Mihnea Bâlici

Back to the Basics. O relectură a Copilăriei lui Kaspar Hauser

„[…] you call this «deconstruction». Do you know what you’re deconstructing? Your own racism. And a deconstructive racist is still a racist.”

din Háromezer számozott darab (2022), reg. Ádám Császi

Ce rămâne după „cancel”?

Să ne întoarcem, totuși, la subiectul care a dus – fie și indirect, prin pasajul trecător din invitația noastră – la realizarea acestui dosar: scandalul din vara lui 2023 despre cartea cu conotații rasiste a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom, 2017).

Faptul că aproape întreg câmpul literar s-a polarizat peste noapte în jurul acelei discuții este un fapt pe care mulți dintre cei implicați l-au considerat, probabil, regretabil. Într-un context democratic, nimic nu părea mai îndepărtat de mult-visata libertate de exprimare decât, pe de o parte, nevoia de a-l trage la răspundere pe autor din niște considerente politice și, pe de alta, tabuizarea îngrijorărilor lui Valeriu Nicolae (și ale altora, de la ale membrxlor grupului FrACTalia (1) la ale sociologului rom Adrian Furtună (2)) privind lipsa discuțiilor despre rasismul anti-Romani din literatura română. Ce a dovedit discuția de astă-vară este faptul că, în situații cu adevărat sensibile, dezbaterile liberale și complezente mai mult încurcă decât să ajute, iar încercarea de a găsi o poziție de mijloc în focul dezbaterii (tatonată de Mihai Iovănel (3) și de Iulian Bocai (4), printre alții) nu doar că a fost sortită eșecului, ci și contraproductivă și escapistă. Prin urmare, găsesc discuția din jurul lui BAS ca fiind necesară, iar contradicția dialectică în care ne-am găsit atunci era inevitabilă. Până la urmă, conflictul face parte din același gen proxim al dialogului social, iar suprimarea lui este, de multe ori, mai rea decât împăcarea formală a taberelor.Să negăm faptul că unele contexte pur și simplu nu permit concilieri imediate mi se pare dăunător. Din acest motiv, îmi asum și reiterez poziția din articolul meu din Scena9 (5): textul lui BAS este rasist. Nu cred că BAS-individul este esențialmente rasist (nici Nicolae n-a zis acest lucru), însă discursul pe care l-a folosit cu șapte ani în urmă nu a fost structurat – nici naratologic, nici paraliterar – decât prin rasism. Să afirm rasismul acelui text mi se pare un gest strategic și rațional mai mult decât unul moralist sau revizionist. În studiile literare se fac astfel de interpretări în cazuri mult mai ambigue decât cel al lui BAS. Iar distanța istorică dintre reacția lui VN și cartea lui BAS nu mi se pare un argument care să ne împiedice să folosim termenii „îngrozitori” ai temutei „corectitudini politice” (6), cum nu este nici când contextualizăm rasismul din – de pildă – Ion de Liviu Rebreanu (7).

Cu toate acestea, n-am răspuns (nici eu, nici alte voci) la întrebarea cu care mi-am încheiat pledoaria din Scena9: „Așadar, ce facem cu această informație?”. Reacțiile taberei „noastre” au arătat, de fapt, confuzia în care ne-am găsit cu toții. Și arată, de fapt, lipsa de eficiență a oricărei acțiuni pe care dreapta locală o asociază în mod paranoic cu „cancel culture”. Realist vorbind, ce s-a întâmplat atunci sau în alte cazuri locale nu a fost o cancelare orwelliană, cum o văd unii conservatori locali. Nici în contextul străin nu a fost niciodată altfel. Genealogia americană a „cancel”-ului identificată de Eve Ng (8), care pornește cu postările de pe Twitterul afro-american (așa-zisa „call-out culture”) și se intensifică cu cyberactivismul contemporan (9), #MeToo și Black Lives Matter, vizează în principal cazurile care nu pot fi rezolvate în prezent prin considerente legale, fiind o soluție improvizată sau de mare urgență pentru o problemă democratică insuficient discutată public. Cu alte cuvinte, prin fantasma „cancelului” nu se atacă oameni, ci se negociază principii, iar companiile și multinaționalele (Polirom sau HBO (10)) pot face ce vor cu aceste principii, de teama proceselor, a pierderii vânzărilor sau din pură moralitate. O diferență față de cazul american este că, în spațiul românesc, nici nu și-ar fi asumat cineva riscul de a face o sesizare la CNCD pentru un text literar care a deschis atâtea interpretări. Autorul n-a avut niciodată nimic de pierdut legal, iar „cancelarea” lui a fost doar calul troian prin care subiectul rasismului a intrat în literatura română recentă. Intenția a fost mereu alta decât pedepsirea lui BAS-individul. Sau așa ar fi trebuit. De la un punct încolo, contradicția ireconciliabilă de mai sus a fost normalizată și fetișizată ca accesoriu intelectual, devenind parte dintr-un sistem cultural eterogen și viu, cu progresiști și conservatori care „se ciondănesc, dar se iubesc”, însă fără să ducă la schimbări prea mari de optică socială.

Astfel, pe Internet sau la TV, persoanele rome nu s-au auzit de vocile celorlalți invitați. Mai departe, deși unele voci au cerut delimitarea de BAS, n-a fost pornită nicio cruciadă împotriva afacerii lui editoriale, lucru previzibil într-o economie capitalistă cu publicuri diverse. Mai mult, e posibil ca anatemizarea taberei adverse să fi dus chiar la creșterea vânzărilor Polirom. Deci cu ce am rămas pe termen lung? Ce a pierdut BAS? Și, mai bine zis, ar fi trebuit să piardă ceva? Ar fi compensat asta pentru rasismul internalizat din textul lui? Dacă am face același lucru pentru fiecare autor cu pasaje problematice, ar compensa asta rasismul structural al societății românești, care îi forțează pe mulți romi să locuiască în condiții de Lumea a Treia sub steagul „Tigrului Estului”? În lipsa unor răspunsuri realiste la aceste dileme, nu pot să nu observ idealismul pe termen lung al unei părți importante a câmpului progresist local în gestionarea acestei dezbateri. Lăsându-l pe BAS-individul deoparte, cred că până și indignarea pe BAS-naratorul însuși n-a dus problema mai departe de pereții izolați ideologic ai timeline-ului fiecăruia. În plus, discuția pur culturalistă despre vina individuală aduce mai degrabă a un joc redundant de nuanțe decât a negociere asumată a responsabilității. Nu trebuie să mai gândim în termenii unei imanențe politice care nu ne permite să vedem ansamblul: rasismul nu pornește și nu este perpetuat prin BAS sau prin apărătorii lui, ci este al mediului, diferit de cel american sau vest-european cu care ne învață lecturile noastre importate superficial (deși înțeleg nevoia retorică de a conecta luptele locale la cele planetare). Dacă unii s-au ridicat „deasupra” contextului, este tot datorită unor factori de context; din acest motiv, nu pot să iau cu totul în serios gaze-ul Ilenei Năchescu (11). Așadar, în loc să limitez discuția la problema rasismului, mă voi întoarce cu încăpățânare la carte, încercând s-o reîncadrez într-o perspectivă istorică și critică mai largă. Nu e cancel, e o oportunitate.

Istorie și clasă în Copilăria lui Kaspar Hauser

Pornesc de la prezumția că o literatură reprezentativă scrisă de sau despre romi o să pună în altă lumină situația acestui grup oprimat, fie că ea va veni din viitorul teoretic, după cum propune Teodora Dumitru (12), fie din prezent, după cum subliniază Delia Grigore că se întâmplă deja (13). Probabil în acel moment nu va fi nevoie de un apel strategic, dar anistoric la autori afro-americani precum Toni Morrison, James Baldwin sau bell hooks, care – după cum ne-a arătat și Radu Vancu (14) – pot să fie instrumentalizați în fel și chip pe teren local. Nu pot decât să sper ca literatura română să fie realmente deschisă în fața acestui eveniment. Ceea ce mă interesează în acest punct este: ce facem cu reprezentarea istoriei din documentele deja existente? Departe de mine gândul să pornesc o mișcare de reabilitare a agresorului ca cea din revista Philadelphia Inquirer,care anunța că „Buildings Matter, Too” (15) ca reacție la protestele de după moartea lui George Floyd. Oricum nu cred că e ceva similar aici: o mână de cititori care ignoră subtextul rasist al cărții lui BAS nu face cât o cultură opresoare. Dimpotrivă, tocmai ei sunt persoanele avantajate social care ar fi cele mai predispuse la reeducare. Ce vreau să subliniez este că volumul Copilăria lui Kaspar Hauser a fost deja scris în forma în care a fost scris, ceea ce înseamnă că e un produs al unui context istoric. Ulterior, cartea a fost premiată și apreciată în câmpul literar până în ziua de azi, ceea ce înseamnă că răspunde la problemele unui context care încă există. Nu cred că valoarea literară este motivul central pentru care BAS este un autor apreciat ca fiind „bun”. Mă declar complet insensibil față de astfel de explicații. Răspunsul real stă în ideologia cărții, din care rasismul este doar o componentă. În reaproprierea unor termeni de-ai lui Northrop Frye de către Fredric Jameson în The Political Unconscious, vreau să trec de la o lectură morală, centrată pe subiectul individual (necesară pe termen scurt, dar insuficientă), la una anagogică sau marxistă, politică în sensul sistemic al cuvântului, ale cărui centre de greutate sunt modul de producție și clasa socială (16):

