Am coborât de pe biblioteci, cu gesturi de ritual,

cele trei lămpi vechi cu petrol rămase de la mama,

două de masă și una de tavan, cu abajur rotund de tablă,

le-am scos rând pe rând sticlele fragile și am început

să le curăț de praf cu migala învățată de la ea, cu aceeași

cârpă moale de in scămoșat cu care o făcea acasă;

e adevărat că nu am hârtie creponată, dar prosoapele

de hârtie fac o treabă cel puțin egală, absorb umezeala

cum de pe țiglele dimineții însorite boarea caldă de vară;

îmi amintesc cum sufla în ele aer cald până se abureau,

ca să se ia mai ușor stratul subțire de funingine,

suflu și eu cu gura rotunjită aerul cald din piept

și-apoi le ridic în lumină, da, s-au aburit

ca geamurile în diminețile zilelor reci,

curburile nasc la clătinare frânturi de curcubeu;

pentru părțile mai abitir înnegrite ori pătate de vreo muscă,

mama lua de pe vârful limbii un strop de salivă

pe post de solvent universal, de la ea știu,

care știa de la părinți și bunici – confirmați ulterior

și de domnul Cehov –, că saliva de om

face lună sticla și cizmele de piele date cu vacs,

eu nu-s obligat să recurg la ea, a inventat

chimia sute de solvenți care de care mai eficient,

chiar și soluții de clătit care nu lasă urme,

dar plăcerea și grija de a le șterge urcă pe treapta

de sus atingerea numită mângâiere;

le păstrez cu temătoare grijă pentru seara în care

voi aprinde feștila încolăcită ca un șarpe

în bulbul de sticlă și le voi citi nepoților,

cum le-am promis, la lumina lămpii o poveste,

apoi voi sufla în flacăra ei și după ce ochii

nu vor mai scăpăra în bezna brusc înstăpânită

și pleoapele se vor liniști ca aripile de pasăre obosită

ajunsă la cuibul în care se simte de zei păzită,

ne vom îndrepta pe bâjbâite spre paturile așternute dinainte,

vom mai spune vorbe somnoroase fără șir și-apoi

ei vor ațipi ca și cum ar bate la poarta intrării în poveste,

numai eu voi mai veghea o postată de vreme,

cu gândurile întoarse la serile când învățam

la lumina pâlpâitoare care amesteca literele în carte,

voi ghici că zâmbetul de pe chipul întrevăzut

în amintiri e semn că ni-e mereu aproape – lucrul

cel mai greu de tăgăduit e cel în care crezi

cu sufletul, cu simțiri gravând adânc în realitate.

Lămpile mamei – de timp și amintiri înnobilate.

[Vatra, nr. 7-8/2024, p. 1]