Ion Buzași 

Jurnalul – ca roman anamorfic

Scriitoarea a avut trei interdicții de publicare: 1959-1964, 1985, 1988-1989. La sfârșitul lunii august, Ana Blandiana află că din nou i s-a interzis să publice. Cum pentru ea scrisul era o necesitate aproape vitală, interdicția a fost resimțită și ca o lovitură asupra demnității sale: „singurul lucru care mă poate umili este imposibilitatea de a scrie” (p.470), se hotărăște să scrie un jurnal și cu pagini ce nu vor putea fi destinate publicării ci să se substituie, să țină locul acesteia, „un loc în care să-mi pot descărca revoltele, pentru a nu turna întreaga zgură în cărțile adevărate” (p.192). Este o perioadă de mai puțin de doi ani, de la data interdicției, – 31 august 1988 până aproape de căderea comunismului – 12 decembrie 1989.

Nu este un Jurnal după definiția dicționarelor de teorie literară și de aceea scriitoarea revine mereu asupra însemnărilor sale, cărora vrea să le definească rostul și specificul. „Nu portretele de scriitori, prieteni sau neprieteni, desenate subiectiv, corect sau nedrept, exaltat sau critic dau rost și importanță paginilor ci portretul epocii care i-a marcat și adesea i-a malformat” (p.10). Sunt ultimii doi ani ai „deceniului satanic” 1980-1990, cum l-a numit Mircea Zaciu, sintagma devenită tot atât de celebră ca „obsedantul deceniu” 1950-1960. Imaginea dominantă este aceea a unei degradări morale în toate domeniile sociale și culturale – definită printr-o comparație crudă de Geo Bogza, scriitor pe care-l vizitează mereu și cu care vorbește despre viața contemporană: referitor la cele două decenii (epoci), autorul Cărții Oltului îi spune: „atunci înotam în sânge, acum înotăm în c…” Deși, ne spune că în paginile Jurnalului n-a fost interesată de portrete de scriitori ci de portretul epocii prin fața cititorului defilează o paradă a scriitorilor; avem de fapt o imagine a vieții literare din perioada de sfârșit a comunismului.

Jurnalul este, desigur, așa cum își propune autoarea, în primul rând un portret al epocii, dar și o galerie de scriitori contemporani, unii elogiați pentru rectitudinea lor morală, alții, cei mai mulți, stigmatizați pentru lașitatea și duplicitatea lor. Ar fi prea lungă înșiruirea lor și nici n-are importanță dacă cititorul este sau nu de acord cu opiniile autoarei, pentru că Ana Blandiana nu-și arogă meritul obiectivității totale: Geo Bogza, Gelu Naum (cărora le subliniază și unele deficiențe de caracter) apoi D. Micu, Mircea Dinescu (pe care-l elogiază pentru curajul său), Nicolae Manolescu, Augustin Buzura (care o contrariază pentru prietenia lui cu Pavel Suian, portretul robot al spionului), un Dan Deșliu nemulțumit de evoluția comunismului, dar care n-are curajul să-și mențină atitudinea. Are o stimă aparte pentru Nicolae Steinhardt, care a scris o cronică la una din cărțile sale, pe care regretă că nu l-a cunoscut personal. Atunci când notațiile sunt mai ample paginile devin veritabile contribuții de istorie literară, așa sunt notele despre Cella Delavrancea și Horia Stamatu. Scriitoarea care avea rubrică permanentă la „România literară” („Atlas”) și la „Familia” („Poșta redacției”), vizitează mai rar aceste reviste; la „România literară” se simte străină, laudă pe cei de la „Familia” pentru că au avut curajul să-i mențină rubrica chiar dacă nu este semnată. Consideră că Uniunea Scriitorilor în felul cum funcționează a încetat să servească interesele scriitorilor, fiind tot mai mult aservită politicii. Autoarea suferă pentru această malformare a relațiilor literare sub presiunea politicului și, adeseori, portretele devin sarcastice. Chemată la „convorbiri” chipurile binevoitoare pentru remedierea situației, Ana Blandiana realizează scene de roman satiric, cum este cea de la întâlnirea cu tovarășa Emilia Sonea de la C.C. – „o bizară creatură de la brâu în sus de femeie, de la brâu în jos masă de ședință”.

