învățământ un curs din zona asta, însă dacă nu va fi interes… Lucrurile trebuie făcute din convingere. Nu știu dacă le putem face de sus în jos, ci mai degrabă cred că ar trebui să vină de jos în sus.   

HP: Există și pericolul ca tocmai aceste măsurători să afecteze negativ activitatea în sine pe care o măsoară, pentru că activitatea începe să se facă din perspectiva cifrelor și nu a conținutul și a proceselor specifice domeniului respectiv. Și atunci, dacă nu putem și nu e corect să măsurăm, putem mai degrabă judeca?

FS: Categoric da! Cred că e mult mai eficient.

Interviu realizat de Horea Poenar

*

Horea Poenar

Lecțiile trecutului, mizele prezentului și semnele din viitor. Care este timpul universității?

Care este lecția pe care am putea-o reține din următorul decupaj: ce au în comun, dacă ne limităm atenția doar la secolul al XX-lea, cursurile ținute de Alexandre Kojève despre Hegel, seminarul, în diferitele sale forme de-a lungul anilor, condus de Jacques Lacan, cursurile lui Michel Foucault sau cele ale lui Gilles Deleuze sau Roland Barthes sau Jacques Derrida? Cum a fost posibilă libertatea lor de gândire, riscurile asumate în cercetare și în construcția unor ipoteze, nomadismul speculativ și poate mai ales abilitatea lor considerabilă de a crea școli de gândire, de a radia influențe care continuă și azi și care sunt în primul rând relevante pentru că au traversat fără probleme domeniile de cunoaștere și decupajul administrativ al disciplinelor predate în sistemul de învățământ? Ipoteza prin care se construiește un posibil răspuns nu va surprinde probabil pe nimeni: efectul colosal al acestor cursuri, schimbările de paradigmă și de (auto)definire a cunoașterii pe care le-au făcut posibile a fost direct proporțional cu survenirea lor într-un context fără povara birocratică și conformistă, neîncrederea sistemică în profesorul umanist și în afara obligației de a construi un CV, de a alerga după fonduri, de a dovedi pas cu pas propria valoare în fața unui sistem kafkian etc. Nu va surprinde de asemenea pe nimeni afirmația că între timp lumea (academică și nu numai) s-a schimbat în moduri decisive. Multe dintre aceste mutații sunt punctate cu precizie de Platforma Umanistă inițiată și propusă de UBB în același timp cu efectul nefast în spațiul larg al societății, al sferei publice și al funcționării unui sistem democratic. Adaug aici doar câteva date și analize recente.

