Motto:

„Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceață care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povestești fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescența, nu numai a amintirilor, dar și a persoanei care le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice.

O viață nu e o biografie, ci o suprapunere de clișee biografice. Cele mai multe, nesemnificative.”

(Monica Lovinescu, Jurnal, 1985-1988, Humanitas, 2002)

„…vrând-nevrând, omul bătrân aduce cu el parfumul, suav sau iritant, al unei alte epoci. Este un martor. Este o piesă arheologică. Sau un meteorit. Vine dintr-o altă vreme, așa cum o piatră căzută din cer vine dintr-un alt corp ceresc.”

 (Ion Vianu, „Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri”, Polirom, 2015)

*

Certitudinea c-o să fiu scriitoare m-a fulgerat pe la nouă-zece ani, într-o dimineață, când netezeam cuvertura din dormitorul părinților. Făcutul paturilor era o responsabilitate domestică plicticoasă și, ca s-o îndur, șopocăiam, ca un automat de recitare, poezii; știam, pe dinafară, antumele lui Eminescu. Anunțul viitoarei meserii nu-mi venise dintr-o decizie familială, sau dintr-o dorință a mea. A fost doar fulgerul unei presimțiri, un fel de prezicere care a dispărut la fel de neașteptat cum apăruse.

 Dar, de-a lungul vieții, am tot fugit de această meserie care m-a prins definitiv doar când n-am mai avut unde evada. Încerc în aceste pagini să deslușesc (și) rădăcinile a ceea ce a părut uneori o dezertare inexplicabilă – fuga de literatură, cu toate recidivele ei. Și cât s-a datorat această neasumare faptului că m-am născut femeie, nu bărbat, scriitoare, nu scriitor (ceea ce, în repetate rânduri, am spus că îmi doream să fiu).

 Când, în timpul unui interviu, am amintit că, în paralel cu un roman, scriu și la o carte de memorii (Anii Romantici, care avea să apară la Polirom în 2014), am fost întrebată dacă m-am luat după modă.

 „N-am scris niciodată după modă”, am răspuns, iritată.

 Pe urmă, amintindu-mi că și eu mult timp am considerat că nu merită să-ți pierzi vremea povestindu-ți viața, când proza îți oferă atâtea soluții să ficționalizezi ce-ai trăit, mi-am dat seama că numai un om tânăr poate să pună o astfel de întrebare. Nonficțiunea câștigă tot mai mult teren, în dauna ficțiunii, și poate n-ar fi stricat să mai arunc un ochi la temele timpului, la ce așteaptă piața, așa cum își închipuise cea care mă intervieva. Dar scriitorul român e de obicei închis în obsesiile lui, și eu nu fac excepție.                   

 În schimb vârstnicii, fie că scriu, fie că nu, încep să-și formuleze concluziile existenței, atunci când le apare brusc în față chestionarul bilanțului, ca un anunț al limitei. Există praguri de vârstă când schimbarea radicală care operează deja, work in progress, în trupul tău, se face simțită și psihic. La 14 ani, ai intrat sub dictatura hormonilor. La 33 s-a instalat sfârșitul (iluziei) tinereții eterne. Iar la 70, în ciuda creșterii speranței de viață, ți se afișează în minte chestionarul de care vorbeam.

 Pragurile se așază mai sus sau mai jos, în funcție de genele fiecăruia, și poți să le treci orbește, fără să sesizezi că ești deja instalat la nivelul următor. Dar vârsta bilanțului îți pune în față chestionarul, de parcă tocmai te-ai întors dintr-o misiune: Cum ți-ai folosit calitățile? Ce-ai irosit? Ce șanse ai lăsat să treacă? Pe cine ai nedreptățit, rănit etc.? Care-s cele mai mari greșeli? Mai rămâne ceva după tine? Etc.

  Întrebările, enervante ca niște muște de vară, sunt semnele indubitabile ale bătrâneții, în aceeași măsură ca ridurile adâncite ori mersul șovăitor. Și, în narațiunea mulțumitoare pe care o făcuseși vieții tale (am făcut și eu ce-am putut cu timpul ce mi s-a dat, ca s-o parafrazez pe Annie Bentoiu), descoperi tot mai multe greșeli, încercuite cu roșu. În intervalul de viață pe care abia acum îl vezi cât de scurt era, ți-ai permis luxul să te plictisești copios, ai risipit în munci stupide zilele furate celor dragi, ai fost generos cu cei care ți-au întors spatele când ai avut nevoie, și tot așa. Altfel aș proceda acum, îți tot spui, numai că este prea târziu.