Un titlu potrivit Jurnalului i se pare roman anamorfic pentru că realitatea este oglindită anamorfic, din secvențe de roman care dau această imagine a societății, ea însăși anamorfică. Degradarea morală a societății este corelată cu degradarea școlii, a educației, cu elevi a căror obrăznicie o face să constate că în perioada studiilor sale liceale, îndrăznelile lor i se par niște „copilării” comparate cu cea din școala de azi. Datorează recunoștință foștilor săi profesori pe care-i evoca cu prețuire în paginile despre revederea colegială de 30 de ani a liceului Oltea Doamna de la Oradea cu rânduri ce amintesc de recunoștința datorată de elevi foștilor dascăli din memoriile lui Nichifor Crainic: „Nu pot suferi oamenii care își bat joc de școala unde au învățat. Ei au ceva din monștrii denaturați care râd de mamele al căror lapte l-au supt. Precum trenul nu ajunge la țintă decât pe drumul de fier, la orice profesiune intelectuală se ajunge prin școală”. Portrete înfiorate de emoția aducerii aminte și de recunoștința filială sunt cele ale mamei și tatălui din finalul cărții. Pentru tatăl are un respect aproape religios. La parastasul de 25 de ani, spune Ana Blandiana „în cursul căruia nu am încetat să plâng și să mă gândesc intens la tata și să-l rog să mă ajute. De altfel, ca întotdeauna când vreau să mă rog, în locul rugăciunilor spun cele două poezii pe care i le-am închinat și care păstrează o aură, ca o rană deschisă, durerea și sentimentele mele pentru el… Sunt foarte mulți ani în care locul rugăciunii, deci al dialogului cu Dumnezeu, a fost luat pentru mine de acest dialog cu tata, despre care nu cred că nu participă, că nu aude.”

Pentru evocarea mamei, recurge la o comparație cu Marin Preda, în sensul că atât autorul Moromeților că și mama scriitoarei au avut o copilărie cu greutăți, îndurând adesea lipsuri și jigniri, ceea ce le-a conferit o fire dârză, în aparență colțuroasă, deși aveau un suflet bun și doritor să ajute pe cei aflați în suferință.

În această situație, Comana, unde are o „casă de paiantă” este un loc de refugiu și o oază de liniște, cu reconfortant lucru în grădină și munca fizica i se pare „incomparabil mai ușoară decât scrisul”. Cunoașterea satului, este invitată de prieteni și admiratori și în sate din Ardeal, la Blăjel, la Comandău îi dă posibilitatea să constate curioase mutații ale categoriilor sociale, o serie de structuri anamorfice. La Blăjel, ca și la Comana și la Mogoșești agricultura socialistă se bazează pe țigani de șatră care lucrează sezonier: „Țiganii au devenit deci țărani, țăranii muncitori, muncitorii activiști, activiștii scriitori, scriitorii spectatori ai unei lumi căreia îi lipsesc foarte multe, dar nu și vitalitatea, plasticitatea și puterea de adaptare”(p.209). Sărăcirea populației a determinat „furtul generalizat” în socialism, care nu mai este socotit un păcat ci un lucru firesc, ca fiecare să ia pentru sine de acolo de unde lucrează.

