Andreea Pop

Cancel culture

Nu știu dacă toate discuțiile de tip cancel culture din ultima vreme de la noi (să luăm și doar ultimul an și tot se adună o mână de situații) rămân în zona unor fenomene izolate în România. Dată fiind frecvența lor tot mai mare – dacă luăm Facebook-ul la puricat, găsim lejer cazuri o dată la trei luni –, ar părea că se conturează mai degrabă premisele unui fenomen, unul care, probabil, se va accentua tot mai mult pe viitor, mai ales având în vedere larga circulație a trendurilor, felul în care ele vin din afară și se impun și la noi, o consecință normală a globalizării și a accesului rapid la orice. Sigur, există o mai mare conștientizare în rândul opiniei publice în ceea ce privește repoziționări de tipul ăsta, suficient a aminti aici cele câteva cazuri de #metoo din zona literară contemporană (câteva care încing spiritele pe rețelele de socializare as we speak), care acum câțiva ani păreau imposibile de-a dreptul și care acum proliferează tot mai mult și produc valuri de emoție în lumea literară/ reacții de tot soiul, și de o parte, și de alta a problemei. 

Spațiul cultural ar putea beneficia de pe urma unor revizuiri din perspectivă morală/ socială/ politică, în condiții ideale. În condițiile unui dialog care să constituie premisele unei așa-zise schimbări. Or, luând strict exemplul Valeriu Nicolae (cu observația că toate situațiile similare par să urmeze același tipar), s-a văzut că nu a existat în niciun punct o dinamică a conversației, de comunicare, ci mai degrabă reacții separate. Mai mult, amploarea situațiilor de tip cancel culture din cultura română din ultima vreme, felul în care ele se derulează și, mai ales, rezultatele lor (lipsa lor, de fapt), nu fac decât să semnaleze spre o configurație cunoscută de toată lumea. Ideea, în sine, de polarizare a câmpului literar românesc în funcție de „taberele” pe care le împart „evenimentele” de tip cancel culture de la noi, cred că bifează, din start, unul dintre pericolele pe care astfel de poziționări publice le implică, în lipsa unei deschideri reale pentru dialog. Pentru o sferă de nișă în societatea românească, cum e cultura, oricum deja stratificată și dispersată în câteva grupulețe mai mult sau mai puțin vocale, situația nu face decât să adâncească și mai mult diferențele, în loc să militeze pentru empatie și colaborare. 

Episodul „Valeriu Nicolae” nu-i nici măcar cel mai recent, ci doar cel mai vehiculat, cu cea mai mare „priză” la public; au mai existat măcar vreo două similare de atunci încoace. Asta nu face decât să dovedească cum discuțiile de acest gen – purtate unde altfel decât pe rețelele de socializare, un spațiu extrem de fertil pentru defulări de tot soiul – se fac și se desfac, în primul rând, și în funcție de cota de popularitate a „victimelor”/ a actorilor implicați. Altfel spus, cu cât ești mai faimos în lumea literară și ai un sistem de suport solid, cu atât atacul la persoană crește virulent pe feed-uri, cresc și numărul de comentarii, distribuirile & co. și, în general, se pune în mișcare mult mai eficient tot mecanismul. În lipsa apartenenței la vreo tabără (de orice fel), rămâne sentimentul izolării, autochestionarea și problematizarea propriilor demersuri, pentru că discuția nu se poartă niciodată între „victimă” și „atacator”, s-a văzut în toate cazurile din ultima vreme; de cele mai multe ori e un soi de retorică afectiv-inflamată a primei rulată în gol, care refuză confruntarea directă cu cea de-a doua. Pericolul vine, deci, o dată din motivul de mai sus – faptul că divizează o lume culturală și-așa suficient de divizată. 

Apoi, în mod evident că episoadele de genul ăsta vor avea repercusiuni asupra practicii literare, în sine, și de cele mai multe ori nu într-un sens bun; nu am văzut schimbări pozitive în felul în care funcționează lucrurile, în general, ca răspuns la astfel de cazuri. Când atacurile la persoană se poartă în jurul opoziției – așa e, clișeizată – între „ideologic” și estetic”, dar mai degrabă în scopuri justițiar-personale, decât cu o miză mai largă, cultura, literatura în particular, n-are cum să câștige. În lipsa unui spațiu comun de manevră, căci e suficientă o survolare rapidă a lanțului de reacții „la cald” pentru a concluziona că nuanțele sunt cu totul excluse, că nu-i loc de dialog și că e mult mai la îndemână (și-ți crește și cota pe Facebook) să alimentezi algoritmul, cu toată efervescența discursivă, n-are cum să iasă nimic productiv. 

Cu siguranță că e nevoie de o reconfigurare a câmpului cultural autohton – literatura e, până la urmă, o sinteză a ceea ce e viu în lume, adică, și asta ar trebui să se vadă și în felul în care se discută despre ea, referindu-mă strict la discursul critic. Problema e, însă, mai degrabă una de echilibru al proporțiilor, de calibrare a măsurii. Cum repunem în discuție marile texte/ relansăm altele considerate minore (sau chiar ignorate cu totul) fără să ajungem în extrema revizuirilor de dragul revizuirilor/ al moralei? Complicat, mai ales în contextul lumii de azi. În ceea ce privește ecoul unor spații de discuție pe care le poate crea fenomenul cancel culture, aș zice că de aici până la canon, cred că e destul de departe, însă (nu-i exclus cu totul, dar va mai trece timp, probabil, până când se va contura unul concret).

*

Ion Pop

Două concepte de studiat exigent, fără fanatisme militante

Mi se pare evidentă legătura dintre așa-numita cancel culture – cultura anulării, adică a respingerii sau boicotării oricărei opinii judecate a fi contrară comportamentului democratic față de persoane din alte grupuri etnice și, prin extensie, a oricărei atitudini care ar putea afecta într-un fel sau altul demnitatea umană; pe scurt, dacă am înțeles bine, un fel de interdicție a interzicerii Celuilalt, sub orice unghi l-am privi – și zisa „corectitudine politică”, ce solicită comportamente și limbaje nediscriminatorii față de diversitățile rasiale, de sex etc. În forma lor genuină, ca să zic așa, avem de-a face în ambele cazuri cu apeluri la luciditatea cu care se cuvine a fi analizat câmpul social-uman, o invitație fermă la responsabilitatea fiecărui individ, instituții etc. față de lumea în care trăim. Toate bune și frumoase în acest punct inițial, numai că, așa cum se poate constata în ultimii ani, punerea în practică a acestor formule a suferit distorsiuni grave, care au dus și continuă să ducă la excese pe care nu văd de ce nu le-am putea caracteriza, cum au și fost adesea, drept dogmatice: un nou dogmatism disimulat sub lozincile democrației și ale libertății egale pentru toți. Senzația că avem de-a face tot mai mult cu un nou soi de cenzură, de control generalizat al gândirii libere, de poliție orwelliană în slujba unor noi Ministere al Adevărului nu poate fi evitată, deși nu e de negat, în principiu, justețea exigențelor autentic democratice, concentrate în cele două sintagme. Lucrurile se complică, cum observăm, și în ce privește așa–numita „discriminare pozitivă” a minorităților de orice fel, în sensul integrării sociale a ființelor marginalizate pe considerente rasiale, de dizabilități fizice, orientare sexuală etc. – și rezultatele, deja importante, ale acestei politici se și văd. Faptul că opinia publică este mereu atenționată relativ la aceste realități mi se pare pozitiv, fiindcă mențin treze tocmai luciditatea și sentimentele de generozitate de natură să corecteze nedreptăți mai vechi sau mai noi. Primul concept (cancel culture) vine, ni se spune, dintr-un cântec cândva popular, deci a prins repede în mase, celălalt ar fi mai vechi, fiindcă presupune exigențe etice larg democratice, interpretate, totuși, în timp, în funcție de propriile interese ideologice ale unor grupuri sociale și partide politice, când de „stânga”, când de „dreapta”. Pun între ghilimele cele două categorii tradiționale deoarece, cum mi se pare că sugerează, cam tendențios, chiar preambulul acestei anchete, reacțiile „politic corecte” sunt atribuite doar „dreptei” (sintagmă „lansată imediat după 1990 în mod defensiv de intelectuali de dreapta”, care „denotă rezistența intelectualității de dreapta la anumite valori progresist-revizioniste”), când se știe că și „stânga” și stângiștii ei au promovat-o până la manifestări extreme și o mai predică încă.

