Deși sinceritatea nu are ce căuta într-un discurs public, o să mărturisesc de la început că nu știu ce e Poezia. Sigur că am eu niște bănuieli, tocmai de aceea am așezat rândurile acestea sub numele de Ipoteze . Asta nu înseamnă că exclud gândul că ar exista – vorba lui Mihai Șora – „Mai știutori prieteni”. De altfel, făcând o reverență către Alexandru Mușina, reverență in memoriam, remarc prudența cu care și-a întitulat cartea apărută în 2008 la editura Aula din Brașov „POEZIA”, dar imediat urmată de specificarea temătoare și bine cumpănită „teze, ipoteze, explorări”. De altfel, încă de la prima pagină, întrebarea ce este „poezia adevărată” îl dezarmează (ca și pe mine, recunosc) și zice: „Îmi e mai ușor să o recunosc, decât să dau o definiție a ei, să o descriu chiar, fie și cât de vag. Există sute, mii de tratate despre poezie dar în 99,99 la sută din cazuri…” Când apare într-un text cuvântul „dar”, această prepoziție ca o curbă „în ac de păr”, precis urmează o declarație de capitulare. Eu nu am avut răbdarea și nici obligația de serviciu se citesc 99, 99 la sută din tratatele despre Poezie dar îl cred pe prietenul meu Mușina mai ales că mult înaintea lui același lucru l-a pățit și Benedetto Croce, care în impresionatul său op, POEZIA (ed. Univers 1972), mărturisește, tot dintru început: „Am căutat răspunsul la această întrebare (ce este poezia? – n.n.) în multe cărți și în aproape toate lucrările de estetică, de poetică și de retorică, dar (poate pentru că nu l-am căutat bine) nu l-am aflat sau nu am aflat unul mulțumitor…” (p. 23). Așadar pe calea încropirii unei propoziții cu „gen proxim și diferență specifică” o să-mi încerc norocul, deși nu vreau ca vreun Mușina „din veacul viitor al frumuseții” (cum zice Bacovia în Cubul negru) să mă așeze drept acel 0,1 la sută care lipsea celor 99, 99 la sută eșecuri pentru a fi 100 la sută rateuri.

Până aici am reușit să spun un singur lucru: poezia face parte dintre fenomenele greu (dacă nu chiar imposibil) de definit. Deci i-am trasat cumva un „gen proxim”. Acum o să încerc să găsesc și alte fenomene cunoscute și prin tradiție acceptate ca fiind „greu de definit”. Primul din această categorie care îmi vine în minte e Omul. Destul să ne gândim că ghicitoarea de maximă dificultate a Sfinxului era despre om, iar Sofocle, plin de admirație și cutremurare, exclama: „pe lumea asta-s mari minuni/minuni mai mari ca omul nu-s!”. Sau Marcel Raymond, vorbind despre poezia suprarealistă: „Iar ceea ce conturează ea, cu o intensitate morală din ce în ce mai emoționantă, e figura unui om.” Eu sunt convins că nu aș fi cu nimic în greșeală spunând: pe lumea asta-s mari minuni/ minuni mai mari ca Poezia nu-s. „Geneza metaforei coincide cu geneza omului și face parte dintre simptomele permanente ale fenomenului om”, scria Blaga în Geneza metaforei și sensul culturii (p. 292). Și, ca o sentință executorie: „Modul metaforic nu este ceva ce ar putea să fie sau să nu fie”. Ci este obligatoriu, zic eu.

Acum mă apropii de o primă aproximare a ceea ce ar putea fi Poezia. O ipoteză, zic eu, plauzibilă. Poezia este o variantă mult perfecționată a omului. Să mă explic. Omul este alcătuit din corp și suflet. Deci dintr-o parte vizibilă și una invizibilă. O parte fără cealaltă nu funcționează. Despre partea vizibilă ne facem iluzia că știm ceva. Despre suflet avem certitudinea că el există, căci însuflețește corpul și că este, eu sunt convins, nemuritor. Vă scutesc acum de o lungă trecere în revistă a teoriilor despre suflet, căci am promis o încercare despre Poezie. Care Poezie e alcătuită și ea, ca și orice om, dintr-o parte vizibilă (textul, Poemul) și una invizibilă, Poezia. O parte fără alta nu există, ca poezie vie, sau, cum spunea Alexandru Mușina, ca ”poezie adevărată”, adică vizibilă, întrupată.

