Am mai constatat o dată că n-am nici o abilitate în previziuni și așteptări. Tocmai așteptam de la Angela Martin, având în vedere antecedentele din tinerețe, dar mai ales cele două cărți de confruntare cu Pessoa, un volum de poeme (pe care l-am și cerut) – și, când colo, Angela vine cu un roman de mai bine de 500 de pagini. Drept să spun, m-am trezit între dezamăgire și surpriză și eram gata dispus să dau cale celei dintâi. Dar nu-i bietul om deasupra cărților, ci… Sunt dintre cititorii care nu știu dinainte de a citi cartea ce e aceea poezie sau ce e acela roman; las întâi omul care scrie să vorbească și abia apoi, dac-am priceput ceva, îmi dau cu presupusul. În plus, eu nu sunt cititor de romane (nu mare cititor, în orice caz) și, peste toate, când e vorba de romane, sunt de partea lui Caragiale: vreau să văd cât mai repede dacă i-a dat cu halba în cap.

Un asemenea concept de preferință epică nu se potrivește deloc romanului Valentina (Editura Polirom, Iași, 2023), care e un roman leneș epic (dacă are „forță epică”, așa cum zice pe copertă una din cele trei doamne – Carmen Mușat –, această forță e folosită strict în mânuirea frâului), un roman care „curge lent” (cum zice, tot pe copertă, Adriana Babeți), asemeni Mureșului la Arad, maiestuos, nu-i vorbă, dar plin de aluviuni care-l fac să pară o apă stătătoare mai degrabă decât curgătoare. Romanul, spus pe scurt, e o saga familială – istoria familiei Otescu/Grozescu – plasată în posteritatea imediată a războiului și la începuturile comunismului și adusă până în zilele noastre. Istoria stă de fundal, dar nu de protagonistă, deși sunt prezente traumele sociale și personale (rechiziționările, colectivizarea, spaimele, teroarea cotidiană). Biografiile sunt protagoniste, felul în care personajele „s-au descurcat” sub vremi. E o privire umană asupra oamenilor, nu o privire de sociolog și nici una inchizitorială (măcar că punctată și ea din loc în loc). Despre cum piere o lume scrie Angela, luând-o cu amănuntul din anii ʼ50 încoace și folosindu-se de soarta Valentinei – nu excepțională, ci mai degrabă domestică, poate chiar banală – pentru a contura un peisaj social populat de o mulțime de neamuri și vecini, arădeni sau de prin împrejurimi, băștinași ori venetici – de toate națiile. În prima parte – Viața la ea acasă – Valentina e în epicentrul epic, în partea a doua – Scene vieneze – aparatul narator se focalizează pe Cezar, fiul Valentinei, care, încetul cu încetul, a împins spre margine celelalte personaje și a devenit protagonistul unui bildungsroman. Romanul promite a începe cu o criză familială – Valentina tocmai a descoperit că soțul Laurian continua să corespondeze cu prima lui soție –, dar drama e dezamorsată (adevărat că pentru dezamorsarea ei a fost nevoie de sacrificarea Feliciei, prima nevastă a lui Laurian) și absorbită în refularea domestică, dar nu fără a face loc altei drame – accidentul Valentinei, lovită de un camion pe când venea cu bicicleta de la bunicii din Sînnicolau. Ar fi fost, așadar, destul material pentru o epică accentuată, cât la nivelul întâmplărilor, cât la cel al analizei introspective. Pe ambele paliere e stăpân un narator care le știe pe toate ale tuturor. Dar mai ales un narator-biograf, care dezminte complet premisa de la care pornește romanul – și anume că Valentina ar fi trecut „prin viață aproape fără amintiri”. Din contră, paginile se umplu de amintiri riguroase și de profiluri cărora le este atașată o fișă biografică cât se poate mai detaliată. Cum anturajul Valentinei e (la început, căci romanul e și un drum spre însingurare) stufos, cu încrengături de rude și prietene de-a dreptul baroce, epica nu prea progresează, căci fiecare personaj vine cu dosarul lui. Nu numai personajele cu aplomb narativ beneficiază de asemenea dosare (un fel de dosare de personaj cum își făcea și Camil Petrescu), ci și cele incidentale sau de rang secund. Aflăm astfel totul despre Roji, despre doamna Mohor, despre domnul Smith, la care a fost ucenic Tata Mare, ba până și despre domnul Tanțoș, măcar că acesta nu trebuie să facă altceva decât să întoarcă pe dos pălăria domnului Otescu, tatăl Valentinei. N-are însă a face, aflăm despre el chiar și unde stă: „pe strada Gheorghe Doja, la numărul 11, chiar lângă cinematograf”.  