După ambițiosul proiect vizionar din Lucy (2021), care se propunea ca un exercițiu de arheologie poetică în căutarea protoumanității, cu oprire în prezent doar pentru a arunca privirea spre o postumanitate dintr-un viitor nu prea îndepărtat, în tentativa de a verifica cu propriile instrumente acel miez dur, nealterat, nesubjugat de cultură, care ne definește ca specie, iată că în ultimul volum*, Teodora Coman face un alt tip de investigație, la fel de curajoasă – o autoscopie. Pornind de la epiderma transpirată spre o interioritate a viscerelor și dincolo de ele, spre universul chimic și alchimic al corporalității, al cărui spectacol se desfășoară la adăpost de privirea deschisă în afară, poeta sibiană nu lasă nicio zonă – vizibilă sau invizibilă – neexplorată. Tonul e neschimbat, aceeași directețe dulce-amară, același combo irezistibil, marca Teodora Coman, de fragilitate și cruzime, de melancolie și precizie a diagnosticelor – aplicate propriei persoane sau mediului social, aceeași deplasare sigură pe un eșichier etic, fără a se lamenta de eșecurile noastre personale sau colective, dar inventariindu-le fără cruțare, cu o consistentă doză de voluptate.   De data aceasta, se pune pe tapet, oarecum surprinzător, unul din fetișurile societății de consum: corpul fit,  lucrat intens la sală, menținut într-o optimă stare de funcționare cât mai mult timp. Tinerețea fără bătrânețe, prin fitness și nutriție e noua mantră care ne ghidează existența în acest mileniu și cea care devine marea temă, aparent frivolă,  supusă reflecției poetice de către o poetă renumită pentru seriozitatea ei.

Poezia cerebrală a Teodorei Coman se desfășoară acum în mediul artificial, controlat, al sălii de fitness, epitom al întregii filozofii a well-being–ului, al doilea pol al societății de consum în care trăim, cel puțin al celor pe care-i definește urbanitatea și profesiile urbanului. E, de fapt, polul apărut ca reacție la consumerismul excesiv, care a îmbolnăvit ultimele generații de locuitori ai planetei, victime ale mâncării de tip fast food, alimentelor procesate și sedentarismului. Și dacă hedonismul a fost sloganul dominant vreme de mai multe decenii, acum se profesează asceza autoimpusă, masochistă, în numele well-being-ului, care presupune o atitudine spartană: disciplină alimentară, disciplină sportivă, dosciplină a somnului și a orelor de muncă. Conștientă că nu face decât să se supună acestui nou conformism, promovat intens în social-media, că abonamentul la sală e doar simptomul mimetismului social, al acesei minciuni colective care propune la tot pasul simulacre și vinde iluzii, poeta nu se lasă sedusă, ci deconstruiește, cu luciditatea cu care ne-a obișnuit, industria din spatele lui homo fitness, de pe poziția celei care trăiește pe pielea ei sindromul anhedoniei.

Volumul debutează neașteptat, cu o declarație tranșantă a disocierii de iluziile oricărei acțiuni originale, mimetismul fiind actul fondator al noului comportament. Noi, cei din Est, părem chiar condamnați la mimetism: orice performanță aș atinge vreodată, voi fi tot din sud-estul / Europei / cu slow motion-ul de care se plângea Macron. / toți suntem mame-surogat pentru ideile pe care le preluăm de la / alții, ne bântuie, dar nu ne definesc. (p.7)

Intrăm în intimitatea unei săli de fitness, alături de poeta însăși, care admite că sportul face parte din existența ei cotidiană, e deja o rutină, poate chiar un automatism practicat de multe ori din obișnuință, având ca efect secundar clivajul minte-suflet-corp: mușchii lucrează, mintea e blank, ochii, fixați pe ceas și decor; / încerc să fac față cât de bine pot /  (…) unde-i conexiunea dintre minte, suflet și corpul / la care ai trudit. (p.37)            

Antrenarea diferitelor grupe de mușchi, sub privirea vigilentă a instructoarei, i-a intrat poetei în sânge. Corpul – antrenat, scos din zona de confort, pus să elimine grăsimea viscerală, să ardă caloriile, să se remodeleze e piesa valoroasă la a cărei rezistență se lucrează intens. Numeroase poeme din volum sunt construite din suite de imperative, vocative sau enumerare nominală și revin obsesiv la munca sisifică de reeducare volitivă din interiorul și din afara salii de antrenament. Ritmul lor sacadat captează ritmul respirațiilor și al execuțiilor cu mare artă. Astfel de refrene mențin dinamica volumului, care poate fi citit ca un singur, mare poem, și o readuc pe poetă la temă, când divaghează cu grație spre alte domenii: frumusețea înflorește mai ușor pe scurtătură, / pe cele mai precare fundamente: / reprimare, / abstinență, / renunțare, / trișare, / mutilare (…);  (…) dresează-ți corpul, obișnuiește-ți creierul / cu tipare militare: ore fixe, disciplină la maximum, datoria înaintea plăcerii (p. 19); inspiră pe gură, expiră pe nas, ridică, ține, încordează, coboară. / rezistă, nu te lăsa, nu uita de ce-ai venit aici. (p.64)  Se petrece o dublă proiecție mitologică: Sisif, arhetipul truditorilor dintotdeauna devine un  ”culturist masochist”, în timp ce toți cei care transpiră din greu sub povara greutăților și fiarelor, visând  la corpul perfect ce va să fie, sunt variante de Sisifi postmoderni. Dacă noi toți suntem de acord că suferința fizică e dezirabilă și acceptată ca parte integrantă a procesului transformator, e doar meritul Teodorei Coman de a fi dat carnație fiecărui oftat și de a fi imprimat intensitate și încordare poemelor, la acel nivel de tolerabilitate care te face să mai citești un poem, chiar dacă precedentul părea că te dusese la limită. Poezia ei are o individualitate, aflată dincolo de clișeele comerciale ce inundă spațiul public, care vine din  îndârjirea clocotitoare a unui sine dubitativ și neliniștit. Sportul devine supapa de supraviețuire care face suportabilă realitatea și domolește anxietățile și crizele existențiale. Creșterea rezistenței la efort se traduce în creșterea rezistenței la real. Toată poezia Teodorei Coman se construiește pe balansul dintre individuare și anonimizare, dintre nonconformism și integrare.  Piesa de rezistență e un număr riscant de acrobație, de mers în echilibru pe sfoara subțire a unei realități dezintegrante și obstructive, căreia i se opune un sine care-și afirmă dreptul său la unicitate și nu acceptă strivirea.

________________

*Teodora Coman, Piesă de rezistență, Editura Nemira, colecția Vorpal, coordonată de Svetlana Cârstean, București, 2023, p. 104                                                                                                                                                                

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 35-36]