De ce am spus că Poezia e o „variantă perfecționată”? Pentru că, dacă omului nu i se poate citi sufletul după limbajul trupului, Poezia se poate citi în splendoarea ei pe fața Poemului. Frumusețea corpului nu este, din păcate, o garanție pentru un suflet frumos, deci complimentul pe care îl facem uneori femeilor „ești frumoasă ca o poezie”, e din start o minciună sau, în cel mai bun caz, o presupunere.

O altă discuție, care are toate șansele să aibă doar un capăt, cel dinspre noi, și să fie defectivă de sfârșit, este cea dacă poezia există și în afara Poemului. Matei Călinescu ne spune că aceeași problemă pe care, iată, acum ne-o punem și noi, și-a pus-o și Coleridge. (vezi Conceptul modern de poezie, ed. Eminescu, 1972, pag. 54). Poetul englez iese din încurcătură „englezește”. Iată cum rezumă Matei Călinescu „raționamentul” lui Coleridge: „dacă poezia poate exista și în afara poemului, pot exista și într-un poem părți fără poezie. Poetul nu întrevede o soluție teoretică, limitându-se să indice una practică”. Soluția practică stă în invocarea scrierilor lui Platon, Burner, Cartea lui Isaia etc care sunt pline de Poezie deși nu sunt scrise sub formă de poeme, adică de trupuri consacrate ale Poeziei. Deci, dacă poate exista poezie în afara poemului pot exista și poeme în afara poeziei. O consecință practică a concluziei lui Coleridge ar fi posibilitatea înființării, după un model industrial, a unor ateliere de dezmembrat poeme, care să aibă misiunea de a demonta părțile lipsite de poezie din poeme și depozitarea lor în niște „cimitire de mașini”. Zic asta pentru că mi-am adus aminte definiția pe care Valéry o dă poemului: „En verité, un poeme est une sorte de machine a produire lʼetat poetique au moyen des mots”. Iertat fie-mi gândul răutăcios prin chiar utilitatea lui. Sunt absolut convins că într-un viitor nu prea îndepărtat, când omul va avea timp să se ocupe de problemele sale reale, astfel de ateliere vor exista la fiecare colț de stradă!

Eu continui să cred în intuiția pe care am avut-o la 20 de ani, anume că Poezia e un ținut nemărginit și fluid. Un fel de ocean spiritual. Ea există independent de poem, dar nu se vede decât prin poem, așa cum bacteriile există independent de microscop, dar nu se văd decât prin microscop. Nu microscopul creează bacteriile și virusurile, așa cum nu limbajul creează Poezia. Limbajul doar o exprimă, o face vizibilă pentru ochiul și mintea omenească. Limbajul e creator doar prin decupaj, prin tăieturile, prin zgârieturile, prin fircăliturile, prin desemnele pe care le face pe obrazul Poeziei. Și așa cum există limbaje sterpe, există și microscoape prin care nu s-ar putea vedea nici chiar un elefant. Relația între limbajul poetic și poezie e una extrem de subtilă, aș spune chiar osmotică. Dar iată ce scriam în poemul Izgonirea din poezie, publicat în primi ani de studenție în „Echinox”: „… poezia refuză să mai intre în poem/ când în mijlocul hârtiei pe care scrii domnește o pată / roșietică, aproape uscată,/ două aripioare și câteva piciorușe de muscă.” Mai târziu am aflat că aceeași intuiție a avut-o și Arghezi, înaintea mea, care zice: „Versul e cristalizarea geometrică a Poeziei”. (cf. Matei Călinescu, op. cit. p. 254). Sigur, microscopul poate fi demontat, analizat piesă cu piesă, poate fi – cu folos – perfecționat, îi pot fi șlefuite lentilele, la fel se poate face și cu limbajul, dar asta numai spre a face mai cu acuratețe vizibilă Poezia.

