(O carte pentru toate timpurile, de (re)citit la toate vârstele, de la anii tineri până la adânci bătrâneți – romanul Ulise de James Joyce. Prima oară l-am deschis prin ’86, la scurt timp după apariția traducerii românești semnate de Mircea Ivănescu – unul Dumnezeu știe cum făcusem rost de carte la Chișinău, probabil pe sub mână! –, iar efectul a fost de-a dreptul strivitor. Nimic din ce învățasem la Facultatea de Litere a USM nu m-a pregătit pentru o asemenea lectură, așa că l-am citit pe nemestecate, fiind conștient că va trebui să revin peste o perioadă. Ceea ce s-a și întâmplat în jumătatea a doua a anilor ’90, odată cu retipărirea romanului la Editura Fundației Culturale Române, în 1996. Un deceniu de lecturi sistematice înseamnă mult – la relectură, Ulise m-a prins de la primele pagini, și nici n-am simțit când repetam după Molly: „și da i-am spus da vreau Da”. În anii 2000 și 2010, l-am tot răsfoit pe ici-colo, mai mult ca să revăd o scenă sau în căutarea unei fraze; trebuia să vină anul de grație 2023, ca să-mi iasă-n față Ulise, într-o nouă traducere, datorată lui Rareș Moldovan, la a cărei lansare la târgul de carte BookFest din iunie m-am pomenit tocmai când vorbea Horia Roman Patapievici, după ce că Mircea Mihăieș își încheiase discursul. Bineînțeles că, în toamnă, am citit din nou (un nou?!?!) Ulise, despre care m-am gândit să facem vorbire cu traducătorul cărții, scriitorul Rareș Moldovan.) 

Em. Galaicu-Păun: Pe 2 februarie 1922, când Ulise vedea lumina tiparului la o mică editură din Paris – ah! Parisul „des années folles” –, într-un tiraj modest, nici măcar Sylvia Beach nu ar fi putut paria pe succesul mondial, de peste ani, al romanului lui Joyce, cu toată primirea entuziastă a lui Ezra Pound sau T.S. Eliot, care vedea în Ulise „o carte căreia îi suntem cu toții intelectualicește îndatorați și de sub a cărei influență nimeni dintre noi nu va putea să se sustragă”. Nu puțini i-au refuzat, din start, orice valoare. Ca om care ai umblat la structura cărții, acea „arhitectură logică și gramaticală” (Yvan Goll) ce-i conferă unicitate, cum explici entuziasmul unora (puțini, totuși) și obtuzitatea altora, mulți?!

Rareș Moldovan: Nu explic. Mai exact, n-am încercat să mi le explic. Fiindcă veni vorba, îmi dau seama că devin tot mai nesigur în a „explica” opinia mea despre o carte, darmite să mă aventurez în a o presupune pe a altora, când, de pildă, o carte care mi se pare bună e considerată slabă de altcineva (poate fi chiar cineva în al cărui discernământ critic am încredere), sau viceversa. Cert e că îmi plac mai mult scriitorii cărora le-a plăcut Ulise (Beckett, Faulkner, Nabokov, Hemingway, Kerouac etc.) decât cei cărora nu le-a plăcut (Virginia Woolf, D.H. Lawrence, Aldous Huxley, Evelyn Waugh etc.), poate cu excepția Donnei Tartt, care-mi place indiferent ce crede despre romanul lui Joyce.

Ulise și-a împărțit mereu cititorii – nu doar pe scriitori – în două tabere, de la apariție până astăzi. Sunt atâtea cărți și studii care încearcă să explice de ce anume a devenit romanul lui Joyce o operă fundamentală a modernismului și apoi a literaturii universale, influentă, generatoare de anxietăți de influență, dar totodată inimitabilă. Nu cred că e o sarcină care să-i revină tot traducătorului, care, de vreme ce s-a apucat de treabă, ceva tot trebuie să-i fi plăcut, în cazul în care nu e masochist. Bănuiesc însă că există și o oarecare doză de masochism în traducătorii unor asemenea cărți. Altfel, se poate trăi și scrie foarte bine și fără să-ți placă Ulise, chiar și când e posibil ca influențe insesizabile să fie provenite în scrisul tău chiar dintr-acolo. Nici n-aș acuza „obtuzitatea” unora sau altora; inaderența la un text ori altul are aproape întotdeauna o istorie și rațiuni mult mai complicate. Asta când nu îmbrățișăm butada lui Lichtenberg: „și mie îmi place să-i admir pe marii oameni, însă doar pe aceia ale căror opere nu le înțeleg”. Într-un fel, tocmai faima romanului ca fiind „de neînțeles” se poate să-i fi asigurat – să-i asigure și astăzi! – o  posteritate în cultura literară, care nu e îndeobște rezervată textelor celor mai dificile. Ulise n-a suferit soarta altor opere obscure de-a fi complet uitate, poate pentru că obscuritatea nu e esența sa. Există ceva puternic și autentic dincolo de dificultatea romanului; iată încă o invitație la a-l descoperi.