Și cum pelerinajul personajelor continuă până la sfârșitul romanului – căci urmează și cele vieneze, de la profesorii la prietenii lui Cezar, care a decis să rămână la Viena ca medic psihiatru –, epica propriu-zisă se poticnește de fiecare. Dar și mai mult se poticnește de vocația descriptivă a naratorului, specializat în prim-planuri și când dă peste un personaj și când dă peste un peisaj, de interior ori exterior. De la peisajul flamboiant din Ocskopiac până la inventarul scrupulos al „lădiței de scule de bărbierit” a lui Tata Mare și de la atelierul lui Cociuba până la meniurile de sărbătoare sau de mic dejun ori la parcurile vieneze aparatul naratorial de filmat se oprește cu voluptatea inventarelor exhaustive la fiecare prilej de etalare a ceva. Naratorul știe și ce n-ar fi în drept să știe, cum e, bunăoară, casa domnului Smith, pe care n-a văzut-o și-i greu de admis că Strain i-ar fi putut-o descrie așa cum o face el. Așteptăm la stop să pornească fluxul narativ și după exigența – excesivă – de GPS a naratorului, după ale cărui indicații precise orice străin se poate plimba prin Arad fără griji că se rătăcește. Toate astea blochează o vreme circulația epică și introspectivă.

Cu toate că personajele, venind buluc, obligă narațiunea la meandre și la sărituri dintr-un mediu în altul, în mare povestea merge pe fir cronologic (cu destule prolepse și analepse, firește). Dar dacă e vorba de o precipitare a tensiunii, Angela știe prea bine să invertească episoadele astfel încât aceasta să facă explozie doar în final. E o mostră de asemenea manipulare narativă chiar episodul accidentului suferit de Valentina: prima relatare e indiferentă, ca și cum ar fi vorba de accidentul unui străin, dar primul martor (dintre personaje) – Cezar – e cuprins din prima clipă de o neliniște cețoasă; trimis, de către Pupiloaie, să verifice la locul accidentului, neliniștea lui sporește la vederea sângelui împrăștiat pe asfalt; indiferența bunicii la relatarea lui nu-i calmează anxietatea, deși încă nu știe cine e victima. Nici cititorii nu știu pentru că după înregistrarea accidentului o găsim la Valentina la bunici, veselă și abia pornind cu bicicleta spre casă. Abia apoi explodează știrea în propria familie. Dar în general Angela nu folosește manevre naratoriale pentru inducerea tensiunii (măcar că se joacă de câteva ori de-a naratorul, mai spre final), lăsând evenimentele să-și facă parcursul și chiar evitând partea lor mai grav dramatică (abia se vorbește de procesul tatălui și de demiterea lui în urma unei inspecții puse la cale; nici asupra durerii bunicilor la înscrierea în colectiv nu se insistă prea mult). Dacă e vorba de precipitări epice, arta acestora se vede îndeosebi în visele/coșmarurile transpuse, unde viteza epică specifică viselor și încărcătura lor premonitorie se desfășoară cu toată naturalețea. O mică țesătură de simetrii sau de evenimente cu ecou e și ea discret strecurată în programul „realist” al acestui tablou de epocă  (povestea concertelor cu Carmina burana ori reapariția evocată a Rujiței – prima dragoste a lui Cezar – sunt dintre elementele cu încărcătură premonitorie; ar mai fi și altele, făcute din detalii – inelul cumpărat de la doamna Mogoș, despre care e limpede că trebuie să aibă un traseu familial care-l va duce pe degetul lui Karin ș.a.). O frescă amplă, așadar, cu multe episoade conturate cu fermitate și cu multe personaje definite și social și psihic. Un roman de lentoare evocativă, reflexivă și narativă deopotrivă și de o „precizie” a amintirilor care te duce la fața locului.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 32-33]