Pe calea aceasta, trebuie să amintim și viziunile ținutului Poeziei de dincolo de cuvânt, de dincolo de nume. Eu cred că Zbor curat este cel mai frumos poem al lui Ioan Alexandru. Îl citez fragmentar: „Unde-am ajuns nu cunoșteam /Trecurăm dincolo de ape /Și am coborât într-un târziu /Pe țărmul marilor garoafe/…/ Cuvânt nu mai era – șopteau / Doar adâncimi fără de nume/ Cu roua umbrei luminând / Curat, de dincolo de lume”. De aici vom reține cuvintele care ne ghidează demersul: „dincolo”, „nu cunoșteam”, „cuvânt nu mai era” și „fără de nume”. De aici pornind, o minte iscoditoare ar putea lesne să lunece pe panta unei discuții periculoase: dacă Frumosul există obiectiv, sau e o creație a minții omenești. Mai pe înțeles spus, dacă un apus de soare e frumos și dacă nu-l vede nimeni. Dacă pe Pământ era ceva frumos înainte de apariția omului?

Vom evita să conexăm discuțiile, căci nu știm unde am ajunge.

O altă discuție despre Poezie, care e întemeiată pe ideea unui „dincolo” (recunosc că am o slăbiciune pentru acest cuvânt) poate porni de la definiția Poeziei dată de Carl Sandburg: „Poezia este deschiderea și închiderea unei uși, lăsându-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în frântura aceea de clipă…” (Fraza aceasta o așază Viorel Mureșan ca motto la recenta și excelenta lui carte de poezie, Monede în aer.) Oricum am întoarce discuția, definițiile cele mai fertile ale Poeziei sunt cele date de practicieni, adică de poeți.

Definiția lui Sandburg se deschide (în loc să se închidă!) în nenumărate alte definiții. Una ar fi aceea că Poezia e mereu ceva în spatele unei uși. Asta vrea, cred eu, să însemne că nu e dată „la liber”. Desigur, spre norocul omenirii, care în caz contrar și-ar pierde mințile. Ceea ce nu ar fi tocmai de nedorit, căci Platon ne asigură că „Cele mai mari binefaceri ajung la noi pe calea nebuniei”. Dar, vorba lui Rilke, „Orice înger e înfricoșător”. (Elegia a II-a). De aceea, cred eu, criticii de poezie sunt, din naștere, prevăzuți cu o dotare în plus: au incorporați în creier un soi de „ochelari de sudor” ca să poată discerne ceva prin lumina insuportabilă. Aici s-ar mai cuveni să amintesc că Blaga are și el intuiția a ceea ce Sandburg numea „frântura aceea de clipă”. Mă gândesc la poemul său Poezia pe care îl citez aci: „Un fulger nu trăiește/ singur, în lumina sa,/decât o clipă, cât îi ține/drumul din nor până-n copacul/ dorit, cu care se unește./Și poezia este – așa./Singură-n lumina sa/ea ține pe cât ține:/din nour până la copac,/de la mine pânʼ la tine.”

Sugerez aici drept comentariu, pentru a fi în ton cu discuția, o sintagmă a lui Al. Cistelecan din Bilete de favoare, (Charmides, 2023): „încet de fulgerător”.

Și o altă intuiție genială a lui Blaga, anume că Poezia e, până la urmă, o ghicitoare. Amintim doar două ghicitori splendide citate tot de Blaga în Geneza metaforei și sensul culturii:

„Sub două păduri întinse

două ape aprinse.” (Sprîncenele și ochii)

și

„Într-un vârf de pai,

Mănăstire de crai.” (Păianjenul)

Dar, mai zice Blaga, în același loc, că „…metaforele acestea apropie totdeauna termeni excesiv de depărtați”. Spusele lui ne apropie de definiția lui Artur Lundkvist, definiția mea preferată, și anume: „Poezia este o sfoară întinsă între far și cireș”. Ce are comun „farul” cu „cireșul”? Dacă încercăm să răspundem acestei nedumeriri suntem pe cale să înțelegem ceva, ceva (lumina farului, lumina cireșului înflorit, timpul scurt al dăinuirii florilor de cireș, timpul fulgerărilor farului etc.). Dar, altfel nu suntem în greșeală spunând că drumul între „far” și „cireș” este unul foarte lung, că termenii, cum zice Blaga, sunt „excesiv de depărtați”. Aici trebuie să spunem imediat că Poezia face drumul între termeni îndepărtați, între obiecte îndepărtate, cu viteza luminii farului ce străbate întinderi nemărginite și, poate, pustii de ape, pe când proza e o deplasare „pe jos”, pas cu pas, ori cu o corabie cu pânze, ca să respectăm analogia maritimă.