Dar Jurnalul este și un autoportret: paginile arată o ființă sensibilă, chinuită de un ulcer duodenal, iubitoare de animale – grija pentru cei doi cățeluși, Negruț și Brabant, considerați ca „membri ai familiei”, generozitatea cu care oferă prietenilor scriitori (Geo Bogza, Gellu Naum, Mircea Dinescu) fructe și legume din propria grădină de la Comana. Relația cu Romi, numele familiar al soțului Romulus Rusan, (pe care-l îndeamnă mereu la scris, căci preocupat excesiv de starea ei sufletească a ei, scrie tot mai rar), este mai mult decât iubire: „A-i spune că-i sunt recunoscătoare ar fi aproape o jignire. Suntem identificați într-o măsură care exclude sentimentele: chiar și iubirea are nevoie de doi, iar noi suntem unul singur” (p.209). Această relație, dar și firea demnă și curajoasă a mamei, îi dă curajul să-și apere cu îndrăzneală și cu diplomație, cuprinsul cărților, în discuțiile sale cu redactorii de la edituri. Paginile 326-327 sunt edificatoare în acest sens. De cele mai multe ori, aceste pagini ne amintesc de cărțile de literatură ale Anei Blandiana, fiind autentice pagini cu care ne-a obișnuit scrisul său. Iată o pagină despre frumusețile Apusenilor, pagină descriptivă antologică: „Dincolo de frumusețea oarecum metafizică a peisajului, ceea ce mă fascina era propria mea fascinație în fața lui, felul în care mă emoționa până la tulburarea fizică și până la rău. Nu era prima oară când mă uimea, obligându-mă s-o studiez, reacția mea la peisajul subcarpatin, forța aproape anormală a farmecului pe care o exercită asupra mea dealurile. Impresia produsă este, evident, mai mult decât estetică, nici frumusețea mării, nici cea a cine știe căror priveliști exotice nu mă stăpânește în aceeași măsură, tot ce pot deduce este o înrudire genetică, o amintire prenatală; nu e vorba numai de admirația mea, ci de admirația zecilor și sutelor mei de strămoși, născuți și morți într-un asemenea cadru. Sensibilitatea lor adăugată sensibilității mele dă naștere acestei exacerbări emoționale de natură aproape magică, care mă face fericită, ca orice dovadă că nu sunt singură, că aparțin unui șir, unei arhitecturi de carne și nervi, cu temeliile de mult cufundate în pământ și visul nenăscut încă așteptând în cerul viitorului”.

Așadar „roman anamorfic”, căruia autoarea îi dă un titlu semnificativ Mai-mult-ca-trecutul – categorie gramaticală originală, inexistentă în manualele de gramatică, căreia îi adaugă pe lângă dimensiunea temporală și una etică, prin încercarea de parcurgere a unor ani care au pus la încercare păstrarea demnității umane.

________________________

*Ana Blandiana, Mai-mult-ca trecutul. Jurnal, 31 august-12 decembrie 1989, Humanitas, 2023