„Arhitectura logică și gramaticală” a romanului e fabuloasă, firește, pentru cine are răbdarea de a o descoperi, însă a spune că asta e ceea ce atrage la Ulise e ca și cum ai pretinde că te fascinează scheletul unei himere vii, cu multiple părți împrumutate de la alte fantastice fiare, combinate și evoluate nemaivăzut, o făptură care se mișcă neîncetat în fața ta, etalându-se energic și schimbându-și cele 18 fețe, niciuna semănând prea bine cu celelalte. Mișcarea și mișcările romanului, expresivitatea sa multiformă și dezlănțuită, neîncetata sa energie proteică, acestea sunt lucrurile care uimesc în primul rând, totodată și cele care-i fac pe mulți să dea bir cu fugiții din fața monstruozității. Ceva-ceva tot am „explicat”.

Em. G.-P.: Noua traducere a romanului Ulise, semnată Rareș Moldovan, a apărut în februarie 2023, la Polirom, la 101 ani de la ediția princeps – pentru care Joyce în persoană alesese culorile copertei, albastru și alb (deloc întâmplător, cele ale drapelului grecesc) –, și la 39 de ani de la prima traducere românească, datorată lui Mircea Ivănescu. Ce schimbări majore au avut loc în lumea literelor – inclusiv, grație lui Ulise –, încât un roman totuși „de nișă” să ajungă, în câteva decenii, o scriere-cult, dacă nu cumva piesa centrală a canonului occidental din secolul XX?

R.M.: Traducerea mea a apărut în februarie 2023, chiar acum un an. Dacă o dezveliți de frumoasa-i supracopertă veți da la iveală azuriul și albul apropiate de cele ale primei ediții. În treacăt fie vorba, îmi place că am ratat cifrele rotunde: 101 și 39 mi se par sensibil mai interesante. Cifrele ne spun, firește, și o poveste despre cât timp a trebuit să treacă pentru a avea prima traducere în română (1984), la distanță nu doar de limbile de circulație internațională, dar și de cele din jurul nostru: la 37 de ani de prima traducere în maghiară, de pildă (și aceasta, însă, la scurt timp interzisă). La noi, timpurile nu au fost prielnice modernismului în genere vreme de decenii, iar primele fragmente traduse datează din anii ’60, când deja Ulise era de mult timp un fenomen mondial. Ce s-a schimbat, mă întrebi. Așa cum afirmă Mircea Mihăieș, cazul lui Ulisee unic în modul în care a făcut saltul de la carte interzisă la operă clasică. I-aș îndrepta pe cititori înspre minunatul său studiu, Ulysses, 732 – Romanul romanului, care descrie foarte bine, printre altele, istoria scrierii romanului și cariera timpurie a operei. Scandalul izbucnit înainte de publicare cu fragmentele din The Little Review și cu procesul de obscenitate din 1920, interzicerea cărții în Anglia și Statele Unite, piratarea unor fragmente tot în SUA de către Samuel Roth, hype-ul, cum îi spunem azi, din jurul romanului, întreținut de prietenii și admiratorii lui Joyce, toate au contribuit la celebritatea din epocă a romanului. Ulise a avut parte de un „marketing” intens și, chiar dacă vânzările nu au fost spectaculoase în primii ani, el a câștigat notorietate mondenă. De la un punct încolo, exegetica universitară preia greul și, treptat, impune romanul ca piesă centrală a unui canon occidental, giuvaierul din coroana modernismului. Astăzi romanul e întreținut de aura sa parțial populară (Bloomsday și mitologiile/nostalgiile turistic adiacente), parțial academică („enigmele ce-i vor ține pe profesori ocupați vreme de secole”, cum glumea Joyce). Are, bănuiesc, cititori tot mai puțini, pe măsură ce formula sa experimentală devine puțin frecventată și un nou realism ocupă tot mai nestingherit romanul, făcând scrierile experimentale să pară iremediabil „de nișă”. Trebuie spus că intenția lui Joyce n-a fost niciodată aceea de a scrie un roman de nișă, el voia să fie citit de cât mai mulți oameni. Așa cum spuneam în prefața traducerii, Ulise e un roman democratic, care șterge granițele dintre literatura înaltă și literatura de consum, deschizând calea mega-romanelor postmoderne, care îi sunt, vorba lui Eliot, „intelectualicește îndatorate”.

