Ucenicul lui Șestov

Portretul cel mai tranșant și sintetic al lui Lev Șestov nu l-am găsit în scrierile lui Benjamin Fondane neapărat (deși acesta a fost ucenicul predilect al lui Șestov), ci într-o prefață semnată de Radu Enescu la traducerea în românește a volumului Revelațiile morții. Iată-l: „La confluența a două mesianisme, cel slav și cel iudaic, Șestov (pe adevăratul său nume Lev Isakovici Scwarzmann, născut la Kiev în 1866 și decedat în 1938 la Paris) este o îmbinare de spirit analitic și pasiune înfrigurată, de cazuistică exacerbată și patetism vehement, un out-sider care se înscrie la incidența gândirii filosofice cu literatura, un ins condamnat la un exod forțat de istorie și la un exil lăuntric în subterana conștiinței sale.”¹ Acest portret i se potrivește și lui Benjamin Fondane. Șestov nu l-a fascinat și influențat doar pe Fondane, ci și pe Cioran și Camus. Nu l-a avut ucenic doar pe Fondane, ci și pe Rachel Bespaloff (1895-1949) și pe Boris de Schloezer (1881-1969) – chiar dacă ultimii doi sunt puțin cunoscuți inclusiv astăzi.

În Exerciții de admirație, Cioran îl consideră pe Fondane a fi un discipol „mai mult inspirat decât fidel” al lui Lev Șestov². Specificitatea lui Fondane, după Cioran, constă într-o subtilitate definitorie și chiar hiperbolică: „Expunerile lui, în ciuda subtilității, aveau tot timpul un farmec greu de definit; subtil era, desigur, ba chiar abuza de subtilitate, viciul lui învederat.”³ Cioran diagnostichează dimensiunea speculativă de excepție a lui Fondane care preia metoda peregrinării prin suflete a magistrului său Șestov. În acest sens, autorii despre care scrie nu sunt vizați atât prin ceea ce spun ei de fapt, ci printr-un vizionarism aparte al hermeneutului de a interpreta speculativ mai degrabă ceva ce ar fi putut spune autorii cu pricina.⁴ Această metodă depindea de o „vivacitate prodigioasă” și de o vervă cu totul specială manifestată de Fondane în comentariile sale inspirate ori chiar iluminate.⁵

Să urmărim acum care sunt elementele care l-au putut influența pe Fondane din lecturile operei eseistice și filosofice șestoviene. Le voi prezenta pe acestea nu neapărat în ordinea în care le-a citit Fondane, ci în ordinea apariției lor. Din Filosofia tragediei⁶ – apărută în rusă în 1903, de pildă, Fondane învață pasiunea problematizării, frenezia polemică dar și cea omagial-explicativă cu care Șestov îi analizează pe Tolstoi,  Dostoievski și Nietzsche. La fel va proceda Fondane cu Rimbaud și Baudelaire.

Din Apoteoza lipsei de temeiuri⁷ – carte apărută în rusă în 1905 – Fondane trebuie că a fost captivat de pledoaria lui Șestov pentru antiraționalism, acesta considerând că rațiunea impune o formă de mortificare a conștiinței. Revolta lui Șestov era împotriva acestei mortificări care ucidea făptura umană cu mult înainte ca aceasta să piară fizic. Revolta sa era secondată de o formă de disperare care îi marchează și formatează stilul pătimaș, emoțional-intelectual. Întrucât Șestov este un vestitor al filosofiei absurdului, lucru recunoscut de Albert Camus și alții.

Din Începuturi și sfârșituri⁸ – cartea apare în rusă în 1908 – Fondane preia pasionalitatea cu care Șestov îi analizează pe Cehov, Dostoievski, Berdiaev. Energia împătimită a demonstrației lui Șestov nu e extrem de riguroasă, ci adaptativă, în funcție de fluxul ideilor. Stilul e elegant, dar și suculent. Nikolai Berdiaev i-a reproșat lui Șestov că își șestovizează autorii despre care scrie și pe care îi analizează, că îi preschimbă, forțându-le interpretarea sau adaptând-o excesiv la felul său de a gândi filosofic (și eseistic), printr-un decupaj specific tipului său de gândire. La fel s-ar putea spune, mai târziu, că Fondane își fondanizează autorii despre care scrie cu pasiune – cel puțin în cazul lui Rimbaud și Baudelaire e valabil acest lucru. Desigur, pasiune înseamnă și oarecare violență a demonstrației ori chiar a stilului, ceea ce va moșteni și Fondane, de altfel, cu prisosință.