Toată problema stă, însă, în interpretarea corectă, la rândul ei, a „corectitudinii politice” și a celuilalt concept, înrudit, de „cancel culture”. Dacă ele sunt aplicate mecanic, rigid, nenuanțat și fără necesara situare în contexte istorice și actuale clar definite, se poate ajunge – s-a și ajuns de prea multe ori – la aberații și injustiții față de „majorități”, care au și ele, nu-i așa, dreptul democratic la exprimare. „Minoritățile”, repet, de orice fel, trebuie (re)integrate firesc și just în ansamblul social, dar nu e deloc acceptabilă, cred, cealaltă discriminare/incriminare, a opiniilor majoritare, chiar când acestea sunt creditabile. Nu e deloc firească, de pildă, culpabilizarea generică a „omului alb” văzut ca rasist prin definiție, pentru că unii dintre strămoșii săi au fost cândva, în circumstanțe istorice anume, comercianți de sclavi, sau fiindcă – precum în Statele Unite, până aproape de zilele noastre, rasismul a afectat grav populația de culoare, care a trebuit să lupte decenii de-a rândul pentru egalitatea în drepturi cu „albii”. Dar negustorii arabi și de culoare au practicat și ei, cum ne spune istoria, acest comerț nedemn, într-o epocă în care asemenea practici nu păreau pentru toți scandaloase… Pe această temă a meditat, exemplar, aș zice, un scriitor și eseist reputat, ca francezul Pascal Bruckner (vezi eseurile din volumele Un rasism imaginar, Un vinovat aproape perfect). Dar atunci când, contrazicând orice criteriu de pregătire profesională, de valoare artistică sau literară, sunt promovate și premiate diverse persoane sau opere doar pe criterii de rasă, gen etc., când se fac calcule mecanice, fără exigențe de competență profesională, de procente ale reprezentării în diverse funcții, ceva nu e tocmai în regulă. În unele universități americane în care dictează noul „progresism”, aceste criterii au fost și mai sunt strident încălcate. Un caz semnificativ este al marelui regizor român Andrei Șerban, deloc conservator, ba chiar avangardist în teatrul contemporan, care n-a mai putut suporta teroarea zisei „corectitudini politice”, rău interpretate, de la Universitatea Columbia din New York, de unde a demisionat din funcția de profesor, fiind scandalizat de aplicarea viciată a acestor principii. 

Dacă ne întoarcem spre militantismul extrem al „feminismului” actual, excesele sunt și aici frapante. E de înțeles continuarea luptei pentru emanciparea femeii, veche de ani mulți, dar declarațiile unor militante acerbe pentru afirmarea femeii, că, de exemplu, nu mai citesc opere ale bărbaților, filme realizate de ei etc., ca protest contra „patriarhatului”, sunt de-a dreptul ridicole. Iar militanții pentru acceptarea diversității sexuale, transgender și altele, afișează un libertinism totuși prea agresiv, ostil oricărei organizări „tradiționale” a familiei, corpului social etc., pe fundalul unui relativism extrem în materie de moravuri. Ba sunt încurajate prin înscrierea, consternantă pentru orice minte sănătoasă, într-un dicționar reprezentativ ca Robert, care reține forma ridicolă, și chiar contra naturii, a unui pronume personal/impersonal – cum să-i spunem? – ambigen, de nefolosit în limba curentă și absurd din punct de vedere natural. Așa cum este și lansarea unui soi de o pedagogie transgender, care îi îndeamnă pe copii, de la vârstă când nu pot înțelege încă ce e cu ei și cu lumea asta, să opteze pentru un sex sau altul. S-ar spune că relativismul „opiniei”, caricaturizat grotesc, pune sub semne de întrebare însăși realitatea noastră umană, așa cum a decis-o hazardul natural. Recenta carte de publicistică a cunoscutului critic și eseist Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna, recenzează câteva zeci de volume recente în care feminismul (și nu numai el) agresiv ajunge la expresii aberante, frizând absurdul și ridicolul. Un exemplu, la urma urmei simpatic prin umorul involuntar, este al unei intelectuale americane care declară că este, în sfârșit, fericită că trăiește cu un bărbat … „deconstruit”. Săracul Derrida… 

Cât de departe s-a putut ajunge sub semnul „cancel culture” și al „corectitudinii politice” în lumea literaturii, de exemplu, s-a văzut în cazuri flagrant scandaloase, de cenzurare a cutărui cânt din Divina Comedie a lui Dante, unde sunt pedepsiți islamicii, și, mai nou, a oricărei atitudini critice privind comportamentul social, religios, al emigranților musulmani din Europa, taxată sumar de „islamofobie”… Dar când aceștia din urmă refuză să se adapteze regulilor democratice ale țărilor de adopțiune, cum să nu li se dea replici pe măsură? În spațiul literar, s-a mai cerut, și poate s-a chiar obținut, schimbarea titlului celebrului roman polițist al Agathei Christie, Zece negri mititei, dispare și Albă ca Zăpada, din pricina piticilor săi, ca ființe cu dizabilități ce trebuie protejate; indezirabil a devenit și minunatul roman Coliba unchiului Tom, cărți ale lui Mark Twain care ne-au încântat copilăria, iar filmul Pe aripile vântului a fost precedat în proiecții mai noi de preambuluri cu scuze pentru pretinsul „rasism”… În literatura română ar trebui, oare, ca să ne facem de râs, să schimbăm titlul capodoperei lui Ioan Budai Deleanu, din Țiganiada în Romiada sau în altceva? Să nu se mai cânte sub numele original rapsodia Tzigane a lui Ravel? Să uităm că, la unguri, muzica populară e „cignány zene” și că Johann Strauss-fiul e autorul operetei Voievodul țiganilor? Ce poate fi jignitor și rasist chiar în numele etniei viețuitoare și la noi, unde, cu toate prejudecățile epocii sale, un Alecsandri a fost prieten în copilărie cu fiul unui rob rom, iar peste ani s-a scris romanul Șatra de Zaharia Stancu? Foarte corecte politic vor să fie, cum vedem pe rețeaua de filme Netflix, producții TV în care un comisar de poliție de secol XIX, ca Javert, și băiatul Gavroche, dintr-o ecranizare nouă, a romanului lui Victor Hugo, pot să fie niște persoane de culoare, falsificându-se realitatea istorică și provocând, ca atare, o totală confuzie în mintea spectatorului mai puțin familiarizat cu literatura clasică și chiar cu istoria. Se pot promova, așadar, viziuni frapant incorecte ale trecutului? La fel, și în versiunea filmică recentă a romanului lui Fielding, Tom Jones, ori în cazul reginei Cleopatra, care a fost, totuși, o femeie destul de… albă – de unde și protestul egiptenilor contra acestui fals istoric. Și încă: formula „hărțuire sexuală”, blamabilă, desigur, a fost alterată în așa măsură, încât a spune unei femei că e frumoasă este riscant, a devenit aproape un delict… Ca să nu mai vorbim de vandalizarea unor monumente precum cel al lui Cristofor Columb, „vinovat” că a descoperit o America ce urma să fie sclavagistă și rasistă… Exemple s-ar mai putea da, sugerând o nouă „eră a suspiciunii” de dincoace de comunism, și o tendință periculoasă de punere la index a unor opere neconvenabile noului „progresism”, ca pe vremea cenzurilor papale sau comuniste.