Toate acestea sunt însă lucruri exterioare cărții, nici împreună n-ar reuși să o mențină dacă din interiorul ei ceva n-ar continua să ne vorbească (unora).

Em. G.-P.: Din clipa când te-ai decis să tălmăcești Ulise în română, și pe durata muncii, ai avut de înfruntat doi monștri sacri – pe James Joyce și pe Mircea Ivănescu. Ei bine, cu cine ți-a fost mai greu să lupți, cu originalul englezesc sau cu versiunea românească a lui Mircea Ivănescu? (Te rog, fă-ne intrați puțin în culisele giganticei antreprize „Tălmăcirea lui Ulise”.)

R.M.: Cu Joyce, desigur. Nici n-am luptat cu Mircea Ivănescu, vizitându-l doar retrospectiv-comparativ, să văd ce-am isprăvit. M-am ferit a mă uita la traducerea sa cât timp a mea isprăvită nu era. Am o mare admirație pentru M. Ivănescu și sunt bucuros să fi călcat prin aceleași locuri, 39 ans après. Cât despre culisele întreprinderii, ele nu sunt fascinante: nu e tocmai captivant să vezi un om care stă la masă ore în șir, răsucindu-se, făcând grimase, înjurând printre dinți, privind îndelung în gol, tastând frenetic, exclamând în surdină ori în cap când și când, bând câte-un pahar de vin ori câte-o bere. Și de v-aș face intrați, ați găsi un peisaj al memoriei care se șterge încet, mari zone de gol unde odinioară erau anecdote. Luați cartea și citiți, acolo e tot ce contează.

Em. G.-P.: Să fie o simplă întâmplare faptul că, în ultimii ani, a apărut și o nouă versiune a capodoperei lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, datorată lui Cristian Fulaș, Cartier, 2022-2023? (Nu văd cum v-ați fi pus de-acord, să atacați, fiecare, câte-un versant al Olimpului literar, și încă în aceeași perioadă!) Care alte cărți mari ale literaturii universale s-ar cere neapărat traduse din nou – fie pentru că prima traducere a trecut neobservată, sau a fost parțial cenzurată, sau între timp s-a „fosilizat”, fie ca pe-un pariu literar frizând imposibilul (mă gândesc la Don Quijote-le lui Sorin Mărculescu)? 

R.M.: Cred că e în logica unei culturi care începe un ciclu de retraduceri, un proces în care suntem de asemenea în întârziere. O nouă versiune a lui Shakespeare a apărut în anii din urmă, dată de George Volceanov & company. Iată, Proust. Llosa, despre retraducerea căruia am citit recent un articol picant. Dante și Goethe au deja mai multe versiuni în română. Modificând ușor titlul lui Bogdan Ghiu, aș spune „totul trebuie retradus”! O zonă în care există mari lacune este cea a studiilor importante de teorie și critică literară ale ultimelor decenii. Sigur, asemenea cărți nu pot avea un succes de public, nici nu ăsta le e scopul, dar sunt importante pentru „arhitectura” conceptuală a culturii noastre actuale. Ca să știm, cum se zice, despre ce vorbim. Mă bucur, de pildă, să văd că Fredric Jameson a fost tradus, David Damrosch, Mark Fischer, bell hooks, McKenzie Wark și așa mai departe. Aici sunt multe de făcut.

Em. G.-P.: Mărturisesc că mi-a plăcut teribil secvența „Sirenele”, cu nenumăratele ei cuvinte-valiză, ruperi de ritm, schimbări ale registrului etc., o adevărată demonstrație de virtuozitate. Cum româna are altă sonoritate, bănuiesc că a trebuit să imaginezi o nouă orchestrație a textului în traducere. (Că doar nu vei fi tras cu urechea la personajele lui I.L. Caragiale din Schițe, și ele bune de gură.) Care-i contribuția „originală” a lui Rareș Moldovan la Ulise, versiunea 2023, și cât de „legat pe mâini” s-a simțit pe durata tălmăcirii?