Din eseul despre Pascal, Spinoza, Descartes – Noaptea din grădina Ghetsimani⁹ (cartea a apărut în limba franceză în 1923) – este de detectat din nou alergia lui Șestov la cușca rațiunii și a raționalizării. Șestov considera credința o calitate excepțională, dar fără să îl perceapă pe Dumnezeu ca fiind exponentul suprem al binelui. Credința în forma ei maximă înseamnă exclusiv revelație, iar revelația nu poate fi raționalizată.

Liviu Antonesei, în prefața sa – „Peregrinarea prin sufletele omenești (Eseu despre metoda lui Lev Șestov)”, consideră și el, asemenea lui Cioran în Exerciții de admirație, că Fondane a fost ucenicul cel mai inspirat al lui Șestov, de la care a preluat o metodă intelectuală specifică de analiză, în care autorii erau filtrați nu doar prin ce au scris și rostit, ci și prin ce ar fi putut să rostească și scrie¹⁰.

Pasiunea problematizantă, interogativă și totodată iluminată cu care scrie despre Dostoievski și Tolstoi pe care, fie îi exaltă, fie îi critică în Revelațiile morții¹¹– cartea a apărut în franceză în 1923 – trebuie că l-a fermecat pe Fondane. Stilul șestovian, clar și elegant în același timp, nu putea decât să fascineze și să convingă.

Volumul Kierkegaard si filosofia existențială (vocea celui ce strigă în pustie)¹²este tradus în franceză și publicat în 1936, în limba rusă apărând doar după moartea lui Șestov, în 1939. Este o carte care anunță capodopera lui Șestov, Atena și Ierusalim. Șestov consideră că Kierkegaard și Dostoievski sunt doi gânditori identici, abisali, fiecare fiind dublul celuilalt și amândoi crezând în adevăr ca revelație, nu ca speculație rațională.¹³ Acestor doi autori li se mai adaugă încă doi care, la rândul lor, au purtat bătălie contra Nimicului: Pascal și Nietzsche. Ceea ce e captivant este portretul de tip puzzle pe care Șestov i-l face lui Kierkegaard, apelând atât la subtilități cazuistice, cât și la un stil frenetic, pasionat. Exact acest tip de portret va fi aplicat, ca metodă și diagnostic, de Fondane asupra lui Baudelaire. Kierkegaard e prețuit și analizat în mod migălos întrucât e unui dintre puținii care „punea în opoziție rațiunea greacă  cu Absurdul biblic, filosofia speculativă cu gândirea lui Iov și Avraam”.¹⁴ Frenezia lui Șestov este aceea de a pune pe tapet, în mod statornic, diferența radicală dintre filosofia speculativă (al cărei procuror este, căci vehemența sa se dovedește a fi mai mult decât o critică severă) și filosofia existențială (al cărei avocat pasionat este). Or, aceasta va fi demonstrația capitală din capodopera șestoviană, Atena și Ierusalim.