 Nu, n-are rost să-ți faci sânge rău tot imaginându-ți posibile vieți paralele (un procedeu narativ deja folosit, și înainte, și după Paul Austen cu al său 4321). Nici o religie nu-ți dă șansa s-o iei, în același trup, de la capăt. Nu-ți rămâne decât să accepți partea bună din ce-ai trăit și să nu-ți înveninezi ultimii pași cu remușcări demolatoare, cu dorințe inutile, cu invidii usturătoare și răzbunări de ultimă oră.

 Câtor dintre noi, însă, li se potrivește imaginea fals-liniștitoare de bunici blânzi, iertători, înțelepți?                       

*

Meserii nerecomandate femeilor nu este o carte de bilanț, chiar dacă se referă la experiențele mele. Se naște organic din Anii Romantici, din capitole începute sau proiectate în minte și puse departe în momentul montajului, ca să evit imaginea unei memorialistici revanșarde. Nu voiam „să-mi plătesc polițele”, ca în jurnale ilustre apărute în acei ani, dar nici să retrăiesc momentele de criză (polemici, procese), scriindu-le. Mi-am luat riscul unor memorii fără sarea și piperul „dezvăluirilor” din lumea culturală: chiar și o relatare neutră riscă să fie interpretată drept înțepătură, picanterie etc. Strategia „pacifistă” și-a adus roadele ei, dacă mă iau după buna primire a Anilor Romantici.

Jurnaliștilor atenți, care mi-au observat, în 2014, omisiunile în cazul unor conflicte, devenite publice, le-am promis că le voi aduce, într-o carte viitoare, versiunea mea.

 M-am hazardat și să anunț titlul cărții viitoare: Meserii nerecomandate femeilor. Însă, într-o zi, făcând ordine în bibliotecă, mi-am găsit sursa de inspirație – thrillerul din 1972 al lui P.D. James, An Unsuitable Job for a Woman. Numai că între timp Meserii nerecomandate femeilor devenise titlul meu! M-am decis să-l asum, explicându-i originea. Nu este feminist, nici antifeminist. E doar ambiguu, așa cum au fost experiențele mele din presă, care m-au îmbogățit, m-au rănit, pe care am evitat să mi le reamintesc, așa cum evitam să citesc articolele răuvoitoare.

 Mi-a fost evident că fuseseră scrise cu intenția distrugerii unui personaj public cu atât mai vulnerabil cu cât era o femeie. Eram conștientă și că lectura lor, ca și emisiunile despre procesul meu de presă îmi făceau un rău fizic și mă destabilizau din lucru. Să pun deoparte ziarele nedeschise, să nu scormonesc internetul după ele, să sting televizorul când îmi auzeam numele, era soluția firească de apărare. Deceniile din comunism mă antrenasem pentru trăitul în paralel.

*

Nu voi stărui asupra pagubelor colaterale (relații apropiate rupte, dezamăgiri, stresul expunerii publice) pe care mi le-au adus ambele „meserii”: se cuvin presupuse. Toxicitatea jurnalismului este știută, dar și literatura (un „spionaj” pe cont propriu, cum a spus Amos Oz), și-o are pe a ei. Îți creează, la fel, o dublă personalitate, dacă nu cumva te naști cu ea (știm de la Proust că omul și scriitorul sunt structuri diferite).

 Nu-mi pot gândi viața fără să fi făcut aceste „meserii”: falsa mea recomandare nu este utilă nimănui, așa cum nu mi-a fost nici mie. Meserii nerecomandate femeilor nu va fi, dacă și când o voi termina, un îndreptar de viață pentru cele care-și doresc să facă literatură sau jurnalism. Nici o colecție de sfaturi pentru adolescentele care-și proiectează existența în viitor: lumea se schimbă într-un ritm năucitor și mi-e imposibil să-mi imaginez literatura și presa viitorului, dar sunt convinsă că, indiferent de formă, ele vor continua să existe.

Încerc să povestesc, sincer, câteva din experiențele mele. Dar cât de sincer poate fi un scriitor?

 „Opera literară – fie că avem în vedere un jurnal de scriitor sau un roman istoric, nu transcrie evenimentele ca atare, wiees eigentlichgeschehen, – ci le condensează ori le dilată, le relatează într-o manieră proprie, uneori chiar deviantă. Scriitorul e preocupat nu atât să spună adevărul, cât să-l spună într-un chip atractiv, memorabil, original, cu riscul, uneori de a-l rata, risc asumat sau acceptat în mod inconștient. Problema adevărului nu este străină, nici indiferentă literaturii : ea este secundară,” spune Mircea Martin.               