R.M.: Mă bucur că ți-a plăcut. „Sirenele” a fost unul dintre episoadele cele mai dificile. Este și primul episod absolut radical din Ulise, care l-a alarmat până și pe Ezra Pound într-atât încât i-a scris lui Joyce, implorându-l să revină la „stilul inițial”. Experiența mea cu „Sirenele” a fost următoarea: trebuie că aveam urechile înfundate cu ceară, pentru că pur și simplu nu le-am auzit la prima trecere cântecul, producând o variantă cam afonă, după ureche înfundată. O variantă mult mai cuminte, coerentă, inteligibilă, care mi se părea OK. Aici a intervenit cu auzul ei joycean absolut Erika Mihálycsa, cea care a îngrijit în cel mai concret sens traducerea, având mare grijă să o îndrepte în direcția bună atunci când o lua razna. Erika mi-a scris: „nu e bine, trebuie refăcut episodul”, dându-mi și argumentele, moment în care dopurile de ceară s-au topit și am văzut ce făcusem. Nu era bine, trebuia refăcut. Ceea ce am re-făcut, asigurat că e OK să fiu mult mai liber și mai puțin crispat să asigur înțelegerea textului, este o versiune mai ruptă, mai experimentală, mai curajoasă, cu simț (chiar dacă eu sunt cel care o spune) atât pentru ritmul cât și pentru sonoritatea originalului. Recitind din „Sirene” acum, pentru interviu, să văd cum mi se pare, sunt mulțumit. Am tras, firește, cu urechea destupată, la Caragiale – limba modernității noastre urbane incipiente – pe care am lăsat-o să sune pe ici pe colo și anume prin punctele esențiale.

Traducătorul e un prizonier liber; iată un oximoron cam „moronic”, dar verificabil. Nu ești legat de mâini, dar te-ai legat la cap. Din fericire, Ulise oferă nenumărate ocazii pentru a-ți lua libertăți. De altfel, Joyce dorea ca traducătorii săi să fie curajoși, să-și ia riscuri, să violenteze structurile stătute ale limbii literare țintă, așa cum o făcuse el în original. Am exploatat aceste libertăți ori de cât ori am putut, inventând nume, alte jocuri de cuvinte, traducând „în compensație”, excavând cuvinte din subsoluri întunecate ale limbii române prin care arareori mai calcă picior de traducător. Libertatea explodează pe spații mici de originalitate, ăsta e jocul. L-am jucat cum m-am priceput mai bine.

Em. G.-P.: Data de 16 iunie 1904 a intrat, à tout jamais, în calendarul lumii, iar în Dublin se fac și în ziua de astăzi excursii pe urmele personajelor lui Joyce. De ce, în 2024, oamenii ar trebui să se întoarcă cu 120 de ani în urmă, ca să-i urmeze pe Stephen Dedalus sau Leopold Bloom printr-un oraș irlandez insolit? Bref, de ce Ulise?

R.M.: Bref, pentru că există.

Mai puțin bref, de ce nu?!

Și mai puțin bref – brevity is the soul of wit, deci ne îndepărtăm – nu e nimic de pierdut în asta și (poate) totul de câștigat. De ce să nu încerci să-l urmezi pe cel mai spectaculos dintre scriitori, de ce să nu te pui puțin la încercare, de ce să nu urci până acolo unde stilul îți taie răsuflarea și e nevoie de cilindrul de oxigen al adnotărilor? De ce să nu descoperi neomeneasca atenție a lui Joyce față de minte și trup și banal, neegalata lui mobilitate stilistică, ironia față de pretențiile unei culturi literare care se umfla în pene? De ce să nu devii versat în acrobația verbală a romanului, moment în care poți începi să distingi ce se află dincolo de ea, mișcările nebănuite, ca ale marilor pești în adâncul apei?

Citind Ulise, nu ne întoarcem doar cu 120 de ani în urmă – iată, în sfârșit un număr rotund, 1904-2024. Pentru că este romanul vieții moderne, vieții intime, zonelor întinse pe care puțini scriitori le mai explorează, pentru că multe dintre ideile, tensiunile sociale și politice (cu jargonul lor, y compris) sunt și ale noastre, Ulise e azi.

(februarie 2024, Chișinău – Cluj-Napoca)

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 17-19]