Exemplul românesc, oferit în ancheta de față, este cel al povestirilor din volumul Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan-Alexandru Stănescu, care a provocat riposta intempestivă a unui domn jurnalist Valeriu Nicolae, motivată de comportamentul unor personaje ale cărții, mai ales al protagonistului, pe motiv că ar transmite mesaje rasiste, contra romilor și a altora, într-un limbaj ireverențios și licențios. Articolul publicat în ziarul Libertatea a stârnit, la rândul lui, un număr de replici dure. A fost destul ca să se declanșeze astfel un amestec, impur și el, de contestări afișate sub semnul noilor cuvinte de ordine, ca să fie în pas cu vremurile „progresiste”. Din fericire, PEN-Clubul Român și un critic literar ca Mihai Iovănel, de altfel foarte sensibil și el la noul cod comportamental, s-a pronunțat, cu un calm remarcabil de profesionist al lecturii, atrăgând atenția asupra confuziei grave dintre comportamentul și limbajul unor personaje fictive, care, oricât s-ar invoca apropierile (de altfel mărturisite) de biografia reală a prozatorului, nu trebuie confundate cu ea, și nici ceea ce spune protagonistul acestor narațiuni nu e… corect să fie atribuit autorului lor. Deosebirea esențială dintre literar, ficțional și realul biografic, altfel spus, natura estetică, specifică oricărei scrieri literare, interzice din principiu astfel de grave confuzii, ce trădează o înțelegere cam primitivă a naturii specifice a „reflectării” realității în literatură, ca să preluăm o formulă mult uzitată și chiar uzată. Cazul acesta, cumva particular, și ecourile sale sunt un bun exemplu de distorsionare a receptării de către niște cititori ce par a nu fi trecut niciun examen la limba și literatura română, necum să fi citit vreo pagină dintr-un tratat de estetică, fie și marxistă. Însă asemenea lecturi greșite au devenit, din păcate, aproape o modă în mediile neoprogresiste, de import american, și merg mână în mână cu tendința tot mai evidentă de depreciere a esteticului și a criteriului care-l plasează ca exigență obligatorie în judecata de valoare asupra scrisului dintotdeauna. E cam jenant să mai spui o dată că o poezie, un roman ori o piesă de teatru își transmit „mesajul” cu totul altfel decât un articol de ziar, sau un discurs politic, un text eseistic, ori o operă științifică și că, dacă nu se ține seama de natura inevitabil „transfiguratoare”, prin scrisul artistic, a sentimentelor și reflecțiilor noastre despre lumea în care trăim, nu se înțelege nimic din chiar definiția literaturii, cu fie și relativa ei autonomie, ca spațiu ficțional, cu un univers propriu, construit în chip personal de „arhitectul” său. Altfel, se revine la „tezismul” de odinioară… Și, pentru că veni vorba, nu contenesc să mă mir de încercările mai recente ale unei părți a criticii tinere de a pune sub semnul întrebării esteticul ca primă și esențială perspectivă în interpretarea operei, ori de trecere a lui în plan secundar. Credeam că, la noi, măcar de la Estetica lui Tudor Vianu încoace, adică de acum vreo opt decenii, chestiunea „heteronomiei” artei a fost lămurită. Adică, recunoașterea pătrunderii inevitabile a unei realități „extraestetice” însemnate pentru configurarea unor universuri imaginare care nu mai pot fi privite izolat de contextele socio-literare în care iau naștere. Ceea ce nu înseamnă că literatura nu are specifica sa „autonomie”, „justificată de natura sa estetică” („Heteronomia literaturii se referă la dependența ei de realitate și la impuritatea creației artistice, acumulată din contactul cu alte tipuri de activități, care, pe măsură ce-i slăbesc literaturii autonomia, în sporesc capacitatea de a se raporta la diversitatea realității” (vezi capitolul VII, din Estetica). 

 „Contaminarea” cu alte modalități de comunicare cu lumea din afară, ca și autocomentariul critic, „metatextual”, cum se spune acum, este firească și îmbogățește semnificativ sentimentul autenticității scrisului unui autor viu, participant la mișcarea de idei a timpului său, la o „Welanschauung”, o concepție despre lume, care simte nevoia tot mai evidentă în ultimele vremuri, de a se exprima mai direct, mai puțin mediat simbolic. Gradul de „tranzitivitate” a putut fi, de altfel, remarcat (și promovat), de pildă în poezia românească mai nouă, care face mai puțin apel la metafora și simbolul propriu-zise, înlocuite cu ceea ce s-a numit, de la Eliot încoace, „corelativ obiectiv”, adică un cadru obiectual/evenimențial și o gestică structurate ca metonimii ale cadrului existențial, o mai mare concretețe a circumstanțelor de viață evocate în scrisul literar. Dar asta nu vrea să spună câtuși de puțin că natura în fond „simbolică” a literaturii ar fi afectată. Există și în aceste cazuri o expresivitate recuperată a datului „primar” – sau nu există, dacă autorul își compune „corelativele” stângaci și inexpresiv. Pericolul renunțării cvasitotale la mijlocirile metaforic-simbolice nu e deloc mic, fiindcă mulți dintre autorii mai recenți cred că a fi „autentic” se poate limita la o „tranzitivitate” pură, cvasi-jurnalistică.

Tot așa, noile demersuri în sensul lecturii sociologice a textului literar sunt binevenite, cu condiția ca această abordare să descopere „sociologicul” în textele înseși care-l încorporează, și nu în schema simplistă a relației bază-suprastructură respinsă, în principiu, chiar de marxism. Nu de un „sociologism vulgar”, promovat pe vremea „realismului socialist” este nevoie, ci de o cercetare adâncită a „semnelor” societății-cadru, în care se scrie literatura, în însuși limbajul și sugestiile specifice operei abordate. Într-o lectură din perspectivă feministă a operelor-reper din literatura română, încercată, de pildă, de o comentatoare, Laura Sandu, și platforma sa publicistică, romanul lui Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste… este „reacționar”, Baltagul lui Sadoveanu plin de defecte conservator-tradiționaliste, etc. etc. Chiar citând din motto-ul cărții lui Sadoveanu, jurnalista se cenzurează, înlocuind cuvântul țigan cu rom, pe care scriitorul nu-l folosise niciodată… Fără îndoială, și asemenea lecturi sunt utile, și educative în fond, ca informație sociologică, dar acesta e doar un complement de situare a scriitorului și universului său în lumea mare. Orice s-ar spune, valoarea estetică a acestor cărți e cea care le decide destinul în istoria literaturii.