„Yet we have also suggested, in our discussion of Northrop Frye’s system […], that even within an ostensibly religious framework such varied options can be measured against the standard of the medieval system of four levels, which helped us to distinguish the resonance of the «moral» level – that of the individual soul, or of the libidinal Utopia of the individual body – from that ultimate and logically prior level traditionally termed the «anagogical», in which even such individual visions of Utopian transfiguration are rewritten in terms of the collective, of the destiny of the human race. Such a distinction allows us to spell out the priority, within the Marxist tradition, of a «positive hermeneutic» based on social class from those still limited by anarchist categories of the individual subject and individual experience. The concept of class is thus the space in which, if anywhere, a Marxian version of the hermeneutics of meaning, of some noninstrumental conception of culture, may be tested, particularly insofar as it is from this same concept of social class that the strongest form of a Marxian «negative hermeneutic» – of the class character and functionality of ideology as such – also derives.” (17)

Așadar, despre ce este vorba în Copilăria lui Kaspar Hauser? Răspunsul este atât de abstract, încât va părea reducționist și ridicol: despre anticomunism. Evident, această atitudine față de socialismul de stat nu este încadrată vizibil, însă ea penetrează aproape toate nivelurile narațiunii, de la părți la ansamblu. Sciziunea dintre Est și Vest din timpul Războiului Rece pare să-și continue existența în toate romanele românești postdecembriste. Unele narațiuni mai rudimentare văd comunismul ca pe o traumă sau o divagație regretabilă în istoria liniară a poporului român: ascensiunea capitalistă din interbelic a fost tăiată brusc de planificarea stalinistă, care ne-a ținut într-un lag social pe care l-am simțit cel mai puternic după 1989. Economic vorbind, Cornel Ban a arătat deja că este un mit neproductiv (18). Alte narațiuni – cele mai interesante – nu cad în aceleași patimi nostalgice sau naționaliste, ci adoptă o perspectivă general-pesimistă, dar care de la un punct încolo se traduce în vitalism. Ele ne spun: nimic din istoria recentă nu are sens, comunismul și capitalismul fac parte din aceeași glumă proastă pe care ne-o joacă modernizarea, iar Vestul este încă departe. Rămâne ca individul să se descurce fără plase sociale în jungla estică, iar individualismul este atât de necesar în supraviețuirea sa economică încât este asumat cu o voluptate amorală, „dincolo de bine și de rău”. Forma estetică cea mai conturată a anilor ’90 și 2000 a fost, bineînțeles, autobiografismul, iar douămiismul este însuși terenul de joacă a acestor energii sociale anarhice. 

Copilăria lui Kaspar Hauser este o mostră de autoficțiune postcomunistă par excellence, care urmărește traseul unui narator altoit peste persoana reală a autorului, pe parcursul ultimilor ani de comunism, al anilor ’90 și 2000 și chiar al viitorului proxim (ultima proză pune în scenă un scenariu speculativ din viața autorului, unde acesta săvârșește o crimă). Cum criticii n-au căzut de acord dacă în Copilăria… este vorba despre o colecție de proze scurte sau despre un roman, consider că răspunsul „ambele” oferă o soluție interpretativă bună. Pe de o parte, cartea este un Bildungsroman construit diacronic, care urmărește maturizarea și formarea lui Bobiță, copilul crescut într-un cartier muncitoresc al Capitalei, care va ajunge un scriitor ratat ce-și va găsi „salvarea” în munca de editor și agent literar; cele 12 părți ale cărții sunt astfel gândite ca niște capitole pe un traseu istoric. Pe de altă parte, dacă scoatem părțile din logica liniară a narațiunii și le gândim ca pe niște proze scurte de sine stătătoare, obținem un „peisaj” sincronic, în care fiecare moment al istoriei recente devine reprezentativ pentru același context geospațial: Estul. Chiar dacă întâmplarea are loc în comunism („Tătuțu”, „Ion Maiorescu”) sau după („Balkan”, „Barbut”, „Crematoriul”), în România („Spre Ciocănești, Călărași”, „Popa Mihai”) sau în afară („Duhul din lampă”, „Playing it hard”, „Knossos”), ea este o interfață a experienței estice. Dar cine vorbește pentru și prin experiența estică din Copilăria…?

Bineînțeles, este relevant să spunem despre narator că este un bărbat alb, dar nu este suficient. În interiorul stângii, certurile despre „reducționismul de clasă” (19) – un termen pe care mulți progresiști l-au folosit pentru a o combate pe Ellen Meiksins Wood după cartea ei din ’86 (20) – au fost aprige. De când post-marxiștii Ernesto Laclau și Chantal Mouffe au scos clasa din ecuațiile stângii în 1985 (21), nimic n-a mai fost la fel în câmpul progresist. Pe când orice încercare de a repune clasa în centrul teoriei socialiste a părut o reîntoarcere la marxismul ortodox și, printr-o asociere nefericită, la Stalin și la URSS, câmpurile academice și/sau activiste nord-americane au propus alternative micropolitice având în centru politicile identitare, ale căror importanță în lupta antisistemică nu o putem subaprecia (vezi grupul Combahee River Collective), dar nici exagera (vezi opinia activistului afro-american Adolph Reed Jr. despre „reducționismul de rasă” (22)). Teoria împăciuitoare a intersecționalității (23), apogeul luptei radicale vestice în momentul în care a fost propusă de Kimberlé Crenshaw, a fost supusă unei aproprieri din partea neoliberalismului (24), iar încercările de reorientare în interiorul acestei teorii critice sunt fie vagi din punct de vedere teoretic (25), fie insuficient politizate (26). Cer, prin urmare, repunerea în discuție a clasei sociale atât în politică, cât și în studiile literare și, prin urmare, în analiza acestei cărți, cu sublinierea ca aceasta să fie recalibrată ca relația fundamentală de exploatare ce definește și transformă (complet în rău sau, pentru Nordul Global, doar parțial) celelalte relații de opresiune din spațiul identitar, care au în prim-plan genul, rasa, sexualitatea, dizabilitatea etc. („tanchism vs. wokism” este, oricum, o dihotomie neproductivă). Cu toate acestea, să spunem că Bobiță este un „mic-burghez nenorocit” față de personajele rome care populează cartea lui BAS nu mi se pare nici interesant, nici util. Adevărata funcție a lui Bobiță este cea de intermediar eșuat: între mediul lumpenproletar și clasele învingătoare, între Est și Vest.

Între lumi: declasare → furie → rasism

Precum celebrul Kaspar Hauser, Bobiță a fost izolat de societate în timpul anilor cei mai importanți ai formării unui om, în copilărie și în adolescența timpurie – izolat în sens politic, adică în interiorul unui regim totalitar, dar și sociografic: într-un spațiu urban pauper, la capătul opus al „civilizației”. Având acest lucru în vedere, nu ne e greu să înțelegem de ce un astfel de personaj a fost rasist: este un produs al învățământului românesc, în general, și al educației precare dintr-o zonă săracă în particular. Cu toate acestea, nu putem să nu observăm faptul că, în acest spațiu liminal, comunitățile rome și cele românești se întrepătrund, iar cartea nu ezită în a sublinia acest lucru. Nu de puține ori, tatăl vitreg al protagonistului – Tătuțu – vorbește în limba Romani (27), ba chiar își împarte casa cu romii din zonă, iar Suraj, bătăușul cartierului, sare la un moment dat în ajutorul lui Bobiță în proza „Popa Mihai”. Îi putem vedea pe copiii albi urmându-l pe Balkan la scăldat în proza omonimă, sau pe români apelând la aceleași tertipuri ilegale împreună cu romii (Grasu și Giani în „Spre Ciocănești…”, precum și alți „golani din Tineretului” (28) fără denominatori rasiali). Această coabitare a grupurilor etnice este plauzibilă, căci personajele din jur se contopesc în același spațiu public, unde furtul și violența sunt soluții de subzistență comune în postcomunism. Rasializarea pe care am descris-o în articolul meu din Scena9 este un proces subiectiv, izolat, ea apare doar în psihologia naratorului: conștiința propriei albități e actualizată în momentul în care îl vede pe romul dezbrăcat din proza „Tătuțu” ca pe „ceva amenințător, mi-a ridicat părul pe ceafă, pentru că-l simțeam frate bun cu libărcile din cadă sau cu ventuza de sub nasul lui Tataie” (29). Mai târziu, până și un emigrant american din Queens va fi descris ca „țigănos” („Îi simt răsuflarea acră pe față, bere și încă ceva…” (30)). Dar ce îl face pe narator să își dezvolte acest dezgust rasial? Mi se pare că orice interpretare a stângii ar trebui să insiste pe această întrebare fără să esențializeze rasa, care este, știm cu toții, un construct, și nu o realitate empirică.

De fapt, izolarea lui Bobiță a fost doar o scurtă coabitare cu muncitorii români și romi din București, făcută posibilă de încercările – salutare, dar parțial eșuate în practică – de uniformizare a claselor sociale în timpul regimului comunist. Sensul secundar al referinței la Kaspar Hauser este că Bobiță a fost implantat doar artificial în acest cartier. Deși pare că avem de a face cu o arheologie a ratării pe toate planurile (literar, amoros, existențial), acest Bildungsroman are o traiectorie ascendentă din punctul de vedere cel mai vizibil (și mai nesatisfăcător pentru spirit), adică cel material: este o poveste despre o mobilitate socială favorabilă. Într-adevăr, sunt multă sărăcie și multă violență în paginile acestei cărți, dar nu putem să ignorăm faptul că Bobiță a făcut un salt gigantic pe tabla de Nu te supăra, frate! a tranziției postcomuniste: de la copilul unei familii lower class dintr-un cartier „de itebiști” (31) la studentul de la Litere care-l studiază pe Ashbery, de la redactorul supra-exploatat de la două ziare bucureștene la agentul literar care l-a descoperit pe următorul mare talent internațional al literaturii române(personajul Paul din „Knossos”). Practic, de la lumpen la intelectual și antreprenor de succes în doar 12 pași. Ignorând narațiunile meritocratice, acest „spațiu de posibilități” bourdieusian (32) la care are acces personajul îl situează într-o cu totul altă lume decât cea a celorlalte personaje, cu care părea că își împarte startul din „melting point”-ul bucureștean. Motivul acestui salt este faptul că familia lui Bobiță nu este reprezentativă pentru mediul urban muncitoresc. Naratorul este moștenitorul unor șanse de care ceilalți locatari nu se bucură.