  S-a observat câte contraziceri există în jurnale și câtă autoficțiune cu efecte dezastruoase. Ruptura dintre Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Paul Goma n-a fost, din câte știu, determinată doar de motivul deseori invocat (distrugerea exemplarelor nevândute din Culorile Curcubeului, fără avertizarea autorului), ci și pentru că cei doi mentori s-au descoperit într-o postură diminuată în jurnalul scriitorului promovat cu ardoare. Îi distribuise într-un alt rol decât cel păstrat în memoria lor. În mod special, în memorialistica lui Paul Goma, ficțiunea și nonficțiunea se amestecă, iar emoția, deseori negativă, colorează narațiunea în tușe violente.     

*

N-am încercat să-mi „literaturizez” amintirile, dar firește că ele s-au păstrat într-o altă versiune și cu alte culori în mintea celor de care m-am apropiat, pe lângă care am trecut etc. Vedem altceva decât cel de lângă noi și auzim doar o parte din ceea ce ni se spune: restul îl deducem, în funcție de propriile noastre presupuneri.

Există lucruri pe care abia ți le reamintești, există altele despre care speri că vor rămâne ascunse pentru totdeauna. Dar și le vor aminti alții și chiar dacă empatia ne-ar permite să ajungem la versiunile lor, s-ar putea să nu ne placă să le auzim: pot fi deformate de subiectivitate, de resentimente, de invidie, de condescendență, de lipsa de indulgență cu care ne privim unii pe alții.

Neutralitatea, bunăvoința sunt corectitudini politice rar, intermitent, aplicate.

Iar în privința felului cum te văd alții, „lucrurile stau totdeauna mai rău decât îți închipui” – așa cum am scris în cartea mea de tinerețe, când mă durea mai tare decât azi să fiu interpretată greșit.

Între timp, înghițind riscurile ieșirii la rampă, m-am mai resemnat.

*

  Sunt deseori întrebată dacă n-am regrete și dezamăgiri pentru că m-am aruncat cu atâta elan în agitații ani ʼ90. N-am ieșit din ei dezamăgită, ci sceptică, o atitudine, după părerea mea, utilă în viață, utilă și celor care scriu proză. 

 Oamenii-model pot dezamăgi dacă te afli în preajma lor, dar cât de interesant este drumul alături de ei! Dezamăgirile personale au fost dureroase, dezamăgirile intelectuale m-au costat excluderi, pierderi de prietenii. Dar cine traversează timpul fără dezamăgiri?

 Și, fără îndoială, am dezamăgit și eu, mai ales în timpul când conduceam revista 22. Am avut acele „fidelități alunecătoare”, pe care mi le-a sesizat Norman Manea: judec mereu ce se întâmplă doar cu capul meu și îmi permit să revăd situațiile din mai multe perspective, să ajustez, să aduc totul la zi.

Irepresibila mea dorință de independență, pe de altă parte, m-a făcut inaptă pentru jocurile strânse, reciproc avantajoase, ale unei echipe, ale unui grup, ale unei direcții, ale unei găști.

Uneori mi-a lipsit empatia, eram acoperită de muncă la revista 22 și trăiam în permanent stres. Alteori am fost prizoniera propriilor mele imagini greșite. Dar cât de perspicace puteam să fiu ieșind dintr-o lume închisă într-una liberă, într-un un context mediatic și politic plin de interese obscure și manipulări ?

*

Fiindcă și eu, ca orice cititor, îmi doresc să știu cât mai multe despre viața autorilor admirați, de când am început să scriu m-am gândit că n-aș vrea ca a mea să ajungă pe mâna cercetătorilor literari, a autorilor de biografii care să-mi lumineze, corect sau fals (nici măcar nu mai contează), emoțiile, trăirile, eșecurile etc. De fapt cel/cea care scrie, m-am gândit atunci, are doar două alternative: fie posteritatea nu-i omologhează scrisul, și atunci a scăpat, piere în anonimat, împreună cu cărțile lui/ei, fie ele sunt evaluate pozitiv de următoarele generații, și atunci viața îi va fi pradă ochilor străini.

 Și, cu toate că am văzut cu exactitate această situație a cărei singură soluție este ratarea, uitarea, m-am repezit singură în gura lupului, cu cărți memorialistice – Anii Romantici, apărută în 2014 și viitoarea (sper) Meserii nerecomandate femeilor. Sau poate doar am încercat să mă predau singură, sperând, probabil inutil, că asta va demonta acribia „urmăritorilor”. Lungesc, așa cum fac de obicei, scrierea acestei cărți, lumea se tot schimbă accelerat în jur și experiențele mele au început să-mi pară tot mai derizorii, nedemne de a fi consemnate. Un gând care a survenit prea târziu, pe parcursul scrierii ei, atunci când nu mai puteam merge decât înainte.

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 5-6]