*

Iulian Boldea

Viața ca scris

Între viață și scris se situează jurnalul Anei Blandiana Mai-mult-ca-trecutul (Humanitas, 2023). Scrisul ca nevoie existențială, ca reper compensator al unei existențe oprimate, scrisul ca refugiu și ca revoltă reprezintă nucleele tematice ale cărții, simboluri persistente și recurente. Neputința de a scrie e resimțită frecvent în aceste pagini ca excludere, frustrare, reprimare („Viața mea, ca o haină uitată pe malul cărților”), în timp ce reușitele scrisului sunt notate cu claritate și chiar entuziasm („Dimineață și zi întreagă în casă, la scris”; „La scris afară pe pajiște, între 12 și înserare, cu mîna aproape zburînd. Ce bine e!”). Autoarea recunoaște că publicarea acestui jurnal al scriitorului interzis nu îi va aduce beneficii, ba dimpotrivă: „Nu-(m)i face bine, /…/, nici ca om, nici ca scriitor”. Cu toate acestea, credibilitatea și autenticitatea paginilor diaristice este dincolo de orice îndoială, după cum portretul artistului la maturitate este întregit de un sugestiv portret al epocii, prin care adevărul unui timp trecut și malefic este adus la suprafață, în fața ochilor unor cititori care probabil nici nu l-au trăit și cărora „aceste pagini nu li se vor părea doar incredibile, ci de-a dreptul ireale, stranii, imaginare”. Jurnalul (cu notații ce se încadrează între 31 august 1988 și 12 decembrie 1989) ne furnizează scene ale indiferenței față de drama poetei interzise. Să nu mai vorbim de faptul că interdicția de semnătură nu are, pentru mulți tineri de azi, nici încărcătura dramatică, nici haloul suferinței trăite de autoare în vremea deceniului „satanic”, cum numea Mircea Zaciu perioada ultimă a dictaturii ceaușiste. Jurnal al obsesiei unei „imposibile opțiuni” între propriul scris și revolta deschisă, directă, Mai-mult-ca-trecutul oferă unele chei de lectură credibile ale dilemelor morale trăite de autoarea Sertarului cu aplauze, pentru care scrisul era „singurul punct obsesiv, aproape mistic, de sprijin” într-un context în care „indiferența îi era interzisă și de Dumnezeu, și de societate”. Scrisul este privit, însă, și ca o capcană a ipseismului, a claustrării într-o anume „liniște”, cum se exprimă un tânăr care vine la un moment dat în vizită la familia Rusan: „Ce vă pasă! V-ați izolat aici, ați întors spatele lumii ca să n-o mai vedeți, ca să nu știți cît suferă. Refuzați să aflați ceea ce e dincolo de gardul vostru, nu vă interesează decît scrisul, liniștea voastră”. Pe de altă parte, jurnalul însuși se revelează ca un succedaneu al literaturii propriu-zise, transformându-se treptat „într-un înlocuitor de operă”, cu atât mai mult cu cât aluviunile diaristice cuprind însemnări eseistice, reflecții asupra condiției scriitorului, asupra istoriei, într-o expunere acută, tensionată, amestec de notații dense, revelatoare și pulsatile, frisonante meditații aforistice.

Dacă „fiecare oră pierdută este un fragment de sinucidere”, într-un timp atroce „de suferință ambiguă și atît de savant dozată” salvarea spațiului și a timpului „mai mult ca trecut” se poate realiza doar prin „arta pe care o generează, prin literatură în primul rînd”. E aici o reacție defensivă, provocată de dilema fundamentală a cărții (a scrie/ a fi revoltat în mod deschis; „a acționa sau a nu acționa”), în măsura în care datoria autoarei, exprimată deschis, tranșant este aceea de a scrie responsabil, implicat („să dau curs vocației mele, să spun adevărul prin scrisul meu”), punând sub semnul întrebării realitatea și găsind activității creatoare virtuți terapeutice, consolatoare, compensatoare („Mereu, mereu singurul răspuns este că numai scrisul ne poate salva”). Dilematic este, de asemenea, raportul dintre jertfă și scris, ce transpare în mai multe pasaje ale jurnalului: „Scrisul, valoarea și perenitatea cărților scrise fiind singura realitate care – mai importantă decît jertfa – i se opune”; sau: „atotputernica, invincibila îndoială că o carte – cît de extraordinară? – poate fi vreodată destul de importantă pentru a suplini, pentru a ține locul” acțiunii directe, adică jertfei, conducând la „imposibilitatea de a opta fără zbucium între luptă și scris”. Inventarul zilelor, emoțiilor și impresiilor este transpus într-un repertoar metodic al mișcărilor zilnice, un catalog al stărilor sufletești și sociale (cozi la alimente, goana după resurse de negăsit, instabilitatea permanentă), al incertitudinilor și temerilor. Portretul epocii reiese astfel din notații directe, din desenul unor scene și din alura ambianței unor întâlniri cu scriitori, precum Nicolae Manolescu sau Marin Sorescu, despre care ni se spune că începuse atunci „construirea unei legende, pe care nu numai că o va exploata în anii viitori, dar care va face să se uite cu totul că în acești ani el a fost unul dintre profitori”.