 Dacă cele două concepte în dezbatere sunt sau nu de import? Este clar că sunt, și acest lucru e semnalat zgomotos chiar de tonul ridicat cu care numitele „grupuri” minoritare se exprimă, urmând „progresismul” neomarxist american. E o aliniere, nu numai la noi, la „mondialismul” promovat intens peste Ocean și tot mai mult și în spațiul european. Dar asta nu înseamnă că acest „import” nu are și un sens pozitiv, care trebuie eliberat totuși de devierile și aberațiile despre care am amintit mai sus. Apoi, n-aș vorbi chiar despre un „canon cultural alternativ”, chiar dacă „revizitarea istoriei noastre culturale” e necesară – dar numai prin îmbogățirea perspectivelor de interpretare la care m-am referit, și nu supunând-o unor cenzuri cu nume schimbat.

Să se schimbe manualele școlare ? Noile înflăcărări militante „corecte” riscă să elimine din manuale capodopere ale scrisului literar național, cam ca pe vremea „reconsiderării critice a moștenirii culturale” de sub egida „realismului socialist”. Ca atunci, unii scriitori redevin culpabili pentru că nu și-ar fi înțeles epoca dintr-un unghi revoluționar-marxist, și se cuvenea, ca atare, să fie „lămuriți” cum au fost țăranii din vremea colectivizării agriculturii din anii ’50 ai stalinismului, sau excluși. Spun încă și încă o dată că soluția rezonabilă este cea de a lărgi câmpul de investigație specific artelor, cu adaosuri și explicații de ordin sociologic, care nu pot decide, totuși, în afara valorii estetice, soarta operelor analizate. Cum am spus și cu alte ocazii, asimilarea creatoare a unor metodologii noi, mai cuprinzător explicative, în cadrul unor „studii culturale” cu deschidere universală, e chiar necesară, și s-au făcut și la noi progrese în această direcție. Cât de mult a pătruns această nouă ideologie în mediul universitar românesc mai e de cercetat. Bine ar fi ca ea să nu devină nocivă prin dogmatism și o nouă vulgarizare sociologică. Cât despre „autonomia esteticului”, știm că generațiile de scriitori români s-au raportat în chip relativ diferit, sub imperiul „spiritului epocii”, la acest concept. Era firesc pentru generația anilor ’60, care a reabilitat criteriul estetic, eliberându-l de dogmatismul, falsificator al acelui pseudo-realism , dar, nota bene, ea n-a rămas totuși indiferentă la realitățile societății românești a momentului ! „Neomodernismul” poetic n-a fost un purism și un estetism în sensul propriu al cuvântului. Nu doar prin „esopismul” mereu amintit în cazul poeziei, care a abordat și marea tematică a omului dintotdeauna afectat de istoria trăită, ci și în proza mai direct „realistă”, în ciuda jumătăților de adevăr controlate de cenzură, nici în teatru, nici în film. (Noul cinema românesc face și în ultimii ani dovada evidentă a acestor angajări, mai consistente ca niciodată, în problematica adesea dificilă a lumii noastre.) „Optzeciștii” au afișat programul unei mai profunde angajări existențiale a scrisului și au și dovedit-o prin câteva opere de vârf, iar cei de la „2000” s-au arătat, în condiții de libertate totală a cuvântului, și mai implicați și răsturnând multe atitudini și limbaje consacrate. Noile militantisme feministe vin tot din acest ultim spațiu.

„Păltinișeni” și „neomarxiști”? Și aici s-au lipit cam repede etichetele. Scriitorii din Grupul pentru Dialog Social, cei de la Humanitas, cultivă, evident, o atitudine „elitistă”, chiar cu o anume ostentație, dar ar fi fals să se spună că sunt absenți din câmpul dezbaterilor intelectuale, desigur, mai conservatori, dar nu lipsiți de spirit critic, nici în literatura promovată, nici în discursul eseistic-filosofic. Vocile mai aspre s-au auzit din partea unor Gabriel Liiceanu sau H.R. Patapievici, dar un Andrei Pleșu, mare iubitor de nuanțe, a păstrat, cred, cumpăna dreaptă în mai toate reflecțiile despre problemele societății și culturii românești actuale. „Părerile de bun-simț” despre care vorbește Alexandru Călinescu în cartea amintită mi se pare că au găsit la Pleșu expresii pătrunzătoare și foarte șlefuite stilistic. Dar și Al. Călinescu, ca și Nicolae Manolescu și alții câțiva, au fost și vor fi foarte superficial etichetați drept conservatori și reacționari… Neomarxiștii noștri, sensibili la angajarea socială a literaturii, nu pot fi excluși din câmpul reflecției politice și estetice actuale. Reacțiile critice la adresa „corectitudinii politice”, „woke” etc. s-au manifestat și în alte culturi de mai mare tradiție – am dat doar un exemplu din spațiul francez, dar pot fi adăugate și altele, un Philippe Muray, de pildă, tot din Hexagon, tradus și el la noi. Despre erorile acestor noi orientări „progresiste” am vorbit, ele îmi par evidente ca fiind pândite de dogmatism și cenzură ideologică. O dezbatere liberă asupra acestor erori, dar și a elementelor pozitive, care îndeamnă la necesara lărgire a metodelor de cercetare cultural-literară, e de continuat, și, iată, una dintre ele, binevenită, e cea propusă de ancheta prezentă. 

*

Bogdan Popa

Curățirea de cuvinte insultătoare între hegelianism de dreapta și de stânga

Cancel culture este un termen umbrelă care ascunde multe ținte de combătut, și de aceea, în textul următor vă răspund la o întrebare mai îngustă, și anume la cea legată de raportul dintre două generații teoretice și eliminarea de cuvinte insultătoare. Mă voi referi în principal la două strategii de bază prin care nu sunt respinse premisele eliminării unui cuvânt, ci a ideii de politică de curățare lingvistică. Una este a hegelienilor de stânga sau neo-marxiștii (de tipul scriitorului Costi Rogozanu-CR, o generație la „patruzeciști”, din care fac și eu parte) și cea a hegelienilor de dreapta (de tipul filosofului Andrei Pleșu-AP, la „șaptezeciplus”, din care nu fac parte). Ambele critică o zonă a sufletelor frumoase, adică a celor care vor să schimbe realitatea nu numai cu ajutorul limbajului, dar și prin distanțarea de situația materială și istorică în care ei se află. Mă interesează nu doar ceea ce fac cele două strategii, ci și ceea ce le lipsește, de pildă, neo-marxiștilor.