Multe dintre universitățile lumii – și mai ales din ceea ce reprezintă aria anglo-saxonă la care ne raportăm și ale cărei reguli le-am preluat – sunt în pragul falimentului, prinse în cercul vicios al unor investiții masive pentru a crea facilități atractive pentru studenți dispuși să plătească taxe tot mai mari și mai ales în goana după studenți internaționali, din piețele considerate în creștere (mai ales Asia), făcând uz de brand-ul norocos de a fi o instituție americană sau britanică. Spre exemplu în 2018 deja 39 de universități britanice dezvoltaseră campusuri în China, Bangladesh, Tailanda sau Emiratele Arabe Unite. Investiții de acest gen au avut și au ca efect reducerea fondurilor pentru programele umaniste. În 2021, Ministrul Educației (Education Secretary) în Marea Britanie, Gavin Williamson, susținea o necesară reducere a fondurilor dedicate zonei umaniste cu până la 50% pentru a privilegia ceea ce considera că sunt „high-value subjects”. Consecințele se văd peste tot. În 2023 Universitatea din Brighton se vede nevoită să demită 110 de universitari din zona umanistă, preferând o investiție majoră într-un campus atractiv pentru potențiali noi studenți. University of London sau University of East Anglia au luat în 2023 măsuri similare: 140 de universitari în primul caz și un număr nespecificat de reduceri de personal și cheltuieli în al doilea caz. Nu lipsesc, desigur, analizele critice ale acestor măsuri și majoritatea leagă această deteriorare majoră a universităților britanice de fenomenul privatizării și al adaptării la sistemul economic capitalist în faza sa definită deseori drept neoliberală. În cazul Marii Britanii, aceste mutații au debutat cu măsurile luate în 1998 de Tony Blair și s-au agravat de-a lungul anilor. Într-o analiză recentă realizată de Sarah E James, profesor la Liverpool School of Arts, în timp ce salariul unui vice-chancellor într-o universitate britanică e în medie de 385 000 de lire sterline, reducerile de cheltuieli sunt masive în acele domenii de cunoaștere considerate incapabile de a produce profit și capital. În concepția autoarei, într-un articol publicat în iulie 2023 în Art Monthly, „idealurile și funcțiile care defineau universitatea ca o instituție publică s-au prăbușit. Ideologia pieței impune devalorizarea practicii pedagogice și a cunoașterii non-instrumentalizate. Aceste principii sunt abandonate în favoarea unui vertij irațional în căutarea acumulării de capital dincolo de mijloacele de a-l investi. Această logică a maximizării profiturilor și a extinderii continue e cauza prăbușirii vizibile a sistemului.”, fapt vizibil în realitatea că, în afara Oxford și Cambridge, toate universitățile britanice sunt, în analiza serviciilor de rating ale unor instituții cum este Moody, „on negative watch” din cauza împrumuturilor masive pe care le-au acumulat în ultimii ani. Există de asemenea o mișcare îngrijorătoare împotriva oricărei chestionări sau forme de rezistență din partea staff-ului academic sau a studenților: Manchester University, spre exemplu, a amenințat cu demiterea sau excluderea celor care participă în forme de protest sau grevă împotriva măsurilor luate în ultima vreme. În analiza lui Sarah E James, „chiar limbajul rezistenței, activismului și protestului este definit drept problematic și străin ideii de Universitate, altădată spațiul prin excelență al libertății de expresie și de protest.”

Într-un asemenea context, Platforma Umanistă inițiată de UBB e în primul rând o analiză a acestor mișcări și o critică asumată la nivel instituțional a acestor mutații. Ea observă efectele nefaste ale transformărilor impuse educației. Le putem sintetiza aici pe scurt:

– ierarhizarea domeniilor de cunoaștere;

– precarizarea masivă și continuă a unor zone de cunoaștere și a celor care funcționează în cadrul acestora;

– împovărarea birocratică și administrativă a cadrelor didactice în detrimentul folosirii timpului și energiei pentru actul didactic;

– implementarea unor sisteme cantitative de contabilizare și valorizare a performanței academice în locul actului de judecată și de discernământ critic;

– deficite bugetare relaționate cu comercializarea și comodificarea actului educațional;

– poziționarea studentului drept client și a profesorilor drept producători;

– o criză de identitate a umanioarelor prinse între idealuri romantice de autonomie, iluzia aspirațională a unei meritocrații și delirul unei economizări a culturii pe sistemul competiției;

– naturalizarea unor diviziuni sociale

– hiperindividualizarea cu efect grav la nivelul înțelegerii democrației și a funcționării unei sfere publice dialogice, tolerante și în mod autentic multiculturale.

În plus față de acest proces de analiză, Platforma își asumă curajul unui act de regândire a direcției și a Ideii de Universitate. Și aici putem sintetiza pe scurt principiile și măsurile pe care ea le propune:

– reaproprierea timpului pentru reflecție critică și focalizare pe actul didactic;

– reaproprierea abilității de a imagina și a genera cunoaștere în afara sistemelor actuale și mai ales în afara instrumentalizării cunoașterii prin factorii economici;

– reaproprierea imaginației sociale pentru a face posibilă o alternativă la prezent;

– reaproprierea cercetării dinspre sistemul granturilor înspre finanțare continuă, neîntreruptă;

– oferta fundamentată pe cunoaștere în mod autentic folositoare, o cunoaștere  ce nu doar descrie lumea, ci poate să o schimbe (cu accent pe transformare socială la scară micro și macro);

– rezistența asumată împotriva criteriilor pieței;

– contestarea și reducerea masivă a fixației neoliberale pe succesul individual și pe competiție;

– regândirea actelor, metodelor și criteriilor care definesc actualmente finanțarea învățământului, definirea a ceea ce este folositor ființei umane și cetățeanului unei lumi democratice, independența față de piață și definirea expertizei în relație cu procesele cunoașterii, nu cu structurile instituționale.