Jurnalul este, însă, și o formă de a descifra relațiile complicate care se stabileau între oameni, în perioada de final a comunismului. Între scriitori interziși și ceilalți scriitori. Autoarea caută semne de solidaritate intelectuală, le află la început, dar mai apoi acestea se diluează, din pricina fricii, a suspiciunii generalizate, a duplicității și terorii ideologice. Relevante, prin accentele plasate asupra atmosferei de frică generalizată, sunt unele scene care au drept protagoniști diverși scriitori, în redacția „României literare” sau la Uniunea Scriitorilor, fiind cu atenție urmărite și analizate raporturile cu cei apropiați (cu Romulus Rusan, cu mama și sora), dar și cu alții (Gogu Rădulescu, Gellu Naum, Geo Bogza, Buzura, Z. Ornea etc.). Diarista subliniază dilemele cuplului, insolit și individualizat („nu suntem asemenea cu nimeni”), marcat de tensiune și teamă, resimțind tot mai mult un sentiment de solitudine, de lipsă de certitudini și de orizont, într-o atmosferă dominată de culpabilitate, ostilitate, represiune și neîncredere generală: „Nimeni nu mai are încredere în nimeni, nimeni nu mai este alături de nimeni, o asociere este o utopie, un gest de sprijin al cuiva sau a ceva, aproape de neimaginat. Suntem singuri, cu desăvârșire singuri, nu doar în istorie, ca popor, ci și în eternitate, ca oameni. De aceea, în toată devenirea noastră am reușit numai lucrurile care puteau fi făcute de unul singur (poezia, de exemplu) și am fost jalnici sau pur și simplu inexistenți în domeniile în care ar fi fost nevoie de cea mai elementară asociere sau solidarizare.” Absența empatiei, a înțelegerii celuilalt rezumă, în fond, relieful unui univers alienant, marcat de anomie și suferință, în care se inserează spectacolul supliciului scriitoarei supuse interdicției, aflată într-o situație ambiguă, într-o criză a imposibilității opțiunii între exigențele propriului eu și conformația unei lumi amenințătoare, ce contrazice libertatea și nevoile firești, fundamentale ale ființei.

Filele jurnalului Anei Blandiana legitimează, astfel, parcursul unei existențe, profilul unei identități creatoare, sugerând dedublarea și fragilitatea eului lipsit de repere ontologice și axiologice, primejdiile pervertirii și haloul înstrăinării de propria esență și de lume, dar și un soi de deziluzie deznădăjduită față de neîmpliniri și eșecuri, chiar dacă nu lipsește de aici o rază de speranță: „Tot ce se întâmplă și felul incredibil, ușor suspect, în care se întâmplă par a spune că toată durerea, toată suferința unei jumătăți de secol a fost fără sens. Ceea ce nu pot accepta. Există în mine o convingere subterană, ascunsă, nemărturisită pentru că nu știu cum ar putea fi formulată inteligibil, care îmi spune că nici o suferință nu poate fi zadarnică și că țările care ies acum din întuneric și teroare nu pot, nu trebuie să-și dorească pur și simplu să devină asemenea celor ce nu au fost acolo, că societățile care se inventează acum trebuie să adauge libertății și bunăstării statelor apusene și picăturile de umanitate distilate din suferința pe care au îndurat-o.” Între atâtea dileme, suferințe, neliniști și speranțe, cartea Anei Blandiana Mai-mult-ca-trecutul redă înainte de toate ambivalența privirii lucide asupra răului din jur și forța de a descoperi frumusețea rămasă în cuvinte și în oameni.