Conflictul

Problema eliminării cuvântului insultător, așa cum a apărut în răspunsul jurnalistului Valeriu Nicolae, atunci când l-a descoperit în romanul „Copilăria lui Kaspar Hauser” (autor Bogdan-Alexandru Stănescu), este că face legătură nemediată între realitate și limbaj. În acest tip de gândire, dacă scoți cuvântul din uz, rezolvi în bună măsură și problema. Pentru Nicolae, care împărtășește o premisă importantă a multiculturalismului liberal, dacă faci caritate și dacă ajuți la reducerea rănilor istorice și psihologice legate de minoritatea romă, creezi o lume mai bună. Societatea românească are nevoie de terapie continuă și o relaționare mai bună de indivizi, care să prevină problema insultelor de orice tip (etnice, rasiale, sexuale, de orice tip). Premisa nu este una minoritară, ci dimpotrivă, este în centrul unui consens al unui multiculturalism răspândit și susținut ideologic de statul român, în care terapia, caritatea, ajutorul solidar al ONG-urilor sunt semnele unei societăți libere care își rezolvă problemele singură. Dar poziția aceasta, care are eficiența ei parțială, este atacată de hegelieni, fie ei de stânga, fie de dreapta. Ei răspund la discuția de cancelare după logica pe care Freud a văzut-o în vorba de spirit. Să ne-o reamintim. Un geambaș vinde unui client un cal pe care vrea să îl ofere tocmai pentru viteza lui. Îi spune clientului: uite, calul acesta este atât de bun, încât dacă pleci din Budapesta la ora patru dimineața, ajungi în Cracovia la ora șapte. La care clientul îi răspunde: „dar ce să fac eu la ora șapte dimineața în Cracovia?” Ambele tabere le zic pe bună dreptate sufletelor frumoase: vrem noi să ajungem la șapte dimineața în lumea voastră mai bună? Ce să facem acolo, că nu prea avem locul nostru în ceea ce ne propuneți?

La stânga de Hegel

Strategia de bază a neo-marxiștilor (așa cum o văd eu, cred, din interior) este să nu discute problema cuvântului în primul rând, ci cea a realității sociale. Dacă un individ este sau nu interpelat ca „țigan” este mai puțin important decât că există un grup de oameni, cum sunt romii, care sunt istoric defavorizați în societatea română și care, alături de alte grupuri de oameni (femei sărace, studenți lăsați în sărăcie, profesori care sunt plătiți mizerabil), sunt parte a unui clase potențiale, care poate să schimbe normele sociale de bază atunci când își sesizează interesele directe și devine o clasă activă. În general, articolele de opinie ale lui Costi Rogozanu ne explică de ce un mic conflict politic ține de lipse sociale mai largi, cum sunt deficitul de democrație, ignorarea problemelor celor care muncesc pe bani puțini ș.a.m.d. Participanții la gândirea neo-marxistă nu se feresc însă să atace un anumit rasism sau naționalism care apare brutal în spațiul românesc, așa cum a făcut-o CR când i-a imputat lui C.T. Popescu folosirea unor cuvinte rasiste (1). De aceea, de multe ori progresiștii și neo-marxiștii sunt văzuți ca două tabere aliate, în ciuda încercărilor neo-marxiștilor de a vorbi de „clase și inegalități sociale”. Aici strategia de stânga este că, dacă vorbești de problema conflictului social, de fapt vei ataca parțial și problema cuvintelor injurioase (care poate fi atacată și separat, dar păstrată în legătură cu problema socială). Ideea este că vei reuși să ataci realitatea problemei nu atunci când faci corecturi de limbaj, ci mai ales când o faci indirect, printr-un aparat teoretic care te-ar apropia mai mult de problemele oamenilor.

În fond, strategia se întoarce la un anumit hegelianism marxizat, în care identificarea unui aparat teoretic emancipator, cum sunt termeni de tip „capitalism, stat, suprastructură, infrastructură, economie politică”, poate să ducă prin elaborarea lui în istorie la schimbarea realității sociale (2). Încercarea neo-marxistă este de a introduce în limbajul popular un câmp teoretic (hegemonia gramsciană, să spunem) care să ducă la o cotitură intelectuală și politică, pe baza faptului că problemele sunt deja formulate socialist („există sărăcie, deci e nevoie de altceva”; „statul trebuie să ajute pe cei care sunt defavorizați” etc.). Aici voi introduce, surprinzător pentru unii, o dorință de hegemonie ideologică, dar de data asta într-un hegelianism de dreapta, așa cum vine din zona pentru care scrie și Andrei Pleșu. Să nu mă înțelegeți greșit, pozițiile lui AP sunt foarte populare și au succes masiv în zona intelectualității române, și de aceea le voi lua foarte în serios. Hegelianismul profesat de profesorul Pleșu este văzut ca o alternativă mai bună la anumite exagerări ale liberalilor de nicăieri, care nu înțeleg de fapt România. 

La dreapta de Hegel

Care este strategia lui Andrei Pleșu de a discuta problema cuvântului insultător (3)?Contraatacul se bazează pe apelul la înțelepciunea textelor vechi. Dacă luăm o carte de tipul Parabolele lui Isus (publicată în 2012, un succes masiv de piață), ea ar fi adresată în primul rând credincioșilor. Iată cum interpretează Pleșu o parabolă biblică. În parabola viei, unde anumiți lucrători sunt uciși ca nefiind buni, noi aflăm că de fapt problema discutată este a autorității, unde lucrătorii viei, care sunt criminali, nu sunt anarhiști (ne spune Pleșu), ci „insurgenți aflați în serviciul profitului și profitului propriu, devenit idol” (127). Într-o interpretare creștină și jungiană care apelează la tema „umbrei”, Pleșu ne spune că cei tineri nu înțeleg problema autorității și refuză să lucreze pentru proprietarul vilei. În consecință, „ei sfârșesc prin a nu mai lucra nici pentru ei înșiși” (127). Cu alte cuvinte, nu mai acceptă relația stăpân-servitor, alegând rebeliunea. Să luăm alt exemplu în care este atacată problema corectitudinii politice (aici, numită ideologie). În parabola „sămânței care crește singură” avem situația în care suntem puși în fața sămânței față de care nu avem certitudinea că va rodi. Aici Pleșu ne spune că limbajul parabolelor are în plus față de ideologie (citește „corectitudine politică” sau înregimentare) acceptarea că nu înțelegi complet, dar aștepți. Dumnezeu devine „absența care devine prezentă prin așteptarea ta” (141). Limbajul biblic îți arată de fapt cum să eviți pericolele liberalismului occidental dus la extrem.

Ce au cele două strategii hegeliene în comun? Ele văd reinterpretarea realității nu ca o corespondență directă cu limbajul (așa cum o văd mulți cei care doresc eliminarea unor formule și termeni injurioși), ci ca trimițând la un alt limbaj, de ordin doi, care este de fapt un aparat teoretic sofisticat, propus în fundalul argumentelor. Pentru CR, limbajul realității politice imediate se poate descifra cu teorii care ne propun emanciparea și critică inegalitățile sociale. Pentru AP, parabolele pot fi reinterpretate de un hegelianism de tip Noica, în care autoritatea, misterul limbajului, dialectica prezenței în ascuns și a ascunsului în prezent, își fac simțită forța conceptuală. Dacă CR își dorește să deschidă publicul Libertății, unul social-liberal, la problema emancipării sociale și politice, AP vrea să preia o zonă creștină, pentru a-i învăța dialectica lui Noica prin atacul la corectitudinea politică. O strategie ar fi de stânga pentru că își dorește revitalizarea unui democratism popular, în timp ce cealaltă e de dreapta pentru că vrea să păstreze anumite poziții câștigate, care sunt văzute ca fructul tradiției, ordinii și inteligenței ridicate. Ambele lucrează cu ideea că o societate multiculturală, cum avem astăzi, nu este îndeajuns de bună în premisele ei de bază. De asemenea, ambele au la bază ideea că interdicțiile de limbaj sunt strategii de câștigat jocuri politice limitate. Și mai important mi se pare că hegelienii vor să ofere un limbaj de ordin doi unor zone mari (cum ar fi un public liberal cu simpatii sociale, la CR) sau unul creștin (din zona cititorilor de evanghelii și credincioșilor, la AP). Câștigarea unui public nou este de aceea și rezultatul folosirii limbajului, care nu ar duce la impunerea de limite și vină—ca în cazul cancel culture, ci la mobilizarea unui public potențial pentru o agendă intelectuală vastă.