Atât în Copilăria…, cât și în Abraxas (Polirom, 2022), familia naratorului este centrală în narațiune. O dată, din cauza figurii acaparatoare a mamei și a lipsei unei figuri paterne stabile, copilul va dobândi o traumă psihologică ce îl va urmări toată viața. Dar, în al doilea rând, pe lângă interpretarea psihanalitică, există și varianta unei lecturi ideologice foarte importante. Bobiță apare în scenă după o decădere preconștientă, aproape adamică: proletarizarea din comunism, care este aici receptată ca o declasare, o pierdere a privilegiilor unei familii cu un habitus vizibil îndepărtat de cel tipic working class (vezi arhitectura cvasi-aristocratică a „casei cu lei” din Abraxas (33)), dar pentru care până și laptele este acum „obținut cu sacrificii inestimabile de toți membrii familiei” (34). Este neclară cauza acestei decăderi, însă semnele ei sunt acolo și generează o furie transgenerațională. Până la urmă, marele regret al unchiului de pe partea mamei, muncitor pe șantier, este faptul că nu a reușit să mai facă studii superioare, motiv pentru care își externalizează furia asupra nepotului („Io n-am intrat la facultate fiindcă am avut hepatită și eram săraci, da’ ce, el n-are condiții?” (35)). Presiunile familiei sunt contrabalansate de excluderea socială. Cum mama protagonistului este profesoară, tovarășa Pop, învățătoarea lui Bobiță, devine întruchiparea „urii, ranchiunii și mâniei proletare” (36), pedepsindu-l pe copil pentru originile sale intelectuale într-un spațiu muncitoresc („— Uite și tu ce mâini ai. // Intermezzo. Nici până în ziua de astăzi naratorul nu a înțeles ce a vrut să spună tovarășa Pop în legătură cu mâinile lui” (37)). În fundal, trama de gen răsare clar din context, întrucât putem observa suferințele, strategiile și mecanismele de apărare ale unei mame singure într-un context patriarhal. Astfel, ea își va orienta deciziile relaționale și după securizarea propriei poziții de clasă: tatăl biologic va cumpăra un apartament „într-un bloc nou construit la Brâncoveanu” (38), Tătuțu – chiar dacă este muncitor la IMGB – este ales și pentru că are „multe pile, ceea ce ne-ar asigura mâncare mai bună și mai multă” (39), iar Fram (de la care tânărul Bobiță deprinde „patima” lecturii) este un membru al elitei de stat, are menajeră și o bibliotecă încăpătoare (40). Între timp, Bobiță devine un copil retras, îndepărtat strategic de restul mediului, de unde și complexul excepționalității sale (de rasă și de clasă). Dacă autorul ar fi fost conștient de acest traseu – adică dacă introspecția s-ar fi îndreptat mai mult spre aceste aspecte episodice, extrase printre rânduri, decât spre victimizare estetistă –, rasismul s-ar fi deconstruit de la sine într-un mod mai eficient decât ar fi făcut-o orice intervenție didactică sau așa-zis „corectă politic”.

Așadar, ce trebuie să avem în vedere este faptul că această proletarizare împotriva căreia luptă familia lui Bobiță reprezintă însuși procesul de mobilitate socială ascendentă care a adus țăranii, proletarii, lumpenii și, evident, romii în același spațiu social și al muncii. Aici, prezența celor din urmă – chiar dacă sunt, evident, dezumanizați și reduși la elemente de decor mizerabilist – este simptomatică pentru o istorie mai largă. Ea cuprinde, într-adevăr, întinsa perioada de sclavie pe care majoritatea etnicilor români o neagă cu ipocrizie, însă opresiunea lor transcende momentul eliberării de pe 20 februarie 1856 (41), care trebuie încastrată istoric într-un proces cu mai multe etape (adică cu mai multe moduri de producție). Puține sunt studiile care s-au aplecat extensiv asupra situației romilor în timpul regimului comunist, însă nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că încercările locale de sedentarizare forțată nu au dus decât oblic la rezultatele scontate. Chiar dacă Biroul Politic decide că – preluând titlul original al documentului din 1949 – „Problema țiganilor din Republica Populară Română” a fost rezolvată „în spiritul internaționalismului proletar” (42) și a „metodei” staliniste, alte campanii de asimilare din anii ceaușismului vor invalida această afirmație (43). Astfel, „topirea” comunității rome în corpul național a reprezentat sabia cu două tăișuri a regimului comunist românesc: „in some ways the socialist state had substantially reduced the socioeconomic marginality of the East European Roma” (44), dar a și ignorat nevoile specifice ale acestei populații, motiv pentru care postcomunismul a și dus la dezintegrarea tuturor acestor acțiuni sociale deja șubrede. Astfel, Zoltan Barany discută cazul românesc ca fiind cel al unui succes inegal distribuit: nu atât de draconic în politicile sale de asimilare ca cel bulgar sau cehoslovac (45), dar nici la fel de eficient ca cel al multinaționalismului iugoslav (46). Revenind la BAS, Copilăria… sa nu ne spune multe despre aceste procese istorice de tip „pansament”, însă ne arată cum s-a construit populația vernaculară în raport cu ele. După ce mahalaua interbelică a fost înlocuită de cartierul muncitoresc în comunism, reghetoizarea celui din urmă în postcomunism face obiectul cărții de față. Totul se traduce în psihologia individuală a lui Bobiță: urând comunismul pentru că l-a tras în jos deodată cu familia și folosindu-se de pârghiile postcomunismului să se ridice, personajul nu realizează că același proces istoric are efecte complementar-opuse pentru comunitățile din jur (47). Dacă Tătuțu – antimodelul absolut – și fiul biologic se vor asocia tot mai mult cu lumpenii din cartier după 1989 și cu obiceiurile lor specifice (alcoolism, jocuri de noroc), fiul adoptat va urma traseul opus, zbătându-se să-și depășească mediul. Rasismul dublează o teamă de declasare: teama de a-și împărți din nou existența cu aceste personaje „sălbăticite” (i.e. instituționalizate, dar părăsite de stat după 1989). Toată furia acumulată în contextul familial va deveni un combustibil psihologic bazat pe ură de clasă și de rasă. Ascensiunea de clasă nu este necesar legată de rasism; altfel, totul poate fi scuzat prin determinism istoric. Cu toate acestea, nu putem ignora faptul că reorganizarea bruscă și agresivă a raporturilor materiale odată cu schimbarea modului de producție din anii ‘90 face ca astfel de atitudini să fie îmbrățișate cu mai multă ușurință decât în alte contexte istorice. Ulterior, ura va fi sublimată în consum capitalist, fie că este vorba despre muzica heavy metal (vezi aventurile cu rockeri lumpenizați din „Crematoriul” și „Barbut”) sau, în fine, despre literatură.

Apropo de literatură: cum am spus și în articolul meu din Scena9, „naratorul este un intelectual alcoolic, în pragul ratării biografice, a cărui unică salvare este utopia literaturii” (48), însă această utopie nu este doar simbolică. Ea este și una pragmatică, care ghidează toată cariera lui Bobiță. De la jumătatea Copilăriei… încolo, putem observa că Bildungsromanul se transformă într-o carte despre literați: nu familia sau mediul, ci producția literară în ansamblul ei – ca artă, dar mai ales ca industrie – devine suprapersonajul central al cărții. Însă literatura nu este conturată în culorile elitiste la care ne-am aștepta, ci reprezintă mai degrabă spațiul unei tensiuni între civilizații. Ba chiar s-ar putea spune că prezentul se contopește cu trecutul, de parcă saltul bourdieusian al lui Bobiță nici nu ar fi avut loc: „Supraviețuirea în ierarhia literară nu mi se părea atunci departe de cea a Bercenilor copilăriei mele” (49). Nepotrivindu-se cu Estul, naratorul nu se poate alinia nici la Vest. Va observa că nu aparține nici acelei lumi colorate și aseptice, deși experiența Work&Travel ar fi trebuit să-i deschidă orizontul multicultural, iar Festivalul Literar de la Guadalajara să-l fi pus la curent cu noile tendințe ale „lumii bune”. Ce va observa, în schimb, este cum copiii bogătanilor americani își umilesc angajații pe ritmurile agasante ale Christinei Aguilera sau cum agenții literari internaționali cred că România se află „undeva [în] curul Siberiei sau [în] altă zonă a hărții unde scrie hic sunt leones” (50). Rezistența pe care o opune naratorul acestor tendințe arogante din Lumea Întâi este, într-adevăr, dublată de rasismul, misoginismul și xenofobia moștenite din contextul de baștină, dar și de o competitivitate extremă, nou-dobândită, ce-l face pe narator să devină un workaholic în studenție sau să se arunce în „diplomația literară” cu voluptatea unui dependent de jocuri de noroc, adică să se îmbogățească peste noapte într-o piață liberă, scăpată de sub control („Knossos”). Botezul său capitalist nu este suficient cât să-i spele furia transgenerațională și durerea psihologică, iar periplul narativ se încheie cu bătaia pe care o provoacă personajul în vacanța sa de reabilitare din alcoolism din Creta. Mi se pare relevant că personajul omoară un tânăr britanic, căruia i se adresează – iar aici lecturile din William Faulkner își spun cuvântul – cu „limey” (51), marcând și un raport colonial subsidiar, o furie redirecționată dinspre baza piramidei sociale către „vârful” ierarhiei globale. Dar acest „vârf” este o iluzie pe care raporturile de exploatare o ocultează (britanicul microbist este un individ oarecare din muncitorimea pseudo-îmburghezită a globului), într-un paroxism al lipsei de conștiință de clasă.