*

Dumitru-Mircea Buda 

O lume aproape dispărută

Sunt câteva detalii problematice care sar în ochi, încă înainte de a citi Mai-mult-ca-trecutul, acest jurnal scurt al unei lumi revolute. Un jurnal cu bătaie vastă, dar contras la o secvență ale cărei cezuri sunt, ele însele, elemente dintr-o poetică a memoriei. Lumea „mai mult ca trecutului” – așadar, a celui mai îndepărtat dintre avatarurile unui trecut încă prezent (și, oricum, încă manifest în prezentul imediat) – e cea a ultimelor aproximativ 16 luni de dictatură ceaușistă, iar datele ce o încadrează sunt, pe cât de precise, pe atât de încărcate de voltaj simbolic: 31 august 1988 e data la care Blandianei i se retrage (din nou, a patra oară!) dreptul de semnătură, iar 12 decembrie 1989, data ultimei însemnări din jurnal, e, evident, cu 4 zile în avans față de data declanșării revoluției, la Timișoara. Cum am încercat, de la bun început, să citesc cartea nu doar prin ochii mei ci, cu toate nuanțele, și prin aceia ai, să zicem, cuiva de 20 de ani, mi se pare nu doar util, ci fundamental să notăm că jurnalul e, înainte de toate, un decupaj cu tâlc. Asta, dincolo de narativa uitării și regăsirii lui, pe care autoarea o devoalează din primele pagini (e vorba, de fapt, de câteva caiete începute în deziluzia și urgența acelei zile de 31 august – care, ce ironie, a devenit, din 1990, zi națională de celebrare a limbii române!; în plus, sunt pagini asumate explicit drept „de sertar”, cu o vagă umbră de speranță că ar putea vreodată să mai fie tipărite, în fine ajungând să fie „clasate” undeva într-un dulap, după ce au rămas ani la rând pe un colț de masă). Sigur, cam toate jurnalele literare, iar Ana Blandiana pare să livreze, aici, un jurnal redat fidel, fără a-l fi lucrat ori estetizat ulterior scrierii originare, au o poveste de acest tip. Iar pentru cititorul de 20 de ani ar putea părea mult mai incitantă (căci dramatică) povestea unui jurnal gata să fie ars, a unui jurnal pierdut de-a binelea, sustras etc., dar asta numai pentru că e tot mai greu de conceput riscul pe care îl implica, în lumea anilor ʼ80 ai secolului trecut, faptul de a ține în casă un jurnal în care se scria critic despre realitatea cotidiană.

Mai e ceva: oricât ar fi suspectabilă de a face doar o speculație retorică, for the sake of art, scriitoarea spune foarte apăsat și onest: „Le-am descoperit, cum se întîmplă, căutînd altceva, în timpul pandemiei, cînd aveam pentru prima oară în viață timp, și – din două motive fără legătură între ele, dar la fel de ciudate – m-am speriat. În primul rînd, deschizînd la întîmplare unul dintre caiete și citind o pagină n-am recunoscut nimic, nici ceea ce relata, nici faptul că aș fi scris-o eu, o viață pe care nu mi-o aminteam, dar care mi se părea tulburătoare și, prin necunoscutul pe care îl conținea, fascinantă. În al doilea rînd, am descoperit cu uimire cît de greu descifram, cît de multe minute îmi luase lectura acelei pagini străine. Nu doar că un fragment de viață dispăruse din mine, dar și pagina care îl descria – scrisă cu pixuri proaste a căror pastă se uscase, se făcuse tot mai palidă – se pregătea să dispară.” Or, te întrebi, ce anume sperie în alcătuirea unor caiete de jurnal din urmă cu 30+ ani? Blandiana spune, cum se vede mai sus, că e, acolo, în toate codurile textului, o viață străină, necognoscibilă, ca un efect al trecerii timpului – și, înțelegem, nu doar al celui istoric ci și al celui interior, cu propriile lui cezuri și turbulențe. Dar nu doar fragmentul de viață, ci și scriitura ce îl încapsulează, sperând să îi păstreze autenticitatea, devine străină și, într-o oarecare măsură, alienantă pentru cel care recitește. Sigur, procesul acesta de alienare nu e, încă, încheiat, astfel că lumea jurnalului, spune scriitoarea, e tot mai palidă și „se pregătește” să dispară. Nu e greu de întrevăzut aici analogia dintre viața textului de jurnal (voiam să scriu „textului intim”, dar notele de jurnal ale Blandianei sunt orice altceva decât intime; chiar și când pleacă din freatica trăirilor celor mai intime, cum e dragostea pentru Romulus Rusan, ele câștigă, în câteva propoziții, portanță, să zic așa, publică și frizează mereu amplitudinea unui fals eseu despre lumea românească din care provin; în plus, sunt ale Anei Blandiana, și aici ar fi multe de scris și citit despre cum ea a izbutit să devină un mit pentru tot ce a însemnat literatura și rezistența prin ea în comunism, dar și memoria comunismului, după ʼ90; în sensul acesta, cărțile ei – inclusiv cele de poeme, și mai ales cele de poeme pentru copii, încep să devină cărți-cult, azi).

