Teona Farmatu – Je est des autres

După romanul biografic Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, apărut în 2019 la editura Polirom, Moni Stănilă revine anul acesta cu un roman poematic, „o autoficțiune deghizată”, cum îl numește Simona Popescu pe coperta a IV-a.  Țipă cât poți* pare, la o primă lectură, să recicleze o schemă narativă de basm, unde „tărâmul celălalt”, adaptat epocii noastre supraaglomerate, este chiar natura, mai precis pădurea ca spațiu izolat și pluristratificat. Dacă fantasticul presupune, conform lui Tzvetan Todorov, și intuiția găsirii unei explicații raționale, la Moni Stănilă elementele fantasticului contribuie mai degrabă la crearea unor cronotopuri mintale, cu scopul unei (re)găsiri de sine, parcurs de unde nu lipsesc tentațiile realulului.

Citește în continuare →

Teona Farmatu – Travestiurile memoriei

Bărbați fără degete și alte amintiri penibile*, cel mai recent volum al lui Petru Cimpoeșu, propune o colecție de texte greu încadrabile într-o anumită tipologie, o serie de flash-fictions care se impun printr-o diversitate asumată și bine reglată în balansul real-ficțional. De altfel, întregul volum poate fi citit fie ca un grupaj de compoziții individualizate, fie ca un roman, însă unul atipic datorită acestei discontinuități volubile. Deși încă din primul text intitulat Cu inimă bună, un pseudo-cuvânt-înainte (unde autorul precizează faptul că textele au fost publicate anterior, majoritatea în revista Vatra), liantul dintre ele nu reușește în cele din urmă să traseze niște frontiere sigure în ceea ce privește unitatea volumului. Într-adevăr, nu putem vorbi despre unul sau mai multe fire narative care să contribuie la o construcție romanescă, însă elementul coagulant al cărții constă în mecanismele memoriei și ale gândirii, un tip de (re)actualizare a unor semnificații care, odată discursivizate, produc adevărate anecdote, bucăți de memorii ori istorisiri aflate la limita ficțiunii. Citește în continuare →