În Copilăria…, răul învinge cathartic, dintr-un reflex masochist irațional care, dincolo de a fi imoral, „e very literary” (52). De aceea BAS i-a spus lui Valeriu Nicolae: „un roman este, până la urmă, o lume. În care te invit, dar nu-ți garantez nicio secundă că-ți va fi bine acolo” (53). Ethosul lui BAS este următorul: acest individualism estetic postcomunist este atât de dur și de autentic, încât uneori poate scăpa de sub control, ca în dicteul automat. Prin urmare, s-ar zice că nu poți mustra autorul pentru puseurile sale de iraționalitate autentică, cum nu poți trage la răspundere oamenii pentru episoadele de delir sau pentru ce visează noaptea. Evident, chiar și într-un caz relativizant de genul acesta, rasismul rămâne rasism și trebuie numit ca atare, altfel nu facem absolut niciun progres – nici politic, nici hermeneutic. Dar asta ne spune și altceva: că poate problema este și a convenției și a ideologiilor sale, deci poate ar trebui să le și contextualizăm istoric, privind-o prin vectorii unui proces mai complex. Furia unei generații născută printre ruinele celor două regimuri ocultează aspectele problematice ale construcției subiectului postcomunist, unde rasismul este un epifenomen pentru o cartografie socială care nu-și găsește cauza într-un singur om, într-un singur grup demografic, într-un singur regim politic. În timp ce eliminăm convențiile reacționare de pe fața Pământului, cred că ar trebui să le înțelegem și să le explicăm, cu tact, contradicțiile interne. Altfel, BAS & comp. n-o să înțeleagă nimic din legile așa-numitului „castel al vampirilor” (54), inteligibile și utile doar pe termen scurt și, din păcate, preponderente între progresiștii intelectuali din mediul recent globalizat al Estului semiperiferic. Tot ce sper este ca acest text să fie de ajutor în dezbaterile ulterioare, fie ca punct de pornire, fie ca o poziție problematică ce trebuie să fie infirmată și readresată de altcineva.

Note:

(1) Vezi, ca exemplu simptomatic, Iulia Militaru, „Reprezentarea violenței (câteva sugestii)”, pe blogul personal, 07.09.2023. Link: https://iuliamilitaru.wordpress.com/2023/09/07/reprezentarea-violentei-cateva-sugestii/ [accesat ultima dată pe 20.02.2024, ora 10:45].

(2) Adrian Furtună, „Îmi pare sincer rău, dar cred că discuția e necesară”, pe infoziare.ro, 03.09.2023. Link: https://infoziare.ro/imi-pare-sincer-rau-dar-cred-ca-discutia-e-necesara/ [accesat ultima dată pe 20.02.2024, ora 10:45].

(3) Mihai Iovănel, „Pe de altă parte. Note la o discuție despre rasism”, în Scena9, 29.08.2023. Link: https://www.scena9.ro/article/dezbatere-rasism-valeriu-nicolae-bogdan-alexandru-stanescu-kaspar-hauser [accesat ultima dată pe 20.02.2024, ora 10:46].

(4) Iulian Bocai, „Limitele responsabilității estetice”, în Familia, 04.09.2023. Link: https://revistafamilia.ro/?p=8369 [accesat ultima dată pe 20.02.2024, ora 11:16].

(5) Mihnea Bâlici, „A fost sau n-a fost rasism? Câteva gânduri despre scandalul BAS-Valeriu Nicolae”, în Scena9. Link: https://www.scena9.ro/article/polemica-rasism-literatura [accesat ultima dată pe 20.02.2024, ora 11:17].

(6) Conceptul este, oricum, rodul mediului conservator din Statele Unite. Vezi John Wilson, The Myth of Political Correctness: The Conservative Attack on High Education, Duke University Press, 1995.

(7) Anca Parvulescu și Manuela Boatcă au reușit să facă acest lucru, păstrând totodată o imagine verosimilă, documentată istoric și, evident, curățată de orice reziduu al autonomiei estetice în Creolizing the Modern: Transylvania across Empires, Cornell University Press, 2022, pp. 67-90.

(8) Eve Ng, Cancel Culture: A Critical Analysis, Palgrave Macmillan, 2022, pp. 39-68.

(9) Vezi Martha McCaughey, Cyberactivism on the Participatory Web, Routledge, 2014; Safiya Umoja Noble, Brendesha M. Tynes, The Intersectional Internet: Race, Sex, Class, and Culture Online, Peter Lang, 2016; Zizi Papacharissi, Affective Publics: Sentiment, Technology, and Politics, Oxford University Press, 2014.

(10) Discuțiile despre rasismul filmului Gone With the Wind,adaptarea regizorului Victor Fleming al bine-cunoscutului roman Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, sunt încă folosită de conservatorii de la noi sau de aiurea ca exemplu-standard pentru exagerările „corectitudinii politice” și ale „neomarxismului” occidental. În realitate, filmul nu a fost scos de pe platforma HBO decât pentru o scurtă perioadă de timp, fiind ulterior reîncărcat și însoțit de un disclaimer prin care a fost recontextualizat produsul artistic în raport cu momentul istoric al sclaviei americane.

(11) Ileana Năchescu, „O profesoară plecată din România care predă în SUA intervine în polemica literară a momentului: Revolta cititorilor”, în Libertatea. Link: https://www.libertatea.ro/opinii/o-profesoara-plecata-din-romania-si-care-preda-in-sua-intervine-in-polemica-literara-a-momentului-revolta-cititorilor-4651734 [accesat ultima dată pe 20.02.2024, ora 11:31].

(12) Teodora Dumitru, „Obiectul artei și problema reprezentării romilor în literatură”, în Transilvania, 10/2023, pp. 1-18.

(13) Pentru context, vezi ediția din 02.10.2023 a emisiunii „Intrare liberă” despre „Polemică în lumea literară”, unde Delia Grigore a fost și singurul invitat rom de pe platou. Link: https://www.youtube.com/watch?v=jqYvJiLwv_U&ab_channel=TVRonline [accesat ultima dată pe 20.02.2024, ora 11:35].

(14) Alexandra Șerban, „INTERVIU. Scriitorul Radu Vancu, despre efectele celei mai aprinse dezbateri din lumea culturală: «Nu cred că minoritatea romă va mai fi invizibilă pentru studiile literare românești»” în Libertatea, 19.09.2023. Link: https://www.libertatea.ro/stiri/interviu-scriitorul-radu-vancu-despre-efectele-celei-mai-aprinse-dezbateri-din-lumea-culturala-nu-cred-ca-minoritatea-roma-va-mai-fi-invizibila-pentru-studiile-literare-romanesti-4664816 [accesat ultima dată pe 20.02.2024, ora 11:37].

(15) Eve Ng, op. cit., p. 81.

(16) Vezi tabelul celor patru tipuri de lecturi hermeneutice ale sistemului medieval ce a servit drept inspirație pentru Frye – i.e. cea literală, cea alegorică, cea morală și cea anagogică – în Fredric Jameson, The Political Unconscious. Narrative as a socially symbolic act, Cornell University Press, 1981, p. 31.

(17) Ibidem, p. 286.

(18) Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, Tact, 2014.

(19) Marc James Léger, „The Use and Abuse of Class Reductionism for the Left”, în Cultural Logic: Marxist Theory & Practice, vol. 25, 2021, pp. 1-15.

(20) Ellen Meiksins Wood, The Retreat from Class: A New ‘True’ Socialism, Verso, 1986.

(21) Ernesto Laclau și Chantal Mouffe, Hegemony and Socialist Strategy: Towards a Radical Democratic Politics, Verso, 1985.

(22) Adolph Reed Jr., „The Myth of Class Reductionism”, în The New Republic, 25.09.2019. Link: https://newrepublic.com/article/154996/myth-class-reductionism [accesat ultima dată pe 20.02.2024, ora 11:47].

(23) Patricia Hill Collins, Sirma Bilge, Intersecționalitate, trad. Cătălina Stanislav și Anca-Simina Martin, ULBS, 2021.

(24) Sara Salem, „Intersectionality and its discontents: Intersectionality as traveling theory”, în European Journal of Women’s Studies, 25(4), 2018, pp. 403-418.

(25) Barbara Foley, „Intersectionality: A Marxist Critique”, în Identity Trumps Socialism: The Class and Identity Debate after Neoliberalism, ed. Léger, Routledge, 2022, pp. 94-98.

(26) Rekia Jibrin, Sara Salem, „Revisiting Intersectionality: Reflections on Theory and Praxis”, în Trans-Scripts, nr. 5, 2015.

(27) Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspas Hauser, Polirom, 2021, p. 67.

(28) Ibidem, p. 92.

(29) Ibidem, p. 28.

(30) Ibidem, p. 115.

(31) Ibidem, p. 10.

(32) Pierre Bourdieu, „The Forms of Capital”, în Handbook of Theory and Research for the Sociology of Education, ed. J. Richardson, Greenwood, 1986, pp. 241–258.

(33) Stănescu, Abraxas, Polirom, 2022, pp. 10-13.

(34) Stănescu, Copilăria, pp. 11-12.

(35) Ibidem, p. 48.

(36) Ibidem, p. 20.

(37) Ibidem, pp. 19-20.

(38) Ibidem, p.153.

(39) Ibidem, p. 10.

(40) Ibidem, p. 175.

(41) Vezi și Oana Dorobanțu, Carmen Gheorghe (coord.), Problema românească. O analiză a rasismului românesc, Hecate, 2019.

(42) Viorel Achim, „Încercarea romilor din România de a obține statutul de naționalitate conlocuitoare (1948-1949)”, în Revista istorică, nr. 5-6, 2010, p. 461.