Probleme de rezolvat

Care e miza hegelianismului în oferirea unui răspuns la cancel culture? Bătăliile culturale pot fi câștigate mai degrabă de cei care folosesc idei deja folosite în spațiul public pentru a le oferi un cod sau semnificant de bază, așa cum fac cele două facțiuni hegeliene. Cu alte cuvinte, strategia nu este a întăririi unui supraeu obscen, pus pe vină și eliminare, ci deschiderea către o zonă a unui ideal cuprinzător, un limbaj al dialecticii istorice. Hegelianismul de dreapta are poziții simbolice și instituționale centrale, ceea ce o pune pe cealaltă într-o poziție subalternă, de competitor cu șanse mai mici. Dar, dacă mă plasez în ultima tabără, nu pot să identific și din erorile ei mari. Mai întâi, există o perspectivă radicală care neagă activitatea grupului Pleșu-Liiceanu, care îi vede ca pe oameni ai capitalului, care nu înțeleg lumea de astăzi. Ceea ce vedem însă este un succes al ideilor lor, care nu este legat doar de poziția lor dominantă în sistem, ci și de atractivitatea strategiilor pe care le-au folosit. De aceea, tehnica de bază a stângii democrate/marxiste nu este cea a unui limbaj nou sau a cancelării, ci aceea de a lucra la schimbarea unor percepții legate de viața noastră imediată. O a doua, puțin folosită, cere însă tactici teoretice de profunzime. Problema este că idei și gânditori creștini ori de dreapta sunt abandonați de la început, în timp ce o strategie mai eficientă ar putea fi preluarea limbajului creștin cu ajutorul limbajului de ordin doi. Aici am în minte tentativele unor filosofi cum sunt Alain Badiou și Slavoj Žižek, care încearcă prin reinterpretări teologice și propunerea unor formule de tip „ateism creștin” să nu cenzureze sau elimine o anumită gândire creștină din miezul stângii hegeliene. Ce își doresc ei este traducerea și preluarea unor termeni și limbaje care par de la început reacționare pentru gândirea de stânga. De pildă, Tracy McNulty citește lacanian dumnezeul creștin ca pe inconștientul freudian, iar pe Isus îl vede ca pe o reprezentare a analistului, o fantasmă cu rol de bază în evoluția minții noastre. Astfel de lecturi fac posibile incursiuni într-un teritoriu pe care intelectualii conservatori îl consideră al lor. Aici va fi miezul bătăliilor culturale, care atrag atenția deocamdată prin problema interdicției și eliminării, în timp ce conflictul de adâncime se duce pe elaborarea unor probleme umane centrale, care nu trebuie să fie lăsate să fie capturate de o dreapta religioasă.

Note:

(1) Vezi disputa CR-CTP: https://www.libertatea.ro/stiri/raspunsul-lui-ctp-pentru-costi-rogozanu-dupa-ce-a-fost-acuzat-de-rasism-pentru-un-text-de-acum-11-ani-o-manipulare-ordinara-3323522.

(2) Stalinismul românesc, dar și perioadele de comunism liberal ale lui Ceaușescu au reușit doar temător și autoritar să facă aceste transformări, însă ele sunt posibile în viitor în alt tip de organizare politică. Pentru hegelienii de stânga, sloganul e: „nici stalinism, nici capitalism cu pretenții de democrație”.

(3) Deși Pleșu nu a avut niciodată simpatii marxiste, pozițiile lui în disputa cu grupul Eugen Barbu îl plasau mai mult în zona de liberalism hegelian, care dorea europenizarea în anii 1980. Evident, generațional și istoric, mizele s-au schimbat și pentru el.

*

Mihai Țapu

Ieșirea din capcana folk politics

Cel mai simplu mod de a deveni ambivalent față de Mark Fisher este, probabil, lectura infamului său articol din 2013, „Exiting the Vampire Castle” (1). Nu mă refer doar la poziția unui presupus cititor „de stânga”, familiarizat cu și susținător al preceptelor politicilor identitare, pe care articolul numit l-ar putea aliena față de un autor în mod normal subsumat acelorași interese ideologice; ci și la un presupus cititor „de dreapta”, pe care ni-l putem imagina suspicios sau de-a dreptul vituperant față de politicile identitare, dar tocmai de aceea deschis față de ce scrie Fisher în articolul respectiv. În „Castelul Vampirului…” (prescurtare pe care o voi folosi de acum înainte), autorul britanic discută despre „depresia și epuizarea” induse de o anumită practică recurentă în rândul cercurilor „de stânga” de pe platformele sociale: „calling out”-ul sau ceea ce, în mod curent, numim canceling. Diferitele clișee prin care alege să contureze așa-zisul „castel al vampirului” fac cu atât mai facilă posibila apropriere a lui Fisher sub umbrela „dreptei” (sau, mai bine spus, sub umbrela „reacționarismului”). Vampirul perfect asimilat social întrupează „dorința preotului” de a judeca presupusele greșeli ale semenilor săi, „dorința pedantului academician de a fi primul care observă o greșeală”, cât și „dorința hipsterului”, care caută să fie asimilat grupului, păstrându-și simultan particularitățile (nu atât de particulare). Sângele metaforic cu care se hrănesc vampirii contemporani ai lui Fisher este vinovăția celorlalți, mușcați din cauza incapacității de a se conforma normelor identitare în vigoare. Acestor clișee li se adaugă și tonul lui Fisher, la rândul său prea puțin de ajutor în reabilitarea perspectivei sale: el este în mod explicit deznădăjduit, speriat, dar și revoltat față de ce „vede” în jur – o pradă ușoară pentru eticheta de „mizerabilism” de stânga (2). 

Destul cu ambiguizarea, totuși. Până la urmă, „Mark Fisher nu a fost Russell Brand” (3). Nu doar că, așa cum demonstrează articolul tocmai citat, Fisher a fost receptiv față de criticile care i s-au adus ca urmare a publicării „Castelului vampirului…”, ajungând să vadă într-o altă lumină diferite probleme identitare, dar chiar scopurile inițiale ale textului său erau fundamental diferite de orice ideologie de dreapta. În spatele nemulțumirii sale față de cancel culture stă un mecanism pe care Fisher îl găsește, la vremea respectivă, adânc înrădăcinat în funcționarea cancel-ului, și anume ocultarea și marginalizarea dimensiunii de clasă în favoarea promovării rasei și a genului. Lucrurile nu stau, însă, atât de simplu pe cât le prezenta Fisher în textul respectiv. Am putea complica lucrurile în două direcții. Pe de o parte, am putea vorbi despre necesitatea unei perspective intersecționale, care să aducă laolaltă toate dimensiunile menționate anterior (dar nu numai) într-o măsură (cât mai) egală – aceasta ar fi o rută teoretică, să zicem. Pe de altă parte, este foarte posibil ca între cazul autohton și cel vestic, descris de Fisher, să existe un decalaj. Suntem departe de a avea, în România, un grup de „justițiari” care să își dedice existența online exclusiv activității de reliefare și condamnare a unor comportamente toxice (oricât de speriați ar fi conservatorii de fantasmele unor asemenea grupuri) – direcția aceasta ar fi una interesată de localizarea mai precisă a instanțelor de cancel, să spunem. Totuși, în cele ce urmează nu voi urmări niciuna dintre căile schițate mai sus. În schimb, voi propune o refuncționalizare speculativă a cancel-ului, ca mijloc „viclean” (4) de a avansa unele politici acceleraționiste de stânga la scară mai largă.