De fapt, puterea Poeziei de a pune în legătură realități îndepărtate face vizibile niște linii de forță care organizează chiar Universul. Eu îmi amintesc experiența de la ora de fizică din clasele mici, când pilitura de fier presărată pe o foaie de hârtie sub care se punea un magnet se așeza de-a lungul liniilor de forță ale magnetului, desenându-le, făcându-le vizibile. La fel și Poezia. Așternută pe o foaie de hârtie face vizibile liniile ascunse ale structurii Logosului, liniile care structurează Spiritul, scheletul Universului. Antoine Bequerel scria pe la începutul veacului trecut că dacă miști un deget pe Pământ, ceva se mișcă pe Sirius. A avut chimistul viziunea armoniei universale. Eu, ca poet, îndrăznesc să mai fac un pas și zic: dacă miști ceva în cuvântul Pământ, ceva se mișcă în cuvântul Sirius. Căci așa cum toate părțile universului sunt legate unele de altele, la fel toate cuvintele sunt legate unele de altele. Astfel de forțe nu le poate face vizibile decât Poezia. Poezia doar poate face vizibil invizibilul din Invizibil și invizibilul din vizibil. De aceea afirm aci o altă definiție a Poeziei: Poezia e dovada incontestabilă a existenței lui Dumnezeu.

Dar, mai mult ca sigur, definiția aceasta, care necesită o discuție separată, poate avea în „subsol” cuvintele lui Marcel Raymond: „influxurile mistice pe care practicarea poeziei, după părerea lui Baudelaire, le impune poetului: obsesia necesară a supranaturalului, sentimentul că între lucruri și ființe există legături pe care nici o știință pozitivă nu le întrezărește, într-un cuvînt, întoarcerea la stări de conștiință numite de psihologi prelogice ori primitive – altă tentație ce nu știm unde ne va putea duce?”

Permiteți-mi să mai povestesc încă o întâmplare care ar fi trebuit să-mi dea de gândit în copilărie, dar mintea mea fiind prea fragedă a amânat lămurirea ei, trecând-o la rubrica „neînțelesuri” în loc să o claseze la cea de „prevestiri”. De câte ori tata (Dumnezeu să-l odihnească!) mergea la târg în Panticeu sau Borșa, ne aducea (mie și surorii mele) câte o „turtă dulce cu oglinjoară”. Oglinjoara era mică cât buricul degetului, avea formă de inimioară și era „înrămată” în turta dulce, invariabil, roză. Într-o zi, am avut o străfulgerare de mirare constatând că în minuscula oglindă sub formă de inimă, ținută într-o anumită poziție, încăpea toată grădina noastră și dealul uriaș din spatele ei. Mai târziu, făcând o analogie între mica oglinjoară din copilărie și scurtimea poemelor aveam să ajung la încheierea că Poezia e un mod de a încălzi infinitul între palme. Căci sentimentul infinitului e unul rece, de gheață, dar poezia îl face oarecum suportabil. Cum eu mă bucur de câte ori cineva îmi confirmă intuițiile, nu am putut decât să jubilez citind în admirabilul eseu al lui Al. Cistelecan, Mică introducere la ratarea cititorului de poezie, eseu atât de bine scris încât merită învățat pe de rost, în care, la un moment dat (op. cit., pag 9) Al. Cistelecan scrie că lectura Poeziei „…nu poate merge în pas alergător, ci numai din piedică în piedică, iar la capătul poemului e doar o linie de orizont. Cine are răbdarea să citească un poem, fie cât de scurt, până la capăt!?!” – se întreba criticul. Aceasta e și credința mea, anume că la capătul poemului e doar o linie de orizont, de unde vederea ta și mintea ta vuiesc până departe prin hăurile imaginației.