(43) Zoltan Barany, The East European Gypsies: Regime Change, Marginality, and Ethnopolitics, Cambridge University Press, 2001, p. 120.

(44) Ibidem, p. 113.

(45) Ibidem, pp. 117-119.

(46) Ibidem, pp. 122-123.

(47) Ibidem, pp. 157-201.

(48) Bâlici, art. cit.

(49) Stănescu, Copilăria, p. 166.

(50) Ibidem, p. 214.

(51) Ibidem, p. 271.

(52) Ibidem, p. 215.

(53) Idem, „Ciocanul și cuiele. Răspuns la critica lui Valeriu Nicolae”, în Libertatea, 24.07.2023. Link: https://www.libertatea.ro/opinii/un-important-scriitor-roman-al-momentului-apara-libertatea-artistului-de-a-crea-lumi-in-care-te-invit-dar-nu-ti-garantez-nicio-secunda-ca-ti-va-fi-bine-acolo-4643039 [accesat ultima dată pe 20.02.2024, ora 12:12].

(54) Mark Fisher, „Exiting the Vampire Castle”, în openDemocracy, 24.11.2013. Link: https://www.opendemocracy.net/en/opendemocracyuk/exiting-vampire-castle/ [accesat ultima dată pe 20.02.2024, ora 12:26].

Bibliografie:

Achim, Viorel, „Încercarea romilor din România de a obține statutul de naționalitate conlocuitoare (1948-1949)”, în Revista istorică, nr. 5-6, 2010, pp. 449-465.

Ban, Cornel, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, Tact, 2014.

Barany, Zoltan, The East European Gypsies: Regime Change, Marginality, and Ethnopolitics, Cambridge University Press, 2001.

Bâlici, Mihnea, „A fost sau n-a fost rasism? Câteva gânduri despre scandalul BAS-Valeriu Nicolae”, în Scena9, consultat la URL: https://www.scena9.ro/article/polemica-rasism-literatura.

Bocai, Iulian, „Limitele responsabilității estetice”, în Familia, 04.09.2023, consultat la URL: https://revistafamilia.ro/?p=8369.

Bourdieu, Pierre, „The Forms of Capital”, în Handbook of Theory and Research for the Sociology of Education, ed. J. Richardson, Greenwood, 1986, pp. 241–258.

Collins, Patricia Hill, Sirma Bilge, Intersecționalitate, ULBS, 2021.

Dorobanțu, Oana, Carmen Gheorghe (coord.), Problema românească. O analiză a rasismului românesc, Hecate, 2019.

Dumitru, Teodora, „Obiectul artei și problema reprezentării romilor în literatură”, în Transilvania, 10/2023, pp. 1-18.

Fisher, Mark, „Exiting the Vampire Castle”, în openDemocracy, 24.11.2013, consultat la URL: https://www.opendemocracy.net/en/opendemocracyuk/exiting-vampire-castle/.

Foley, Barbara, „Intersectionality: A Marxist Critique”, în Identity Trumps Socialism: The Class and Identity Debate after Neoliberalism, ed. Léger, Routledge, 2022, pp. 94-98.

Furtună, Adrian, „Îmi pare sincer rău, dar cred că discuția e necesară”, pe infoziare.ro, 03.09.2023, consultat la URL: https://infoziare.ro/imi-pare-sincer-rau-dar-cred-ca-discutia-e-necesara/.

Iovănel, Mihai, „Pe de altă parte. Note la o discuție despre rasism”, în Scena9, 29.08.2023, consultat la URL: https://www.scena9.ro/article/dezbatere-rasism-valeriu-nicolae-bogdan-alexandru-stanescu-kaspar-hauser.

Jameson, Fredric, The Political Unconscious. Narrative as a socially symbolic act, Routledge, 2002.

Jibrin, Rekia, Sara Salem, „Revisiting Intersectionality: Reflections on Theory and Praxis”, în Trans-Scripts, nr. 5, 2015.

Laclau, Ernesto, Chantal Mouffe, Hegemony and Socialist Strategy: Towards a Radical Democratic Politics, Verso, 1985.

Léger, Marc James, „The Use and Abuse of Class Reductionism for the Left”, în Cultural Logic: Marxist Theory & Practice, vol. 25, 2021, pp. 1-15.

McCaughey, Martha, Cyberactivism on the Participatory Web, Routledge, 2014.

Militaru, Iulia, „Reprezentarea violenței (câteva sugestii)”, pe blogul personal, 07.09.2023, consultat la URL: https://iuliamilitaru.wordpress.com/2023/09/07/reprezentarea-violentei-cateva-sugestii/.

Năchescu, Ileana, „O profesoară plecată din România care predă în SUA intervine în polemica literară a momentului: Revolta cititorilor”, în Libertatea, consultat la URL: https://www.libertatea.ro/opinii/o-profesoara-plecata-din-romania-si-care-preda-in-sua-intervine-in-polemica-literara-a-momentului-revolta-cititorilor-4651734.

Ng, Eve, Cancel Culture: A Critical Analysis, Palgrave Macmillan, 2022.

Noble, Safiya Umoja, Brendesha M. Tynes, The Intersectional Internet: Race, Sex, Class, and Culture Online, Peter Lang, 2016.

Parvulescu, Anca, Manuela Boatcă, Creolizing the Modern: Transylvania across Empires, Cornell University Press, 2022.

Papacharissi, Zizi, Affective Publics: Sentiment, Technology, and Politics, Oxford University Press, 2014.

Reed Jr., Adolph, „The Myth of Class Reductionism”, în The New Republic, 25.09.2019, consultat la URL: https://newrepublic.com/article/154996/myth-class-reductionism.

Salem, Sara, „Intersectionality and its discontents: Intersectionality as traveling theory”, în European Journal of Women’s Studies, 25(4), 2018, pp. 403-418.

Stănescu, Bogdan-Alexandru, Copilăria lui Kaspas Hauser, Polirom, 2021.

Stănescu, Bogdan-Alexandru, Abraxas, Polirom, 2022.

Stănescu, Bogdan-Alexandru, „Ciocanul și cuiele. Răspuns la critica lui Valeriu Nicolae”, în Libertatea, 24.07.2023, consultat la URL: https://www.libertatea.ro/opinii/un-important-scriitor-roman-al-momentului-apara-libertatea-artistului-de-a-crea-lumi-in-care-te-invit-dar-nu-ti-garantez-nicio-secunda-ca-ti-va-fi-bine-acolo-4643039.

Șerban, Alexandra, „INTERVIU. Scriitorul Radu Vancu, despre efectele celei mai aprinse dezbateri din lumea culturală: «Nu cred că minoritatea romă va mai fi invizibilă pentru studiile literare românești»” în Libertatea, 19.09.2023, consultat la URL: https://www.libertatea.ro/stiri/interviu-scriitorul-radu-vancu-despre-efectele-celei-mai-aprinse-dezbateri-din-lumea-culturala-nu-cred-ca-minoritatea-roma-va-mai-fi-invizibila-pentru-studiile-literare-romanesti-4664816.

Wilson, John, The Myth of Political Correctness: The Conservative Attack on High Education, Duke University Press, 1995.

Wood, Ellen Meiksins, The Retreat from Class: A New ‘True’ Socialism, Verso, 1986.

*

Teona Farmatu

Disocierea autorului de opera lui și nedisocierea autoarei de opera ei

În 2020, Gisèle Sapiro, cercetătoare în sociologie și în literatură, a publicat o carte, încă netradusă în română, intitulată Peut-on dissocier l’ouvre de l’auteur ? (1) (într-o traducere la cald: Putem disocia opera de autor?). Evident, întrebarea e mai degrabă retorică, iar răspunsul, unul enervant și alunecos, ar fi „depinde”. Cam asta sugerează și Sapiro, întrucât, în partea concluziilor, autoarea răspunde la întrebare prin „Da și nu” (2): 1) Da, întrucât există un grad de incompletitudine în identificarea operei cu autorul ei, căci, argumentează Sapiro, opera „scapă autorului” (3) din două perspective: o dată, prin faptul că „procesul însuși de producție a operei” (4) este unul „modelat de spațiul a ceea ce poate fi posibil și imaginabil”, precum și de faptul că, oricât ne încăpățânăm să considerăm opera un rezultat esențialmente individual, ea este, în subsidiar, „fructul unei munci colective care implică o serie de intermediari” (5). 2) Nu, pentru că opera „poartă urmele viziunii sale [a autorului] asupra lumii, ale dispozițiilor sale etico-politice, mai mult sau mai puțin sublimate și metamorfozate prin travaliul literaturizării” (6).

În pofida unei aparente ambivalențe, autoarea însăși pare să încline balanța, inclusiv prin faptul că alege să încheie cartea cu răspunsul negativ, către a doua poziționare. În fond, și disocierea operei de autor, atunci când judecăm produsul cultural, servește, cel puțin prin reconsiderarea operei ca rezultat colectiv, la refuncționalizarea „produsului”, odată ce el este judecat într-un context mai larg, nu doar în raport cu creatorul său. Cu toate acestea, disocierea funcționează mai degrabă ca metoda falsei ipoteze din matematică, ce duce spre niște rezultate în mod clar dirijate conform scindării dintre cele două părți, pe când nedisocierea te introduce direct într-un hățiș care necesită discutarea operei în funcție de mult mai mulți parametri. Nu mai puțin important, disocierea minimizează importanța conținutului operei și a impactului acestuia în societate, dacă nu chiar extrage cu totul opera din posibilitatea manifestării ei în spațiul public.