O scurtă privire spre acceleraționismul de stânga (5) ne va face să înțelegem mai bine neîncrederea arborată de Mark Fisher față de cancel culture. Proiectul acceleraționismului de stânga este unul clasic marxist: constituirea unei lumi post-capitaliste. Diferențele structurante între alte proiecte de stânga contemporane și acceleraționism apar atunci când ne uităm la mijloacele prin care cel din urmă caută să instanțieze viitorul post-capitalist. Principalul trend față de care se delimitează acceleraționismul de stânga este cel al „politicilor populare” („folk politics”) (6). Sintagma „politici populare” este introdusă de Nick Srnicek și Alex Williams pentru a desemna strategiile la care stânga contemporană recurge cel mai frecvent în încercările sale de criticare și combatere a capitalismului. Cuvântul de ordine în jurul căruia gravitează toate aceste politici este „imediatețea” (7), iar strategiile lor favorizează localismul și orizontalismul, exemplificate prin fenomene precum proteste, marșuri sau diferite instanțe ale „Occupy” (8). „Politicile populare” și strategiile lor orizontaliste și localiste nu sunt problematice în sine, spun Srnicek&Williams – din contră, ca parte dintr-un proiect politic contra-hegemonic, scalabil la nivel global, și bazat pe analize complexe și structurale ale sistemului capitalist, „politicile populare” se pot dovedi necesare pentru acțiuni la nivel local, dar insuficiente dacă nu devin acțiuni de o anvergură mai vastă. „Având în vedere natura capitalismului global, orice proiect postcapitalist va necesita o abordare ambițioasă, abstractă, mediată, complexă și globală – una pe care abordările «politicilor populare» sunt incapabile să o ofere” (9) – nu ne este greu să vedem de ce Mark Fisher, autorul teoriei „realismului capitalist” (10), ar adera, la rândul său, la un proiect politic de tipul acceleraționismului, interesat de universalism (11), și nu la alte proiecte politice, interesate de particularisme (12). 

„Politicile populare” discutate îndeaproape de Srnicek&Williams presupun fenomene mai mult sau mai puțin fizice, precum cele menționate deja anterior (proteste, marșuri etc.) (13). Cu toate acestea, natura sa „imediată”, plus acțiunile sale de scurtă durată și de anvergură spațială limitată, facilitează catalogarea cancel-ului drept instrument (mai degrabă digital) al unor „politici populare”. Deși nu este un vehicul universalist propriu-zis, nu cred că ar trebui să întoarcem spatele cancel-ului, mai ales dacă îl reconfigurăm și îl utilizăm ca o capcană pentru discursurile liberale în care își găsește din ce în ce mai des locul. Ce s-ar întâmpla dacă am împacheta cancel-ul ca pe un cal troian, iar în interiorul său nu s-ar găsi obișnuitul ascensor social la care recurg liberalii și mic-burghezii pentru a câștiga capital social și simbolic, ci o capcană care activează dimensiunea de clasă? Cum ar trebui regândit cancel-ul pentru a-l putea prezenta în acest mod?

Suntem obișnuiți ca designul să se ocupe cu lucruri mai mult sau mai puțin materiale (de la obiecte din plastic la site-uri web), dar în mod sigur inanimate; iar dacă ajunge să se ocupe de „comportamentul uman”, tindem să îl suspectăm de acceptarea unui izomorfism macabru între obiecte și oameni (cum ar fi în cazul organizării diviziunii muncii în fabrici) (14). În toate aceste cazuri, scopul ar fi obținerea unor efecte prin „identificarea și manipularea unor tendințe existente” (15) în niște „materiale nepromițătoare” (16). Există un tip specific de inteligență care subîntinde această perspectivă speculativă asupra designului, și anume „viclenia” (denumită în antichitate mêtis), înțeleasă ca operaționalizarea legăturii dintre „meșteșug și șiretenie” (17). Instanța materială paradigmatică pentru „inteligența vicleană” este capcana (18), iar cea abstractă este complotul (19). Atât capcana, cât și complotul – dar și contraponderile lor (ieșirea din capcană și contra-complotul) – exhibă necesitatea unei perspective dublu alienante. Pentru întinderea unei capcane și urzeala unui complot este nevoie de alienarea față de propria poziție și inhabitarea perspectivei alterității, cât și de alienarea ulterioară, proiectivă, față de perspectiva celui prins în capcană, în vederea îmbunătățirii inițiale a designului capcanei și complotului. O logică productivă a capcanei și complotului este una „inventivă” (20), non-monotonă, perfecționabilă și reglabilă pe măsura asimilării contingențelor întâlnite. Un complot eficient este, deci, o sinteză continuă între identitate și alteritate, local și global, particular și universal – un mijloc, prin excelență. 

O modalitate de a ralia cancel-ul la scopurile universaliste ale acceleraționismului de stânga ar fi înlocuirea vinovăției, denunțată de Fisher ca fiind principalul impact al cancel-ului, cu viclenia necesară întinderii unei bune capcane. Având în vedere dimensiunea asumat speculativă a textului de față, nu voi presupune că am toate coordonatele practice pentru utilizarea cancel-ului ca o capcană, în sensul schițat mai sus – mai ales având în vedere specificitățile contextuale diferite ale fiecărei asemenea utilizări. Cu toate acestea, ar fi nevoie de o mai bună nuanțare a implicațiilor pe care le-ar avea includerea cancel-ului în acceleraționismul de stânga. În primul rând, cancel-ul ar trebui să renunțe la implicațiile sale identitare susceptibile unor asimilări capitaliste. Deși eforturile identitare critice sunt necesare și lăudabile, pot interveni riscuri atunci când ele sunt plasate în slujba „politicilor populare”, deoarece discursul liberal deturnează cu ușurință scopurile lor emancipatoare inițiale (nu e de mirare, de exemplu, că foarte multe corporații susțin fervent discursurile identitare). Vizibilizarea explicită a dimensiunii de clasă ca nucleu definitoriu al relațiilor sociale ar fi, atunci, capcana pe care cancel-ul ar putea să o întindă liberalilor cu o anumită perspectivă deja naturalizată vis-a-vis de buna funcționare a cancel-ului. În al doilea rând, „inteligența vicleană” ar ajuta în coordonarea unor posibile rețele de cancel care, activate în momentele potrivite, ar putea avea consecințe mai îndelungate și cu ecouri spațiale mai largi (21). Astfel, cancel-ul ar ieși de sub auspiciile unei „imediateți” nechestionate și ar conlucra cu alte elemente în vederea instituirii unei mișcări contra-hegemonice post-capitaliste. În ultimul rând, acțiunile de cancel ar trebui să iasă din sfera discursivă în care sunt în general încastrate. Avem prea multă încredere în capacitățile limbajului de a opera schimbări în realitatea materială; nu ar trebui să cădem, însă, nici în cealaltă extremă, în care să negăm cu totul influența discursurilor. A treia cale este cea mai generativă (22), și anume o sinteză între domeniul discursiv și acțiunea practică. În siajul acestor idei, cancel-ul s-ar transforma într-un instrument de mijlocire strategică, de reliefare a unor discursuri veritabil critice la adresa fundamentelor complexe ale capitalismului, cu un potențial de scalare la un spațiu cât mai global și cu o componentă adăugată, pragmatică, de traducere a preceptelor conceptual-discursive la un nivel practic. 