Ceea ce rămâne de adăugat ține mai ales de detaliile procesului redactării Platformei. Ea este rezultatul a doi ani de întâlniri, majoritatea în sistem săptămânal, uneori în număr mic (sau foarte mic), alteori în grupuri mai largi. Aproape 200 de universitari (dar și reprezentanți ai studenților) au fost la aceste consultări, mai des sau mai rar. Dintre ei, o treime au redactat texte în diferite forme (imaginarea și definirea unor principii, critica unor tendințe, analiza de aproape a unui domeniu de cunoaștere sau a situației unei discipline, propunerea unor soluții acoperind o marjă de la idealuri la cerințe simple și pragmatice etc.). Versiunea finală a Platformei, asumată de Rectorul și Senatul UBB (accesibilă aici integral: https://ubbcultural.ubbcluj.ro/wp-content/uploads/2023/04/Platforma_umanista_UBB_v1.pdf), conține și montează contribuțiile a peste 60 de autori. Oricât ar fi vremurile de nefaste pentru ideile și propunerile Platformei, acest veritabil proiect colectiv, asumat public de o instituție de talia UBB, este, cred, un important act și moment înspre posibilitatea de a redefini Ideea de Universitate. Între timp, UBB a trecut în a doua etapă a proiectului. Fără să așteptăm acele schimbări care nu depind de noi și fără să rămânem la satisfacția de a fi alcătuit și asumat acest text esențial, am trecut la faza experimentării și implementării acestor principii în concretul funcționării universitare. Dacă drumul până la text, pentru a fi democratic și dialogic, a luat aproape doi ani, punerea în practică, atât cât e posibil în sistemul actual, a acestor idei va lua, firește, mult timp. E însă ceea ce se întâmplă deja, așa cum se vede și din textele prezente în acest dosar, în primul rând cele semnate de Daniel David, Rectorul UBB, de Florin Streteanu, Președintele Senatului sau de Radu Silaghi-Dumitrescu, Președintele Consiliului Științific.

Când lumea se schimbă sau funcționează în direcții nefaste, simpla analiză prin discuții și cu discernământ (ceea ce obișnuia să definească Idee de Universitate) poate fi un act emancipator. O universitate nu e capabilă să schimbe lumea, dar ceea ce poate face este să fundamenteze nu doar propria definiției, ci, printr-un asemenea act de reflecție, să contureze formele în care actul reflecției și al învățării sunt articulate cu ceea ce facem și felul cum interacționăm în domeniile comunului. Universitatea nu este o instituție printre altele. La fel ca umanul, a cărui definiție și soartă o are în grijă și responsabilitate, ea ocupă un loc în timp, în istorie și în  cunoaștere care nu este măsurabil în raport cu funcționarea sa într-un sistem economic. Dacă Universitatea – și prin ea definirea umanului – poate fi judecată, e poate necesar să gândim această judecată nu din perspectiva imperativelor prezentului, ci a imaginării unui viitor emancipat. Altfel spus, timpul Universității e totdeauna la viitor. Ca instituție ea face parte din prezent și din spațiul nostru. Ca Idee, ea aparține unui viitor, ale cărui semne avem responsabilitatea etică de a le intui. Dacă nu vom găsi formele de a proteja această Idee și de a gândi din poziția sa și prin perspectiva pe care o deschide, e posibil să pierdem nu doar bătălii punctuale, ci în primul rând umanitatea și etica (nu morala sau formele de morală) care fac posibile formele comunului.

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 43-51]