Dincolo de studiile de caz pe care le discută Sapiro, pornind de la Charles Baudelaire și Gustave Flaubert, până la Gabriel Matzneff, Michel Houellebecq și Éric Bénier-Bürckel, relevante fără îndoială și extrem de importante nu doar pentru spațiul francez, această carte mi se pare importantă și dintr-un motiv care ar părea un truism: revizitarea și resemantizarea noțiunii de autor, la a cărui modernizare a contribuit semnificativ „raportul dintre morala autorului și morala operei” (7), consolidat în romantism prin „creatorul increat” și „fiul operelor sale” (cum caracterizează Pierre Bourdieu această tipologie romantică de autor, 8), statuând supremația autorului, dar și posibilitatea „condamnării lui penale” (9).

Ar merita, plecând de la Sapiro, să ne întoarcem la antici, întrucât primul gest de separare a operei de autor este chiar unul fondator al unei forme premergătoare literaturii, mai exact celebra alungare a poeților din cetate, ordonată de către Platon (10) – gest care nu a scăpat, așa cum anunță și Andrei Cornea (11), de statutul unui mit al receptării acestui dialog. Totuși, după cum știm din Republica, filosoful a dorit expulzarea poeților, dar păstrarea poeziei. De ce? Un argument este faptul că auctorialitatea reprezintă putere, iar puterea este încarnată în primul rând în autor, în instanța care produce textul, nu în text ca obiect independent. Cel puțin, o vreme, așa stau lucrurile – asta dacă nu misticizăm înțelegerea literaturii ca „ființă” superioară celor ce au produs-o, ca o „Totalitate” a umanității, ce își lasă în urmă genitorii și devine o imensă bibliotecă sacră. Sigur, Borges (și nu doar el) și-a construit Cartea de nisip exact pe sistemul acesta. De altfel, de unde teama (chiar isteria) că AI, cu funcția lui generatoare de texte de tot felul, reprezintă un pericol? Din puterea pe care o are, generând texte și înlocuind, după cum arată previziunile unora, autorul – cel uman, căci, nu-i așa, autorul e prin excelență o instanță umană. Revenind, însă, această presupusă alungare a poeților din „cetatea ideală” e doar parțială, pentru că, de fapt, atunci când Platon recurge la această soluție, impune o anumită „răspundere poetului” (12), deci o responsabilitate care se traduce prin nonindependența acestei forme creative – poezia – față de comunitatea în care este produsă. La nivel simbolic, totuși, anonimizarea creației subînțelege și teama de uzurpare a puterii. Altfel spus, textul fără autor, adică cel impus din afară ca a fi disociat de instanța care-l propune (nu mă refer aici la opțiunea pseudonimului), poate fi manevrat în fel și chip în afara celui care l-a propus. Ar fi două aspecte majore care survin ca efecte ale acestei tactici, originară în voința de control asupra comunității: 1) Invalidarea instanței producătoare de text, deci a autorului, așa cum îl înțelegem noi astăzi. Aici am putea face o istorie a noțiunii de „autor”, însă nu insist acum asupra acestui lucru. 2) Instrumentalizarea textului în diverse scopuri, înstrăinat fiind de originea lui, dar păstrată fiind, chiar și în forma ei fracturată, legătura operă-autor.

Mă voi opri cu precădere la acest al doilea aspect, pe care îl găsesc important în raport cu recentele dezbateri din bula noastră literară. Dincolo de triada clasică din naratologie (autor-narator-personaj), deja depășită de literatura contemporană (de la noi și de aiurea), sau de distincția

dintre poet și eul liric, această disociere a autorului de creația lui e una care a ajuns să servească, mai ales, apărării autorului. Mă opresc la două situații locale: în 2022, Ileana Negrea a primit premiul „Mihai Eminescu” pentru debut pentru volumul Jumătate din viața mea de acum (13), primul volum mad-queer feminist din literatura română. Nu doar că în cadrul galei, care a fost transmisă on-line, Ileana Negrea și Cătălina Stanislav (nominalizată și ea cu volumul Nu mă întrerupe, 14), cele două au constituit „motivul” pentru care a fost ulterior ștearsă înregistrarea cu lecturile, din considerente de inadecvare a conținutului lor poetic cu standardele Memorialului Ipotești, dar, după această anulare (căci da, este o formă fățișă de anulare), o parte din bucla literară din social media s-a inflamat și a invalidat, anulat, jignit, umilit aceste două poete, distribuind și redistribuind câteva versuri ale Ileanei Negrea care, vezi, dragă Doamne, nu se încadrează în ceea ce ar fi poezia, întrucât conțineau cuvinte „vulgare”. Textul, care avea formă de manifest, circula evident scos din context și, evident, ca să pună la zid autoarea (autoarele). Să nu uităm nici de Anastasia Gavrilovici, câștigătoarea aceluiași premiu mai sus menționat cu doi ani înainte, care a fost, practic, linșată on-line de tot felul de oameni care, pescuind câteva versuri dintr-un poem din Industria liniștirii adulților (15), conținând cuvântul „pizdă” (16), au făcut mare tam-tam că „asta nu e poezie”. Să nu mai amintesc de sexismul și misoginia revărsate dinspre zona „de dreapta” a buclei noastre literare către aceste autoare. Aș îndrăzni să spun că deja nici nu mai era vorba despre o polarizare dreapta-stânga, ci ceea ce s-a generat a fost o isterie alimentată de fantasma „corectitudinii politice”, ajunsă la noi drept un clișeu, scos întotdeauna la bătaie, pe fondul neoliberalismului atroce, cei care au luat cuvântul, mai mult sau mai puțin conservatori, ascunzând de fapt o înfricoșare de subminare a puterii/autorității/legitimării lor.

Pe de altă parte, cum bine știm, în vara anului trecut (2023), Valeriu Nicolae a publicat în „Libertatea” (17) un text în care comentează romanul lui Bogdan Alexandru-Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser, acuzându-l (e drept, tot cam pe modelul pusului la zid), pe bună dreptate, de un rasism virulent. În ciuda vehemenței textului, miza lui este și una de readucere în discuție fondul nostru rasist și faptul că această problemă, existentă pe toate nivelurile, e prea puțin, dacă nu spre deloc, discutată, ajung astfel să fie prezervată cu vârf și îndesat.

În urma cronicii lui Valeriu Nicolae, din nou, bucla literară din social media a explodat, iar majoritatea luărilor de poziție au fost împotriva lui Nicolae, dându-se drumul la robinet unor lecții de teorie literară, căci, of, cronicarul nu știe care e treaba cu distincția autor-narator-personaj. În fine, nu reiau aici poziționările unor critici sau/și profesori, colegi de breaslă, care au luat imediat cuvântul. Ceea ce am remarcat, însă, cu această ocazie, a fost faptul că, de data aceasta, spre deosebire de situația poetelor (Ileana Negrea, Cătălina Stanislav și Anastasia Gavrilovici), disocierea operei de autor a funcționat mai ales ca vehicul al dezincriminării autorului (Bogdan Alexandru-Stănescu). Cum ar veni: când e vorba de un autor consacrat, editor, om al breslei, deja premiat, discutat, aplaudat, e de sărit în ajutor imediat, căci cât de nedrept a fost pus la zidul infamiei de propagandiștii stângii, distrugătorii esteticului. Dar când e vorba de o tânără poetă, aflată la prima carte… se aruncă cu pietre, se strigă, se jignește, se anulează (a propos de cancel-ul atât de temut). Și nici măcar nu dau curs aici unui proces literar, în care să încerc să o apăr pe Ileana Negrea sau să îl condamn pe BAS.

Problema constă în faptul că discuțiile în sine stârnite în jurul acestor două situații demonstrează o eroare fundamentală. Și o mare ipocrizie. Ca să păstrăm termenii, atunci când e vorba de o poetă queer-mad feministă, textul NU e disociat de autoare, iar ea e condamnată pentru textul ei (scos oricum din context, căci era vorba mai cu seamă de câteva versuri, nici măcar de un poem întreg). Atunci când e vorba, însă, de un scriitor bărbat, consacrat, influent în câmpul literar local, textul este imediat disociat de autor; adică ce treabă are BAS cu naratorul lui, nu? Mai pe șleau spus: ori te dai cu Platon și îi alungi pe amândoi (Ileana Negrea și BAS) din cetatea ideală a Marii Literaturi, păstrând doar textele și judecându-le ca pe niște obiecte survenite din neant, controlând de fapt relația operă-autor în funcție de instanța hegemonică, exterioară amândurora. Ori, vorba lui Andrei Cornea, reiei tirania platoniciană (mitologizată oricum), primești din nou „poeții” în cetate și regândești întreaga schemă de receptare în funcție de impactul pe care literatura îl are asupra societății. Și nu, nici măcar nu e aici soluția.

Ca o notiță personală, întrucât nu atribui acestei intervenții vreo miză academică (ceea ce nu înseamnă că e mai puțin importantă pentru mine sau mai puțin serioasă), aș mai adăuga și faptul că am asistat la câteva discuții live despre situația în care s-au aflat Ileana Negrea și Cătălina Stanislav, iar o voce masculină replica astfel: că ar fi fost totuși de dorit să aleagă altceva de citit la gala Premiilor „Mihai Eminescu”. Aceeași replică mi s-a dat, tot de o voce masculină, în cazul Medeei Iancu: și ea, atunci când a luat același premiu, în 2018 (18), ar fi trebuit să citească altceva pe scenă. Nu voi discuta ipocrizia din spatele acestor „propuneri”, însă ce vreau să spun este că ele ascund, de fapt, exact aceeași nedisociere a autoarei de opera ei, căci, după cum vedem, autoarelor nu li se aplică dezincriminarea prin autonomizarea vocii narative/poetice.