Mă întorc, însă, la cititorul meu virtual, de 20+: multe din comentariile despre Mai mult ca trecutul, de la, să zicem, Sabina Fati (pe Deutsche Welle) la Sorin Alexandrescu (în Observator cultural) remarcă sumbrul, absurditatea, tragicul societății comuniste românești din ultimele pâlpâiri de putere ceaușistă. Nu știu dacă e chiar atât de evident, azi, pentru zoomeri sau Generația Alfa, de ce anume a-ți lăsa mașina la coadă, la benzinărie, de pe o zi pe alta, pentru a prinde rația, a îndura lipsa alimentelor din magazine prin strategii legate din nou de cartele și rații sau a primi o scatoalcă de la autorități (Securitate, to be more exact) pentru că, știind că sunt microfoane în camera de cămin, studenții locatari salută la intrare cu „Să trăiți, tovarășe Colonel!” – de ce, așadar, toate acestea constituiau detalii dintr-o anatomie a suferinței sociale. Mai ales că retorica ideologiei anticomuniste pare să fi obținut, la noi, prin exces de zel extins mult după ʼ90, un efect contrar, legitimând recuperarea nostalgic-condescendentă a trecutului comunist, lucru, în fond, firesc și efect al unei vindecări necesare. Dar cum îi explicăm că detaliile de mai sus nu erau niște elemente în definitiv cool unui zoomer care își etalează mândru un tricou cu efigia digitală a lui Ceaușescu, doar fiindcă e un fel de grandpa vesel, ca Che? Iată, nu putem vorbi despre literatura Anei Blandiana fără a ajunge la teme sociologice și politice, iar Mai-mult-ca-trecutul e, poate involuntar cumva, un inevitabil manifest despre cum scrisul și literatura sunt produse ideologice. Chiar și când sunt (sau mai ales când sunt) focalizate împotriva unei ideologii, fie ea și totalitară. Ce va înțelege, însă, alfa al meu/a mea, din drama Ioanei Creangă, critic teatral ce se sinucide în 1987, după ce e racolată de Securitate? Cât de coerent și onest, fără pasiuni excesive, ar trebui explicată substanța etică a acestui caz pe care jurnalul Anei Blandiana îl reține, fără a abandona simplitatea, esențialitatea condiției unor rânduri de jurnal: Sau: cum ar trebui concepută istoriografia comunismului românesc și prin ce canale ar trebui ea să ajungă la generația 20+, pentru ca lectura unei asemenea cărți să fie, cât de cât, informată despre contexte? Sigur, mi se poate spune: dar un jurnal nu trebuie să își pună asemenea probleme, el e un document, pe care îl au la îndemână și scriitorii, și istoricii, și dramaturgii, și scenariștii (ș.a.), un document brut ce poate fie valorizat de fiecare prin propriile mijloace. Eu vorbesc, însă, aici despre puterea pe care jurnalul o mai are, atunci când încearcă să facă inteligibile mari teme, între epoci radical diferite. Cum e cea a dictaturii ceaușiste și cea a capitalismului românesc/european de azi. Nu știu, pe de altă parte, ce șansă de relevanță literară poate avea o asemenea carte în sistemul world-literature. Probabil ar deveni o simplă mostră într-un vast osuar de mărturii memorialistice ale Europei de Est. În traducere, tensiunea interioară a textului Anei Blandiana, dar și stilul notelor ei – reci, aparent, deseori fierbând de revoltă, disimulând, de multe ori, suferința, hașurându-i umbrele cele mai bântuitoare, descriind un cotidian azi aproape incredibil, halucinant – s-ar pierde, cu siguranță.