Note:

(1) Tradus în română ca „Ieșirea din Castelul Vampirului” pe trepanatsii.ro, https://trepanatsii.ro/mark-fisher-iesirea-din-castelul-vampirului/. 

(2) Nick Land, „Critique of Transcendetal Miserablism”, în Fanged Noumena. Collected Writings 1987-2007, editat de Robin Mackay și Ray Brassier, Urbanomic, Falmouth, 2011, pp. 623-629. 

(3) Matt Colquhoun, „Mark Fisher was not Russell Brand”, The New Statesman, 18 septembrie 2023, accesat la 5 februarie 2024. 

(4) Termen inspirat de teoriile lui Benedict Singleton despre „inteligența vicleană” („cunning intelligence”). Vezi, de exemplu, Benedict Singleton, „Maximum Jailbreak”, în #Accelerate. The Accelerationist Reader, coordonat de Robin Mackay și Armen Avanessian, Urbanomic, Falmouth, 2014, pp.489-509. 

(5) Diferențele dintre acceleraționismul de stânga și alte versiuni populare ale acceleraționismului, cum ar fi „neo-reacționarismul” lui Nick Land, ies în afara scopului textului de față. Pentru o familiarizare cu diverse ramificații și discuții din jurul acceleraționismului, vezi antologia #Accelerate. The Accelerationist Reader, coordonată de Robin Mackay și Armen Avanessian, Urbanomic, Falmouth, 2014. 

(6) Nick Srnicek și Alex Williams, Inventing the Future: Postacapitalism and a World Without Work, Verso Books, Londra, 2016, p. 9. 

(7) În original „immediacy”. Termenul conține atât accepțiunea temporală, de urgență, cât și cea de fenomen „ne-mediat”, oferit direct. 

(8) Srnicek și Williams, op. cit., p. 6. 

(9) „Given the nature of global capitalism, any postcapitalist project will require an ambitious, abstract, mediated, complex and global approach – one that folk-political approaches are incapable of providing” (traducerea mea), ibid., p. 12. 

(10) Mark Fisher, Capitalist Realism. Is There No Alternative?, Zer0 Books, Winchester, 2009. 

(11) Împrumut înțelesul conceptului „universalist” din teoriile lui Srnicek&Williams, unde: „universalul trebuie să fie identificat nu cu un set stabilit de principii sau valori, ci mai degrabă cu un loc gol, imposibil de umplut definitiv” („the universal must be identified not with an established set of principles and values, but rather with an empty placeholder that is impossible to fill definitively”, tr. mea), op. cit, p. 77. 

(12) Direcționalitatea dintre cele două teorii, „realismul capitalist” și „acceleraționismul de stânga”, este, de fapt, inversă față de cum las să se înțeleagă – mai degrabă euristic – în textul de față. Mark Fisher a fost un gânditor influent și fundamental pentru teoriile acceleraționiste ale anilor 2010, participând activ la dezbaterile din jurul lor. 

(13) Vezi mai ales Srnicek și Williams, op. cit., pp. 25-51. 

(14) Benedict Singleton, „Speculative Design”, în Speculative Aesthetics, coordonat de Robin Mackay, Luke Pendrell și James Trafford, Urbanomic, Falmouth, 2014, p. 23. 

(15) Benedict Singleton, „Maximum Jailbreak”, în #Accelerate. The Accelerationist Reader, coordonat de Robin Mackay și Armen Avanessian, Urbanomic, Falmouth, 2014, p. 500. 

(16) Benedict Singleton, „Speculative Design”, p. 24. 

(17) Benedict Singleton, „Maximum Jailbreak”, p. 500. 

(18) Ibidem. 

(19) Benedict Singleton, „The Long Con”, în When Site Lost the Plot, coordonată de Robin Mackay, Urbanomic, Falmouth, 2015, pp. 105-121. 

(20) Nick Srnicek și Alex Williams, „On Cunning Automata: Financial Acceleration at the Limits of the Dromological” în Collapse. Philosophical Research and Development, vol. VIII, editat de Robin Mackay, Urbanomic, Falmouth, 2014, p. 494. 

(21) Sigur că acest aspect nu ar trebui să excludă și instanțele în care cancel-ul funcționează ca reacție la unele fenomene atroce înfăptuite de persoanele pe care le vizează. Capacitatea reactivă, de urgență, a cancelului ar trebui prezervată, dar acolo unde se demarează „anchete” mai largi în legătură cu activitatea anumitor persoane, ar fi mai utilă coordonarea simultană a mai multor dezvăluiri. 

(22) Despre importanța filozofică a unei poziții mediane, sintetice, vezi Will Fraser, „The tightrope of real genesis: on philosophy’s generative thirdness and the creative self-grounding of thought”, Humanities and Social Sciences Communications, vol. 10, nr. 1, decembrie 2023, pp. 1-6. 

Bibliografie:

Colquhoun, Matt, „Mark Fisher was not Russell Brand”, The New Statesman, 18 septembrie 2023, accesat la 5 februarie 2024.

Fisher, Mark, Capitalist Realism. Is There No Alternative?, Zer0 Books, Winchester, 2009.

–. „Ieșirea din Castelul Vampirului” pe trepanatsii.ro, https://trepanatsii.ro/mark-fisher-iesirea-din-castelul-vampirului/.

Fraser, Will, „The tightrope of real genesis: on philosophy’s generative thirdness and the creative self-grounding of thought”, Humanities and Social Sciences Communications, vol. 10, nr. 1, decembrie 2023, pp. 1-6.

Land, Nick, Fanged Noumena. Collected Writings 1987-2007, editat de Robin Mackay și Ray Brassier, Urbanomic, Falmouth, 2011.

Singleton, Benedict, „Maximum Jailbreak” în #Accelerate. The Accelerationist Reader, coordonat de Robin Mackay și Armen Avanessian, Urbanomic, Falmouth, 2014, pp. 489-509.

–. „Speculative Design” în Speculative Aesthetics, coordonat de Robin Mackay, Luke Pendrell și James Trafford, Urbanomic, Falmouth, 2014, pp. 20-26.

–. „The Long Con” în When Site Lost the Plot, coordonat de Robin Mackay, Urbanomic, Falmouth, 2015, pp. 105-121.

Srnicek, Nick și Alex Williams, Inventing the Future: Postacapitalism and a World Without Work, Verso Books, Londra, 2016.

–. „On Cunning Automata: Financial Acceleration at the Limits of the Dromological” în Collapse. Philosophical Research and Development, vol. VIII, editat de Robin Mackay, Urbanomic, Falmouth, 2014, pp. 463-507. 

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 75-85]