Voi încheia cu o ultimă notă la această intervenție, care își are rădăcinile în recentele disensiuni din destul de fragila, polarizata, osificata și restrânsa noastră bulă literară: despre cancel culture se vorbește în primul rând ca armă a stângii împotriva dreptei, dar, de fapt, cel puțin în spațiul nostru cultural, forma de anulare, de cenzurare (după cum aminteam în cazul ștergerii înregistrării de către Memorialul Ipotești), de bullying și de denaturare a lucrurilor se face dinspre partea aripii conservatoare, fidele literaturii și poeziei cu L și P, prezervând „adevăratele valori” și un sistem tipic anticomunist, unde „libertatea de expresie” (sintagmă deja clișeizată) este valabilă doar atunci când ea vine la pachet cu puterea, cu influența, cu numele, cu efigia Autorului.

Note:

(1) Gisèle Sapiro, Peut-on dissocier l’œuvre de l’auteur ?, Paris, Seuil, 2020.

(2) Ibid., p. 196.

(3) Ibidem.

(4) Ibidem.

(5) Ibidem.

(6) Ibid., p. 200.

(7) Ibid., p. 22.

(8) apud Sapiro, p. 22.

(9) Ibidem.

(10) Platon, Opere V, ediție îngrijită de Constantin Noica și Petru Creția, Cuvânt înainte de Constantin Noica, traducere, interpretare, lămuriri preliminare, note și anexă de Andrei Cornea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986.

(11) „Al doilea lucru pe care crede oricine a-l ști despre Republica este acela că Platon dă afară pe poeți din cetatea închipuită de el. Dar nu pot oamenii citi un gând până la capăt? După ce au aflat că poeții sunt izgoniți din cetate, cititorii nu mai vor să înregistreze că filosoful lasă pe poeți să vină îndărăt, ba chiar le cere să ia parte, cu liberă răspundere, la viața cetății.”, Ibid., p. 13.

(12) Ibidem.

(13) Vezi Ileana Negrea, Jumătate din viața mea de acum, București, frACTalia, 2021.

(14) Vezi Cătălina Stanislav, Nu mă întrerupe, Alba-Iulia, OMG, 2021.

(15) Vezi Anastasia Gavrilovici, Industria liniștirii audulților, Bistrița, Casa de editură Max Blecher, 2019.

(16) Vezi articolul-interviu, conceput de Ioana Pelehatăi: „Cum poate o femeie atât de drăguță ca tine să scrie așa?”, publicat pe Scena9, 11 februarie 2020, disponibil on-line: https://www.scena9.ro/article/interviu-anastasia-gavrilovici.

(17) Valeriu Nicolae, „Cine sunt ‘borâți’, violenți, obsceni și arată ca niște ‘șobolani’. Pasaje din cartea unui apreciat scriitor român contemporan”, în Libertatea, 24 august 2023, disponibil on-line: https://www.libertatea.ro/opinii/pasaje-din-cartea-unui-apreciat-scriitor-roman-contemporan-4642130.

(18) Petre Dobrescu, „Scandal la gala ‘Mihai Eminescu’. Poeta Medeea Iancu: ‘Îți introduc penisul meu lung și negru în pântec, România’”, în Libertatea, 18 ianuarie 2018, disponibil on-line: https://www.libertatea.ro/stiri/scandal-la-gala-mihai-eminescu-poeta-medea-iancu-iti-introduc-penisul-meu-lung-si-negru-pantec-romania-video-2111362.

Bibliografie:

Gavrilovici, Anastasia, Industria liniștirii adulților, Bistrița, Casa de editură Max Blecher, 2019.

Negrea, Ileana, Jumătate din viața mea de acum, București, frACTalia, 2021.

Nicolae, Valeriu, „Cine sunt ‘borâți’, violenți, obsceni și arată ca niște ‘șobolani’. Pasaje din cartea unui apreciat scriitor român contemporan”, în Libertatea, 24 august 2023, disponibil on-line: https://www.libertatea.ro/opinii/pasaje-din-cartea-unui-apreciat-scriitor-roman-contemporan-4642130.

Pelehatăi, Ioana, „Cum poate o femeie atât de drăguță ca tine să scrie așa?”, publicat pe Scena9, 11 februarie 2020, disponibil on-line: https://www.scena9.ro/article/interviu-anastasia-gavrilovici.

Platon, Opere V, ediție îngrijită de Constantin Noica și Petru Creția, Cuvânt înainte de Constantin Noica, traducere, interpretare, lămuriri preliminare, note și anexă de Andrei Cornea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986.

Sapiro, Gisèle, Peut-on dissocier l’œuvre de l’auteur ?, Paris, Seuil, 2020.

Stanislav, Cătălina, Nu mă întrerupe, Alba-Iulia, OMG, 2021.

Petre Dobrescu, „Scandal la gala ‘Mihai Eminescu’. Poeta Medeea Iancu: ‘Îți introduc penisul meu lung și negru în pântec, România’”, în Libertatea, 18 ianuarie 2018, disponibil on-line: https://www.libertatea.ro/stiri/scandal-la-gala-mihai-eminescu-poeta-medea-iancu-iti-introduc-penisul-meu-lung-si-negru-pantec-romania-video-2111362.

*

Alex Goldiș

Literatură + ideologie = probleme   

În general, „cancel culture” (să lăsăm deocamdată la o parte faptul că termenul e depreciativ și aparține de obicei stigmatizării venite dinspre dreapta) a pătruns în cultura română nu printr-o chestionare a unor valori etice atașate actului artistic, ci printr-o serie de lamentații care au ca obiect pericolul „ideologizării” literaturii și al pierderii autonomiei scriitoricești. Or, cred că e evident pentru toată lumea că dacă există un exces care trebuie reglat în cultura literară a ultimelor decenii, acesta nu e legat de reflecția politică din interiorul literaturii și cu privire la ea, ci mai degrabă de absența acestei deprinderi. Oare unde e avalanșa de cărți (proză, poezie etc.) care să denunțe stereotipiile de gen, de identitate sexuală, de rasă, de statut social marginal, încă prevalente în societatea românească? Și oare ce biblioteci populează acele studii literare specializate (sinteze, proiecte de proporții) care să încline balanța dinspre abordările estetic-stilistice ale literaturii spre cele care chestionează problematicile enunțate? Mai mult: unde sunt interpelările sau excluderile zgomotoase din lumea intelectuală românească pornind tot de la criteriile expuse mai sus? 

Să fim serioși. Cu puține excepții, mica interpelare – nefericită, poate, pe alocuri – a lui Valeriu Nicolae cu privire la prezumții rasiste din cartea lui Bogdan Alexandru Stănescu a fost însoțită nu de analize clarificatoare, care să discute la rece problematica, făcând distincții necesare și angajând un vocabular conceptual specializat, ci de o serie de denunțuri cu privire la pericolul pătrunderii ideologiei „political correctness-ului” în republica noastră literară pură. Cel puțin în punctul de plecare al intervenției jurnalistului, acesta avea dreptate să observe cu uimire că din atâția recenzenți ai cărții, niciunul nu a discutat felul în care este reflectată o anumită categorie etnică în cartea prozatorului. Nu aș fi trecut la pasul următor, acela în care să enunț – pe baza unor citate în care perspectiva e a personajului, și nu a autorului – caracterul rasist al cărții, însă constatarea că literatura română și mare parte a exegezei din jurul ei rămân prea puțin conștiente de valorile comunitare (ca să mă exprim abstract) inerente oricărui tip de discurs, chiar și literar, rămâne – și ea trebuie discutată, investigată ca atare. E un fapt că, atunci când ne uităm la o carte, în școală, dar și în comentarii mai aprofundate, vedem în continuare exclusiv „universul operei”, „complexitatea construcției personajului”, „atenția la detalii”, „priceperea gestionării raportului dintre parte și întreg” – toate, criterii viabile de analiză la care nimeni nu s-ar gândi să renunțe cu totul. În aceeași măsură, ar trebui să ne întrebăm dacă ele sunt întotdeauna mai legitime decât altele și dacă în momentul în care discutăm romane clasice semnate de Hortensia Papadat-Bengescu sau de Anton Holban ar trebui să ne intereseze doar proustianismul sau unghiul narativ, nu și relațiile de putere între bărbați și femei, presiunea comunitară asupra sexualității și modalitățile de a-i răspunde, economia mai generală a claselor sociale așa cum este ea reconstituită de lumea autorilor respectivi. 

Sunt, toate, teme legitime care ar fi meritat atenția criticii românești, dacă politica autonomiei esteticului n-ar fi fost atât de persistentă deopotrivă sub anii comunismului și în perioada imediat următoare. Dacă există o atât de slabă competență în a discuta toate complicațiile istoric-sociologice ale literarului, e pentru că – spre deosebire de alte culturi – ele au fost taxate drept „marginale”, „vulgare”, „terestre” în raport cu statutul cvasi-metafizic al literaturii. E ceea ce a făcut, de altfel, ca limbajele specializate ale cercetării literare din ultimele decenii (studii de gen, New Historicism, studii postcoloniale sau subalterne) să nu atingă aproape cu nimic ființa diafană a literaturii române. Lipsește cu desăvârșire direcția naratologiei ideologice (nume precum Susan Rubin Suleiman, cu volumul fondator Le Roman à thèse ou l’autorité fictive (1983); cărțile de mai târziu ale lui Vincent Jouve, Liesbeth Korthals Altes și ale altora). Toate lucrează cu premisa că, de vreme ce „punctul de vedere”, „ethosul auctorial” nu pot fi elucidate într-un text literar (modern, deci prin excelență lipsit de teză) la fel de ușor precum într-un text jurnalistic sau politic, pentru a descoperi ideologia implicită a unui text e nevoie de punerea la bătaie a unor mecanisme și concepte naratologice complexe. Dar chiar și fără aceste teoretizări „mai noi” – din ultimele trei, patru decenii, adică – teoreticienii marxiști clasici preocupați de probleme literare, de la Georg Lukács la Lucien Goldmann, Roger Garaudy, Pierre Macherey sau Raymond Williams au meditat cu privire la modalitățile specifice literaturii de a reflecta – și mai ales de a refracta! – problematici stringente ale actualității, au cântărit proiectele literaturii de a modifica realitatea, în fine – s-au întrebat dacă redarea ca atare a unor conflicte sociale e mai utilă decât simplificarea sau idealizarea lor prin mijloace ficționale. Tratarea cu dispreț, în studiile literare, a acestor perspective, bascularea lor în zona „ideologiilor” care nu înțeleg nimic din misterul esteticului, a făcut ca reflecția asupra raporturilor dintre literatură și politic să fie foarte săracă și – atunci când se produce o dezbatere – să o luăm de la zero sau să simplificăm totul conform ecuației literatură + ideologie = probleme.