Cartea care l-a captivat și marcat decisiv pe Fondane, la maturitate, a fost opera de sinteză radicală a lui Șestov – Atena și Ierusalim¹⁵ –, în care acesta atacă și critică rațiunea și cunoașterea, pledând pentru credință și revelație. Aceasta este cartea definitorie și pentru revizitarea de către Fondane a poemului Ulise, a cărui a doua versiune este scrisă între 1941-1944, la câțiva ani după moartea lui Șestov. Cartea lui Șestov nu este una teologică, ci un eseu de filosofie religioasă ori de religiozitate filosofică, după cum autorul însuși o definește. Rațiunea (Atena sau modelul atenian de gândire) nu poate fi salvatoare, ci doar credința (id est Ierusalim) poate oferi mântuirea. Elementele pe care le prețuiește major Șestov sunt adevărul și libertatea; or, acestea nu pot fi oferite de rațiune, ci doar de credință (prin revelație). Magiștrii sau însoțitorii filosofici (din umbră) ai lui Șestov sunt Blaise Pascal și Søren Kierkegaard. Eseul lui Șestov pledează pentru o continuitate (sau moștenire) filozofică a Vechiului Testament, refuzând moștenirea greco-latină ori creștinismul. Rațiunea clară și exactă e departe de experiența trăirii omenești, de aceea gândirea omenească trebuie să iasă din corsetul rațiunii, direcționându-se spre o viziune supranaturală care permite schimbarea lumii. Esențială este confruntarea făpturii umane cu moartea care îi permite o formă profundă de libertate și de percepere în comuniune a lui Dumnezeu. Iraționalitatea este înțeleasă ca o șansă a omului la o nouă cunoaștere simultan lăuntrică și a lumii. Din opoziția rațiune-credință, Șestov face un nucleu central. Prin iraționalitate și credință, făptura umană se poate elibera din cușca rațiunii. Înțelepciunea elină intră în coliziune cu credința biblică în Dumnezeu, nefiind posibilă nicio punte ori vreun curcubeu între acestea. Chestiunea este pusă radical: a cunoaște versus a crede (în sens religios), întrucât credința este incompatibilă cu rațiunea. Rațiunea este coercitivă, în timp ce credința este liberă de limite, consideră Șestov. Nu doar gândirea greacă este cea criticată, ci și filozofia creștină care se trage din aceasta, întrucât creștinismul l-a raționalizat pe Dumnezeu. Șestov amendează de fapt cultura europeană pe care o consideră încuiată în raționalismul ei, fără libertatea credinței. Mai mult chiar, cultura europeană și filosofia raționalistă care o domină sunt taxate drept violente și intolerante. De fapt, întreaga tradiție filosofică greacă este blamată, întrucât ar conține o marcă totalitară. Singurul mod de a scăpa de acest sistem al rațiunii este iraționalitatea credinței; singura atitudine intelectuală de a rezista rațiunii este o filosofie existențială care se refugiază în credință, dat fiind că aceasta permite abisalitatea și libertatea creatoare. Când pledează pentru credință, raportarea lui Șestov este strict la credința biblică din Vechiul Testament în care Dumnezeu este insondabil și ascuns. Șestov este alergic la ideile dogmatice de bine și adevăr în sens rațional, preferând iraționalul ascuns al unei Divinități (biblice) care nu va fi revelată complet niciodată și care catalizează o libertate creatoare a omului. Bătălia pe care trebuie să o dea omul modern este cu imposibilul, dar cu un imposibil care creează o formă de libertate extremă, ce poate reformata condiția umană.

Spre finalul eseului său filosofic, Șestov interoghează sensul istoriei și afirmă tranșant că istoria nu are sens¹⁶. Istoria contează, desigur, dar nu mai conține un sens logic, ci materializează o traumă continuă, care se răsfrânge malformator asupra umanității.

&

În secvența XXXVII din poemul Ulise, versiunea a doua, rescris de Fondane între 1941-1944 și publicat pentru întâia dată în 1980 (apoi în alte ediții mai nuanțate în 1996 și 2006), secvența respectivă îi este dedicată lui Lev Șestov, întrucât conține un întreg demers filosofic aprofundat. Iată fragmentul la care mă refer, mai jos, în traducerea mea:

Ulise

XXXVII

pentru Lev Șestov

Ce contează vederea care vede, dar pe care viziunea nu o biciuiește,

care vede, dar care nu poate mușca direct din lume,

ce contează spiritul care e însetat doar de sine

care se clatină pe punte, pe care tangajulîl aruncă la pământ,

dar care nu poate înclina axa oceanului

nici să descopere o lume

temător să nu schimbe ceva din conținutul Scripturilor

spirit plăpând agățat de viață, împingând,

încercând să-și târască viața în moarte

la fel cu barcagiii

de pe Volga, călăuzind de pe mal

barjele mari înaintând în vâltoarea râului!