E foarte greu să vorbești cât de cât inteligibil despre Poezie! Fie și ajutându-mă de cuvintele unui „Mai știutor prieten” – vorba lui Mihai Șora – îmi e greu. Zice același Al. Cistelecan (ot Aruncuta) și îl cred întru-totul, că „E admis de (mai) toți teoreticienii că poetul operează, simultan, cu toate sensurile strânse în dicționare pe seama fiecărui cuvânt, că el le actualizează pe toate… prin urmare el face vie arheologia cuvântului, aducându-i întreaga devenire la vedere și folosindu-i toate virtualitățile… Așa încât sensurile pot sta cam în relația în care stau, în formulele chimice complexe, elementele: într-o spațialitate inefabilă, dar logică”. Mai limpede despre limbajul poetic nu se poate vorbi, cred eu. Căci mai cețos am vorbit eu în Cartea Pierdută, unde comparam cuvintele dintr-un vers cu o înșiruire de arici, fiecare arici având toți tepii uniți de țepii ariciului următor. Altfel spus, toate sensurile unui cuvânt legate de toate sensurile cuvântului următor. Limbajul poetic e singurul limbaj total, fără resturi. Limbajul științei și, de cele mai multe ori, al filosofiei, este unul riguros, călare pe idee, dar reductiv, sărac. A merge într-o direcție înseamnă a renunța la celelalte direcții. Eu spuneam că limbajul științei „bărbierește aricii”, deoarece alege sensul cel mai tare al unui cuvânt spre a-l uni cu sensul cel mai tare al cuvântului următor. Așa că se poate afirma cu îndreptățire, dimpreună cu Baudelaire că: „Poetul e inteligența supremă, și fantezia e cea mai științifică dintre toate facultățile” (Correspondance cf. Hugo Friederich, Structura liricii moderne p. 54).

Acum îmi dau seama că ar trebui să mai scriu încă 12 pagini în care să explic în cu totul alte cuvinte ceea ce am spus în cele 12 pagini deja scrise. Nu o să fac asta, mai bine o să repet o parte foarte frumoasă din fragmentul citat din Benedetto Croce. Nu am aflat răspunsul mulțumitor la întrebarea ce este Poezia, din vina mea, căci „poate pentru că nu l-am căutat bine.” Totuși, îndrăznesc să mai abuzez de răbdarea d-voastră cu încă o definiție, pe care promit să nu o lămuresc, căci raportul între Poezie și limbajul poetic a fost cel mai mult și lesne frământat în toate discuțiile despre încriminatul cuvânt care refuză, nu se lasă introdus într-un concept. Definiția asta este evident favorabilă Poeziei, deci partinică. Ea aparține prietenului meu regretat (Dumnezeu să-l odihnească!) prozatorul Alexandru Vlad: „Poezia este victoria limbii asupra gramaticii”. Am promis să nu comentez, totuși nu mă pot abține și zic: de câte ori auzim pe cineva zicând că nu a înțeles un poem, asistăm la o nouă victorie a limbii asupra gramaticii. Și, ca să nu se creadă că toți prietenii mei, și numai ei, sunt incredibil de deștepți, invoc aici cuvintele lui Hugo Friederich (pe care nu l-am cunoscut personal) despre poezia modernă: „Sintaxa se dezarticulează sau se reduce la predicate nominale voit primitive. Cele mai vechi instrumente ale poeziei, comparația și metafora, sunt mânuite într-o manieră nouă care evită termenul natural de comparație și provoacă o contaminare ireală între lucruri obiectiv și logic incompatibile.” (Hugo Friederich ap cit. p. 15).

Definiția lui Alexandru Vlad trebuie imediat condimentată cu vorbele lui Oscar Wilde, ca să o știrbim nițel, să aducă măcar puțin cu cubul lui Nichita Stănescu: „Dați-mi superfluul, eu las celorlalți necesarul” (citat în Ion Pop – Jocul Poeziei, p. 15)

Ar mai trebui să vă vorbesc despre viziunea fenomenologiei lui Husserl asupra lumii pentru ca vorbele mele să aibă noimă. Dar mă opresc aci și zic: dacă s-a înțeles ceva, bine, dacă nu, iar bine!

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 3-5]