Mutându-ne din sfera discursului metacritic în aceea a producției literaturii, acum, mă întreb dacă e cu totul greșit – și dacă înseamnă asta o confiscare a individualității și a originalității – faptul că scriitorul începe să-și formuleze dileme cu privire la etica reprezentării anumitor etnii, categorii sociale sau economice, identități sexuale – și dacă nu cumva discursul literar însuși ar câștiga un plus de complexitate în urma acestor reflecții. Să însemne preocuparea pentru raportul dintre ideologie și formă sau reflecția cu privire la responsabilitatea scrisului forme de încătușare a creativității și de atentat la libertatea auctorială? Aș întoarce puțin pe dos argumentul, spunând că dacă originalitatea și autonomia scriitoricească stau doar în arunca anateme asupra unor întregi categorii sociale sau în a reproduce stereotipii deja rulate de discursurile hegemonice, poate că acel scriitor nici nu e atât de complex pe cât ar părea la prima vedere. Desigur, există riscul ca literatura să devină un simplu canal de emitere a unor viziuni naiv-utopice în care toți suntem reprezentați corect, caz în care tocmai tensiunile și raporturile de putere reale ar fi eludate. De aceea, e nevoie în continuare nu de o reafirmare a autarhiei estetice a scriitorului (pe care n-a avut-o, de fapt, niciodată, nici măcar în cele mai democratice regimuri), ci de dezbateri și de multă teorie cu privire la felul în care poți să rămâi autonom ca artist cu ceva mai multă grijă față de categorii sociale care au avut de suferit secole întregi și pentru care o anumită instrumentare a limbajului a însemnat o formă în plus de represiune și de excludere. A spune azi, ca artist, că exigența socială tot mai presantă – care ține însă nu de militantism, fanatism ideologic și altele, ci de norme democratice elementare – de a te plasa pentru o clipă în pielea acestor categorii e o formă de confiscare a originalității și că dacă nu ți se oferă dreptul de a fi discriminator întreaga ta identitate e anulată, sună…cel puțin frivol.

***

Cooperativa de cercetare și acțiune politică „Ecaterina Arbore”

Cât costă un cot de cancel?

Modul în care e organizată comunicarea științifică e una dintre cele mai răspândite, dar și ușor de trecut cu vederea, metode de gatekeeping. Iar gatekeeping și cancel culture sunt rude bune. Un exemplu prea la îndemână e prima ediție a conferinței Historical Materialism care va avea loc la Cluj la sfârșit de august 2024. Într-un moment istoric în care muncitorx academicx încep să se organizeze contra jecmănelii puse pe picioare și menținute de jurnalele academice, refuzându-și munca și creând spații pe modelul cooperativelor nu al piețelor vulture, inițiatorii conferinței sus-amintite fortifică structura de clasă prin structura de tarife pe care o adoptă. Acolo unde conferințe din același univers marxist și care au loc în același an oferă opțiuni gratis sau aproape gratis pentru participare (vezi Istanbul aici: https://historicalmaterialismistanbul2024.net/call-for-papers-2/ și Barcelona aici: https://historicalmaterialismbcn.net/registration/), Clujul cere 30 de euro studenților sau șomerilor și 60 de euro celorlalți. Asta în condițiile în care conferința se bucură deja de susținere prin fonduri PNRR, așa cum anunță afișul acesteia. Comentăm doar în trecere faptul că banii Uniunii Europene nu au ce să caute în preajma unor comunicări științifice inspirate de metoda dezvoltată de ideologul comunismului. Dar ne concentrăm pe următorul aspect: pentru cei familiarizați cu metoda materialismului istoric și care, se presupune, au simpatii marxiste măcar în măsura în care înțeleg istoria ca fiind împinsă înainte de lupta de clasă, nu ar trebui să fie greu de înțeles de ce e inadmisibil să pui povara comunicării științifice pe umerii muncitorilor care o produc. Consecința: participarea se limitează la cei cu mijloace financiare independente, deci cancel pentru cei săraci, și la cei cu susținere instituțională, adică nișa academică din care fac parte și organizatorii, deci cancel pentru alte sectoare, de exemplu activism, de exemplu militantism. 

Iar acest tip de cancel se va reflecta masiv în cunoașterea produsă și propagată la eveniment.

Modul de organizare al acestei conferințe contribuie în mod direct nu doar la îngrădirea cunoașterii științifice, ci cu bună seamă la privatizarea ei. Sub soarele orbitor al capitalismului, zidurile care o transformă în proprietate privată apar din ce în ce mai estompate, aprobate de retorica bunelor practici academice, și întreținând totodată iluzia libertății epistemice. Să nu ne amăgim, însă. Realitatea istorică ne arată că aceste fortărețe ridicate pe fundamentul proprietății asupra cunoașterii vor rămâne întotdeauna vasalele puterii hegemonice. Iar puterea hegemonică se suprapune întotdeauna ideologiei capitaliste. Libertatea epistemică nu este a tuturor, ci doar a celor care nu încalcă protocoalele discursive și de acțiune ale capitalismului liberal. Organizatorii conferinței Historical Materialism de la Cluj nu par că încearcă să perturbe reproducerea acestor protocoale, ci, dimpotrivă, pare că le lipsește însuși avântul politic de a se opune ideologiei capitaliste. Nu putem să nu ne întrebăm, deci, ce fel de cunoaștere este produsă în acest context? Este ea o cunoaștere care servește deșteptării conștiinței politice, menită să vină în sprijinul dezvoltării teoriei și practicii socialismului revoluționar în spații ca Europa de Est și nu numai? Este ea o cunoaștere cu adevărat anticapitalistă?

Conferința se desfășoară în parteneriat cu jurnalul Historical Materialism: Research in Critical Marxist Theory, care susține că „prin varietatea articulațiilor sale practice și teoretice, marxismul constituie cel mai fertil cadru conceptual pentru analiza fenomenelor sociale, în vederea reorganizării acestora. În selecția noastră de materiale nu privilegiem nicio tendință, tradiție sau variantă. Marx a cerut «Critica fără milă a tot ceea ce există»: pentru noi, aceasta include marxismul însuși.” 

Dar ce fel de critică va veni dinspre spațiul românesc producător de cunoaștere, atunci când sunt cancelate tocmai acele zone ale deposedării și ale activismului de stânga? Cum se reflectă în cunoaștere și în „critica nemiloasă a tot ce există” structura creată prin gatekeepingul care neagă accesul tocmai perspectivelor bine înrădăcinate în realitățile materiale și în mișcările militante? 

În plus, într-un spațiu producător de cunoaștere precum cel din România, unde anticomunismul (manifestat de obicei prin consensul față de închipuitul eșec total al socialismului real) este fundamentul pactului generic pentru accesul și urcarea în ierarhiile academice, tocmai critica marxismului și a socialismului real au cel mai mult de suferit. Nu este vorba despre cât de deschiși suntem la critica de orice fel, inclusiv la autocritică: este vorba de faptul că printr-un gatekeeping care neagă accesul unor producătorx de cunoaștere independentx, care nu au avut nevoie să facă pactul anticomunist pentru a rămâne în sistem, dominantă rămâne tot paradigma cunoașterii hegemonice, instituționale – în ciuda excepțiilor care cu siguranță se ivesc.

Soluția: greva. Jecmăneala se combate cu retragerea muncii și crearea de spații pentru schimbul de cunoaștere care, dacă nu se pot sustrage integral, măcar nu îmbrățișează entuziast capitalismul și injustiția neoliberalismului. 

Chemăm așadar la grevă academică!

Chemăm de asemenea la următorul tip de organizare: intrare gratuită, remunerarea muncitorilor academici care prezintă rezultatele cercetării lor, cazare gratuită în căminele UBB pentru participanții din afara Clujului, mese foarte ieftine la cantinele studențești. Astfel, o conferință care trimite la Marx nu va contribui la galopul chiriilor clujene și se va ridica deasupra logicii rușinoase a unui Untold. 

Chemăm de asemenea la conștientizare, din partea intelectualilor de stânga implicați în mediile universitare și în organizarea de conferințe sponsorizate din fonduri diverse, a mai multor elemente:

• o recunoaștere activă din partea acestora a zonelor producătoare de cunoaștere non-instituționale care nu doar că nu trebuie invizibilizate, excluse, cancelate prin politicile adoptate de organizatorii conferințelor, ci trebuie susținute în vederea participării; 
• o conștientizare a condițiilor materiale reale în care trăiesc și învață studențx și alți producători de cunoaștere precarizați și o susținere vocală, activă, reală a participării acestora la conferințe; 
• o conștientizare a dinamicii centrelor urbane unde sunt organizate conferințele și a locului activ pe care acestea îl ocupă în cadrul dinamicilor respective. În loc să se înscrie pasiv în turistificarea orașului, prin turismul academic pe care îl facilitează, o astfel de conferință ar putea oferi un model de bună practică de organizare a vieții urbane, așa cum am specificat mai sus.

La urma urmelor, tovarășx, voi aveți altceva de pierdut decât lanțurile? Poate cel mult niște granturi.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 92-104]