Ce contează fluviile

pentru cei care-și duc viața pe uscat,

așezați în liniște pe terasele încălzite,

am văzut apa în creștere urcându-le până la umeri

le înmuia inimile, le putrezea plămânii

am văzut și am strigat „ajutor”

strigasem deja în primele zile ale lumii

oare voi striga astfel până la sfârșitul lumii

am văzut atât de mulți oameni vii care au devenit dintr-odată

morți și atât de mulți morți

aruncându-și undițele în apele de mâzgă ale vieții

atâtea izvoare de care mi s-au lipit buzele

fără sete și atâtea însetări rămase nestinse,

atâtea umbre, atâtea limburi,

încât am lovit de atâtea ori în masă și am strigat

„La ce bun toate astea?”

Cum puteam să știm dacă dimineața era reală

marea dimineață a oamenilor,

și soarele lor pe care îl împărțeam sângerând

era oare adevărat, era fals,

la ce bun atâția navigatori, atâtea peripluri,

atâtea continente noi, atâtea paradisuri pierdute,

atâtea panoplii, atâtea conștiințe,

în care prinții exilului își târăsc plictiseala

printre amintiri cu goarne și masacre?

Destul, insomnia mea, ajunge!

Lumea e acolo, poate, dar mă aflu eu cu adevărat în ea?

Plec și nu mai rămâne nimic în oglindă,

nici măcar o gaură

și degeaba exersez asupra cuvintelor ieșite din uz

așa cum îndrepți cu ciocanul cuiele care au fost deja

folosite, răsucite, înfigându-le din nou,

niciun cântec nu poate fi dăruit întregii lumi,

nu pot să închid ochii,

trebuie să strig mereu până la sfârșitul lumii:

„nu trebuie să dormim până la sfârșitul lumii”

 – nu sunt decât un martor.¹⁷

    Văzul e mort, dacă ochii nu au și perspectiva iluminării, dincolo de rațiunea exactă. Degeaba simte intens făptura intelectuală, dacă ea nu poate modifica nimic din realitate, ci, dimpotrivă, este modificată de realitate, ca și cum ar fi un obiect din plastilină. Făptura intelectuală înțelege structura rațiunii, dar râvnește să se detașeze complet de aceasta, pentru a intra în realitate în mod emoțional, non-cerebral, profetic și revelatoriu, tocmai întrucât conștientizează zădărnicia rațiunii și funcționarea defectuoasă a realității înțeleasă cu ajutorul rațiunii. Noul Ulise are parte de o questa provocată de mersul istoriei, dar și auto-provocată existențial, într-un sens jungian, de căutare a centrului, de realizare a sinelui. Această realizare a sinelui este boicotată ori fragmentată, iar ceea ce rămâne vizibil la final se dovedește a fi mai degrabă o umbră de tip jungian, chiar dacă sinele este totuși întrezărit, dar altfel decât s-ar aștepta cititorul. Louis-Thomas Leguerrier consideră că poemul lui Fondane nu este o aplicare a teoriei lui Șestov din magnum opus Atena și Ierusalim, ci un dialog al ucenicului cu magistrul său¹⁸. Privind concluziv poemul, Ulisele fondanian nu finalizează nimic, ajungând în Ithaca, ci dimpotrivă percepe o călătorie fără sfârșit, o călătorie odiseică interminabilă și, prin urmare, necuantificabilă. Realizarea de sine, însă, dacă va avea loc într-adevăr, se va petrece exclusiv prin poezie înțeleasă ca revelație. Noua poezie devine în chip radical pentru Fondane opusul rațiunii și al cuștii, poezia devine instrumentul extrem și primordial al realizării de sine. Ea reinventează sau regestează sacralitatea originară, căci rațiunii i se opune cântecul, adică poezia (desigur, o poezie cu funcție profetică). Iar poetul este martorul și totodată performerul acestui cântec.

Note:

 Lev Șestov, Revelațiile morții (Dostoievski-Tolstoi), în românește de Smaranda Cosmin, Prefață de Radu Enescu, Iași, Institutul European, 1993, p. 6.

² Cioran, Exerciții de admirație. Eseuri și portrete, traducere din franceză de Emanoil Marcu, București, Humanitas, 2002, p. 160.

³ Ibidem, pp. 160-161.

⁴ Ibidem, p. 162.

⁵ Ibidem, pp. 163-164.

⁶ Lev Șestov, Filosofia tragediei, traducere din limba rusă de Teodor Fotiade, Studiu introductiv, tabel cronologic și bibliografie de Ramona Fotiade, Îngrijitor de ediție: Mircea Aurel Buiciuc, București, Editura Univers, 1997.