E apăsătoare singurătatea pe care paginile Mai-mult-ca- trecutului o developează, ca pe o fatalitate istorică. Jurnalul e, întâi de toate, povestea Blandianei și a soțului ei – Romulus Rusan, înconjurați de o mână de prieteni și de familie. Orizontul e, într-adevăr, sumbru – nimic nu pare să anunțe, în România, un sfârșit al dictaturii, în vreme ce cuplul e agasat și presat metodic de chipuri fantasmatice care par a fi mereu informatori, agenți ai Securității etc. De fapt, cum bine zice Sorin Alexandrescu în „Observator cultural”: „Tipic pentru atmosfera de atunci este faptul că orice lucru inexplicabil este considerat o prezență a Securității, singurul acționar omnipotent: orice știre de la un necunoscut înseamnă tot un mesaj secret de avertizare de la o Securitate suprauman mitologizată, un soi de Diavol laic”. Una din marile mize ale cărții e, aș zice, tocmai aceasta: reprezentarea la primă mână a atmosferei de nesiguranță, hărțuire și suspiciune generalizată, într-un regim în care dominația Securității e alimentată de manipulări ce azi par absurd de simpliste, (din nou, dacă nu sunt contextualizate), dar mai ales pe cultivarea unei neîncrederi între indivizi. Sunt numeroase pagini, în jurnal, în care Blandiana își depășește metodic prudența obligatorie și își suspendă izolarea, căutând, între colegi ori cunoștințe, parteneri de dialog. Dacă scriam mai sus despre dragoste, Tatiana Niculescu e convinsă, de altfel, în textul pe care îl publică la apariția cărții, pe hotnews și humanitas.ro, că tocmai dragostea, un fel de coordonată transcendentă a jurnalului, va fi propulsorul întregii lumi a jurnalului înspre noua lume de astăzi. Niculescu vorbește chiar despre trei feluri de dragoste, inclusiv cea pentru țară și cea pentru literatură. Ce-i drept, nici una din ele nu lipsește din Mai mult ca trecutul, deși despre cea de-a doua s-ar putea spune că e irizată deseori, explicabil, cu umbrele dezamăgirii și se colorează uneori în tente vitriolante. Explicabil, spuneam, mai ales dacă citim paginile din jurnal unde e relatat spectacolul confruntării cu Comitetul Central, care, dincolo de umorul savuros, e efectiv o cronică a cât de orwellliană putea deveni cenzura comunistă.

Mai-mult-ca-trecutul va rămâne, în descendența (mutatis-mutandis) Falsului tratat de manipulare, una din cronicile de referință ale sfârșitului lumii ceaușiste. E o carte pentru literați și istorici deopotrivă, dar și pentru sociologi sau politologi, dar literatura din ea o face relevantă, măcar ca atmosferă și frescă a epocii, și cititorul pentru care lumea comunistă e doar lumea bunicilor. Pe iPad sau Kindle, povestea celei care a fost interzisă la 31 august pentru un poem cu personajul ei de poezie pentru copii, Arpagic, cred că se citește încă alert, cu sufletul la gură.

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 129-134]