⁷ Lev Șestov, Apoteoza lipsei de temeiuri. Eseu de gândire adogmatică, traducere de Janina Ianoși, Prefață de Ion Ianoși, București, Humanitas, 1995.

⁸ Lev Șestov, Începuturi și sfârșituri. Benjamin Fundoianu – Întâlniri cu Lev Șestov (fragmente), traducere din limba rusă de Emil Iordache, Prefață de Dan Alexe, Iași, Institutul European, 1993.

⁹ Lev Șestov, Noaptea din grădina Ghetsimani. Privilegiații și dezmoșteniții istoriei, traducere de Liviu Antonesei și Gabriela Gavril-Antonesei, cu o Prefață de Liviu Antonesei, Iași, Editura Polirom, 1995.

¹⁰ Ibidem, p. 6.

¹¹ Lev Șestov, Revelațiile morții (Dostoievski-Tolstoi), în românește de Smaranda Cosmin, Prefață de Radu Enescu, Iași, Institutul European, 1993.

¹² Lev Șestov, Kierkegaard și filosofia existențială (vocea celui ce strigă în pustie), traducere de Ivan Ivamplie, București, Editura Eikon, 2018.

¹³ Ibidem, p. 51.

¹⁴ Ibidem, p. 123.

¹⁵ Léon Chestov, Athènes et Jérusalem. Un essai de philosophie religieuse, traduit du russe par Boris de Schloezer, Paris, Librairie Philosophique J. Vrin, 1938.

¹⁶ Ibidem, pp. 405-406.

¹⁷ Benjamin Fondaneʼs Ulysses, bilingual edition, Translated from the French and with an Introduction by Nathaniel Rudavsky-Brody, with a Forword by David Rieff, Syracuse University Press, 2017, pp. 138-140.

¹⁸ Louis-Thomas Leguerrier, Entre Athènes et Jérusalem: Ulysse au XXe siècle, Montreal, Editions Hashtag, 2019, p. 84.

Bibliografie

Benjamin FONDANE, Rencontres avec Léon Chestov, Plasma, 1982

Benjamin FONDANEʼs Ulysses, bilingual edition, Translated from the French and with an Introduction by Nathaniel Rudavsky-Brody, with a Forword by David Rieff, Syracuse University Press, 2017

Léon CHESTOV, Athènes et Jérusalem. Un essai de philosophie religieuse, traduit du russe par Boris de Schloezer, Paris, Librairie Philosophique J. Vrin, 1938

Louis-Thomas LEGUERRIER, Entre Athènes et Jérusalem: Ulysse au XXe siècle, Montreal, Editions Hashtag, 2019, capitolul „Ulysse de Benjamin Fondane”, pp. 81-111

Lev ȘESTOV, Revelațiile morții (Dostoievski-Tolstoi), în românește de Smaranda Cosmin, Prefață de Radu Enescu, Iași, Institutul European, 1993

Lev ȘESTOV, Începuturi și sfârșituri. Benjamin Fundoianu – Întâlniri cu Lev Șestov (fragmente), traducere din limba rusă de Emil Iordache, Prefață de Dan Alexe, Iași, Institutul European, 1993

Lev ȘESTOV, Apoteoza lipsei de temeiuri. Eseu de gândire adogmatică, traducere de Janina Ianoși, Prefață de Ion Ianoși, București, Humanitas, 1995

Lev ȘESTOV, Noaptea din grădina Ghetsimani. Privilegiații și dezmoșteniții istoriei), traducere de Liviu Antonesei și Gabriela Gavril-Antonesei, cu o Prefață de Liviu Antonesei, Iași, Editura Polirom, 1995

Lev ȘESTOV, Filosofia tragediei, traducere din limba rusă de Teodor Fotiade, Studiu introductiv, tabel cronologic și bibliografie de Ramona Fotiade, Îngrijitor de ediție: Mircea Aurel Buiciuc, București, Editura Univers, 1997

Lev ȘESTOV, Kierkegaard și filosofia existențială (vocea celui ce strigă în pustie), traducere de Ivan Ivamplie, București, Editura Eikon, 2018

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 19-21]